Exclusion of supplementary national law clauses from abusive clause review: currency denomination in foreign-currency consumer loans

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 27 ianuarie 2015, sub dosarul nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanţei să dispună constatarea caracterului abuziv al clauzei de comision de risc stipulate în art. 5 lit.

a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/28.09.2007, şi, în consecinţă, constatarea nulităţii absolute a acesteia, restituirea tuturor sumelor achitate cu titlu de comision de risc în cuantum de 31.330,55 RON (6,954.56 CHF), redenumit ulterior comision de administrare, la care se vor adăuga dobânzile legale aferente, calculate de la data încasării până la data restituirii integrale. Totodată, a solicitat precizarea elementelor componente ale procentului de dobândă (dobânda de referinţă a băncii) din contractul de credit nr. x/28.09.2007, având în vedere procentul de dobândă şi valoarea indicelui Libor de la data încheierii contractului, obligarea pârâtei la recalcularea ratei dobânzii pe parcursul derulării contractului de credit şi refacerea graficelor de rambursare raportat la valoarea marjei băncii de la data încheierii contractului, 28.09.2007, precum şi indicele LIBOR actualizat periodic şi marja fixă de la data încheierii contractului, restituirea tuturor sumelor încasate de către bancă cu titlu de dobândă, fără titlu legal şi contractual, în baza clauzelor abuzive menţionate mai sus.

A mai solicitat recurentul constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 3 lit.

d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/28.09.2007, referitoare la ajustarea dobânzii şi, în consecinţă, constatarea nulităţii absolute a acesteia, constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 8.2 şi 8.3 din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x/28.09.2007, referitoare la declararea scadenţei anticipate şi, în consecinţă, constatarea nulităţii absolute a acesteia, constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 10 referitoare la costurile suplimentare ce pot apărea şi, în consecinţă, constatarea nulităţii absolute a acesteia, stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.

De asemenea, a solicitat recurentul denominarea în monedă naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în monedă naţională, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

In drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, Anexa Legii nr. 193/2000, art. 1341 şi urm., art. 1534, art. 14-15, art. 1175 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 5335 din 14 mai 2015, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a Civilă, la data de 01.07.2015, sub dosarul nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 6275 din 11 noiembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată. A constatat caracterul abuziv al clauzei de comision de risc stipulate în art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/28.09.2007 şi, în consecinţă, nulitatea absolută a acesteia.

Totodată, s-a dispus restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc/administrare, cu dobânda legală aferentă calculată de la data încasării până la data restituirii integrale.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute în art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/28.09.2007, cu privire la criteriul "schimbări semnificative" pe piaţa monetară, şi în consecinţă, nulitatea absolută parţială a acesteia.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute în art. 10 referitoare la costurile suplimentare ce pot apărea şi, în consecinţă, nulitatea absolută a acesteia.

S-au respins celelalte cereri ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că între părţi a intervenit un contract de credit, care reprezintă o convenţie de adeziune şi că acesta nu cuprinde o descriere a comisionului de risc, nu precizează explicit ce reprezintă acest comision, în ce condiţii este perceput şi care sunt riscurile acoperite, astfel încât, în lipsa unei definiţii clare, exemplificări a comisionului în convenţia de credit, intervine un dezechilibru semnificativ între prestaţii, între drepturile şi obligaţiile părţilor.

S-au reţinut ca fiind întrunite condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 şi în privinţa clauzei 3 lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit, privind dreptul unilateral al băncii de a revizui rata dobânzii curente cu privire la criteriul ales, în funcţie de schimbări semnificative intervenite pe piaţa monetară, cu consecinţa constatării nulităţii absolute parţiale a acestei clauze, întrucât aceasta cuprinde o formularea generică, fără a fi determinate în mod clar, în funcţie de criterii obiective, cauzele care să genereze dreptul băncii de a revizui rata dobânzii.

Cu privire la solicitările de la petitele 3, 4, 5 din cerere, instanţa a apreciat că nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor modificând clauzele, modul de calcul al dobânzii, în modalitatea propusă de reclamant, fără a încălca principiul libertăţii contractuale, faţă de prevederile legale incidente la data încheierii contractului.

Cu privire la clauzele privind declararea scadenţei anticipate, s-a reţinut că acestea nu întrunesc condiţiile de a fi abuzive, respectivele clauze contractuale vizând situaţia în care împrumutatul nu îşi mai execută obligaţiile de plată, banca fiind îndreptăţită a declara anticipat scadenţa, asigurându-şi astfel posibilitatea recuperării sumei împrumutate, după notificarea clientului, clauzele respective fiind în sensul art. 1020, 1021 C. civ., respectiv art. 382 lit. d) referitoare la decăderea debitorului din beneficiul termenului.

Cât priveşte solicitarea de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 10 referitoare la costurile suplimentare ce pot apărea, tribunalul a argumentat că această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor din contract, contrar cerinţelor bunei-credinţe, de vreme ce consumatorul este ţinut să suporte aceste sume suplimentare care pot rezulta chiar din raporturi exterioare contractului.

Cererea privind stabilizarea cursului CHF/LEU la momentul semnării contractului, valabil pe durata contractului, nu a fost primită, reţinându-se că voinţa părţilor a fost acordarea creditului în moneda CHF, cu obligaţia de rambursare în aceeaşi monedă, conform principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. 1864.

Pe de altă parte, s-a apreciat că impreviziunea prevăzută de noul C. civ. nu se susţine faţă de data încheierii contractului, conform principiului neretroactivităţii legii, şi nefiind în situaţia în care obligaţia de plată a reclamantului ar fi devenit excesiv de oneroasă prin schimbarea împrejurărilor de la data încheierii contractului, ce nu puteau fi prevăzute de debitor.

3. Împotriva sentinţei civile nr. 6275 din 11 noiembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat apeluri reclamantul A. şi pârâta C. S.A., subrogată în drepturile B. S.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 808/2018 din 11 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 6275 din 11 noiembrie 2015 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Totodată, s-a admis apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 6275 din 11 noiembrie 2015 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că s-a respins capătul de cerere având ca obiect restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc/administrare, ca rămas tară obiect.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În considerentele acestei decizii, cu privire la apelul reclamantului, instanţa de prim control judiciar a reţinut că acesta critică prin apelul formulat doar soluţia primei instanţe referitoare la clauza de risc valutar şi la solicitările de stabilizare a cursului de schimb valutar şi denominare a plăţilor în moneda naţională, apreciind că reclamantul solicită intervenţia instanţei de judecată în contractul de credit încheiat între părţi, în sensul stabilirii obligaţiei de rambursare a sumei împrumutate în RON, prin raportare la cursul de schimb existent la data încheierii convenţiei de credit.

În cauza de faţă, a reţinut instanţa de apel, în mod corect tribunalul a motivat că obligaţia apelantului, de a restitui suma de bani împrumutată în moneda în care a obţinut-o, reprezintă o aplicare a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864 în vigoare la data încheierii contractului, iar părţile nu au derogat de la această regulă prin exprimarea unui acord diferit, dimpotrivă, s-a prevăzut expres în contract, la art. 4.1 din condiţiile generale, că acest credit va fi restituit în aceeaşi valută.

În atare context, a reţinut instanţa de prim control judiciar, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauzele contractului de credit ce fac obiectul cauzei de faţă, care prevăd obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Această interpretare a fost reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea din 21 martie 2013, dată în cauza C92/11, RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein Westfalen eV, pct. 26, în hotărârea pronunţată la data de 30 aprilie 2014 în cauza C-280/13, Barclays Bank S.A. împotriva Sara Sánchez García, Alejandro Chacón Barrera, nu în ultimul rând, statuări asemănătoare regăsindu-se şi în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A..

Potrivit celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, a argumentat instanţa de apel, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Totodată, instanţa de apel a reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

În cauza de faţă, a motivat instanţa de apel, clauza contestată de apelantul reclamant transpune o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că este exceptată din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, aşa cum s-a reţinut într-o serie de decizii pronunţate de CJUE, inclusiv în Cauza C-186/16. Au fost apreciate ca fiind lipsite de relevanţă argumentele reclamantului legate de lipsa de informare sau lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzelor, la fel cum nu se mai justifică nici analizarea caracterului negociat al clauzei, a existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ori a cerinţei bunei-credinţe.

Instanţa de apel a mai reţinut că acordarea creditelor în valută de către instituţiile de credit rezidente către clienţii lor rezidenţi era permisă de lege la data încheierii contractului de credit între părţi, putând fi efectuată fie în monedă naţională, fie în valută, derularea celor în valută fiind condiţionată de acordul de voinţă al părţilor, or, la data încheierii contractului de credit nr. x/28.09.2007, reclamantul şi-a manifestat acordul de voinţă pentru un credit în valuta CHF şi pentru efectuarea tuturor plăţilor în moneda creditului.

A argumentat instanţa de apel că se nu poate dispune vreo modificare a clauzelor contractuale în sensul solicitat de apelantul reclamant, subliniind, totodată, că această modificare nu poate interveni nici prin aplicarea teoriei impreviziunii.

Instanţa de apel, având în vedere condiţiile impreviziunii, aşa cum au fost dezvoltate în practica şi doctrina aferente C. civ. de la 1864, precum şi în considerentele deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, a motivat că teoria impreviziunii pune problema unei obligaţii excesiv de oneroase, care îl poate pune pe debitor într-o situaţie economică foarte dificilă şi are scopul de a reajusta drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea acestora.

Pentru aplicarea acestei instituţii, partea trebuia să indice în concret momentul la care raportul contractul, valabil încheiat, a fost dezechilibrat ca urmare a apariţiei unor evenimente externe părţilor, însă s-a solicitat ajustarea prestaţiilor la momentul încheierii convenţiei, când prin esenţă nu exista un astfel de dezechilibru, a reţinut instanţa de apel.

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtă, instanţa de apel a argumentat, în esenţă, cu privire la clauza cuprinsă în art. 5 lit. a), care reglementează comisionul de risc, că sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului său abuziv.

În ceea ce priveşte cererea accesorie de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de risc, instanţa de apel a reţinut că operaţiunea de restituire, confirmată şi de apelantul reclamant la ultimul termen de judecată în apel, a fost operată la data de 18.09.2015, anterior pronunţării soluţiei de către prima instanţă, asfel încât aceasta rămăsese fără obiect.

Cu privire la clauza cuprinsă în art. 3 lit. d), care reglementează dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, instanţa de apel a motivat că tribunalul a constatat temeinic şi legal caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei respective.

Astfel, a reţinut instanţa de apel, prin neindividualizarea în vreun mod a elementelor care să permită băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii curente stabilite prin contract, în lipsa unui criteriu obiectiv, clar şi previzibil, modificarea dobânzii este lăsată la libera apreciere a băncii, în mod discreţionar, făcând loc arbitrariului şi creând un dezechilibru semnificativ între prestaţiile reciproce ale părţilor, contrar bunei-credinţe, de natură a-l prejudicia pe apelantul reclamant.

Referitor la clauzele cuprinse în art. 10.1 şi 10.2 din secţiunea 10 "Costuri suplimentare" a condiţiilor generale ale convenţiei, instanţa de apel a argumentat că acestea obligă reclamantul la suportarea exclusivă a tuturor majorărilor de costuri ale pârâtei, indiferent dacă aceste creşteri de costuri sau alte rambursări sunt sau nu legate de împrumutul acordat, indiferent de cuantumul acestora, independent de acordul sau de comportamentul contractual al clientului, astfel încât creează un dezechilibru evident între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul reclamantului consumator, contrar bunei-credinţe, având astfel un caracter abuziv în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Instanţa de apel a apreciat că sunt nefondate criticile apelantei-pârâte prin care aceasta a fost obligată la plata dobânzii legale aferente sumei achitate cu titlu de comision de risc, de la data încasării fiecărei rate de comision până la achitarea integrală, având în vedere că, întrucât, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale care reglementa comisionul de risc, instanţa a constatat şi nulitatea absolută a acestor dispoziţii, nulitate care produce efecte cu caracter retroactiv.

4. Împotriva deciziei civile nr. 808/2018 din 11 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

Recurentul-reclamant a susţinut că decizia pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză, respectiv a dispoziţiilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, întrucât în mod eronat s-a apreciat că nu poate fi admisă solicitarea privind constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la riscul valutar, fiind ignorate interpretările obligatorii date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza Andriciuc contra României.

Sub acest aspect, s-a arătat că pârâta nu a procedat la informarea reclamantului cu privire la riscul valutar, iar faptul că acesta şi-a exprimat intenţia de a încheia un contract de credit nu poate însemna o acceptare liberă şi necondiţionată a ofertei propuse de către bancă.

Pârâta cu rea-credinţă a format reclamantului o impresie falsă cu privire la faptul că un credit în CHF era net favorabil altor produse de creditare şi fără a prezenta dezavantajele acestui produs.

Dezechilibrul major a constat în imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor sale, astfel că pârâta a stipulat obligaţia în sarcina reclamantului de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără vreo distincţie sau limitare a întinderii acestei obligaţii.

Cu privire la solicitarea vizând stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării contractului, recurentul-reclamant apreciază că se impune revizuirea efectelor contractului prin îngheţarea cursului valutar, cu consecinţa calculării şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, întrucât obligaţiile contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii contractului.

Deprecierea cursului valutar a avut repercusiuni grave asupra reclamantului, fiind în imposibilitate de executare fortuită a contractului, astfel că în prezent împrumutatul este obligat la prestaţii vădit disproporţionate faţă de cele în considerarea cărora şi-a manifestat voinţa de a contracta.

Obligaţia de informare este în acord şi cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice şi Directiva 2008/48/CE, pârâta având obligaţia de a atrage atenţia clientului asupra pericolelor şi riscurilor unei operaţiuni determinate.

Cu privire la denominarea în moneda naţională a plăţilor, recurentul-reclamant apreciază că se impune ca executarea obligaţiilor ce decurg din acest contract de credit să se facă în RON, întrucât efectuarea plăţilor în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar, cu consecinţa împovărării consumatorului, fapt contrar principiului echităţii şi bunei-credinţe, care trebuie să guverneze executarea contractului.

Cu titlu exemplificativ de practică judiciară, în continuare s-au prezentat mai multe hotărâri pronunţate de instanţele naţionale.

În cadrul recursului, recurentul-reclamant A. a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor deciziei nr. 52/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

5. Intimata-pârâtă C. S.A., prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, având în vedere că litigiul a fost pornit anterior publicării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, în raport cu art. 27 C. proc. civ. şi decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Totodată, s-a invocat excepţia nulităţii recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate, care să poată fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală, întrucât instanţa de apel în mod corect a reţinut că dispoziţiile contractuale contestate, referitoare la riscul valutar, reprezintă o transpunere a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., fiind excluse de la controlul caracterului abuziv în baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

De altfel, în cauză, nu sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 din Directiva 93/13/CEE pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la riscul valutar.

Cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale s-a solicitat respingerea acesteia, întrucât nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992, având în vedere că o hotărâre judecătorească nu poate face obiectul controlului Curţii Constituţionale.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 mai 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

La 19 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, invocate de intimata-pârâtă, potrivit celor reţinute prin încheierea de la acea dată. Totodată, a admis în principiu recursul declarat de reclamant şi a stabilit termen de judecată la 11 februarie 2020.

Prin încheierea din data de 19 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor deciziei nr. 52/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit celor reţinute prin încheierea de la acea dată.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Cauza a fost repusă pe rol, în şedinţa din 3 noiembrie 2020, potrivit celor reţinute în practicaua prezentei decizii.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că analiza recursului este limitată la criticile formulate de recurentul-reclamant în cuprinsul cererii de recurs cu privire la clauza de risc valutar, la stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului şi la denominarea în moneda naţională a plăţilor.

Motivele invocate de recurentul-reclamant se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că acestea sunt nefondate întrucât, pe de o parte, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., iar, pe de altă parte, soluţia instanţei de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 sau a celor prevăzute la art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, invocate de recurent.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţă din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat, dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepţia menţionată la anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului", par. 32. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe, par. 56.

Totodată, prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. C. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"27. împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului."

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, CJUE a reţinut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, instanţa europeană a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel, în acord cu tribunalul a statuat printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. din C. civ. de la 1864 în vigoare la data încheierii contractului, că obligaţia apelantului, de a restitui suma de bani împrumutată în moneda în care a obţinut-o, reprezintă o aplicare a principiului nominalismului monetar, precum şi că părţile nu au derogat de la această regulă prin exprimarea unui acord diferit, dimpotrivă, s-a prevăzut expres în contract, la art. 4.1 din condiţiile generale, că acest credit va fi restituit în aceeaşi valută.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauzele contractului de credit ce fac obiectul cauzei de faţă, care prevăd obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de judecată. De asemenea, în mod judicios, au fost apreciate ca fiind lipsite de relevanţă argumentele reclamantului legate de lipsa de informare sau lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzelor, la fel cum nu se mai justifică nici analizarea caracterului negociat al clauzei, a existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ori a cerinţei bunei-credinţe.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative şi a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru apelantul-reclamant, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către CJUE în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. C. S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, CHF, transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită şi cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, în mod corect instanţa de prim control judiciar a considerat că prevederea contractuală referitoare la obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Pretinzându-se eliminarea riscului valutar, prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. din 1864.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a întrunirii caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat.

Aşadar, cum soluţia instanţei de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 sau a celor prevăzute la art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, argumentele recurentului-reclamant care vizează nerespectarea de către bancă a obligaţiei de informare cu privire la riscul valutar, crearea unui dezechilibru semnificativ prin aceea că s-a prevăzut în sarcina sa obligaţia de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără vreo distincţie sau limitare a întinderii acestei obligaţii, solicitarea de stabilizare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, întrucât obligaţiile contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii contractului, precum şi denominarea în moneda naţională a plăţilor, întrucât efectuarea plăţilor în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului, fapt contrar principiului echităţii şi bunei-credinţe, care trebuie să guverneze executarea contractului, nu pot fi reţinute.

Faţă de cele arătate anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 808/2018 din 11 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2020.