Exclusion of currency repayment clauses from unfair contract term review as transposition of the suppletive monetary nominalism principle

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 20 ianuarie 2016, sub dosarul nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C., prin B. S.A. a solicitat instanţei constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 6.1 şi 6.1.3 din Condiţiile speciale ale contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 17 decembrie 2007, pentru încălcarea de către pârâte a obligaţiilor de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit, a obligaţiei de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice), a obligaţiei de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare. Totodată, a solicitat obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU din acea zi, precum şi obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000.

2. Prin sentinţa civilă nr. 3124 din 23 mai 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, deşi prin cererea de chemare in judecata, se face referire, în mod formal, la condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru declararea unor clauze ca fiind abuzive, vizată este moneda în care a fost stabilit creditul şi modalitatea de rambursare a creditului în aceeaşi monedă, reclamanta solicitand conversia creditului din CHF in RON, la data contractarii creditului, la acel curs CHF-LEU .

Tribunal a arătat că, în speţă, clauzele atacate nu impun reclamantei să folosească un anume curs valutar, respectiv cel al pârâtei, astfel încât nu se poate reţine existenţa unei clauze abuzive, iar suportarea riscului valutar nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Contractul de credit în valută conţine un element de risc valutar, însă acesta nu îl transformă automat într-un contract abuziv, a reţinut instanţa de apel.

Pe de alta parte, a argumentat tribunalul, prin art. 1578 C. civ. de la 1864 se consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, astfel încât nu se poate aprecia că o clauza de risc valutar este abuziva in conditiile in care nu este consacrata de către banca printr-o clauză, ca regula a nominalismului, ci chiar de legiuitor.

Suportarea riscului valutar nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere că reclamanta a acceptat posibilitatea variaţiei cursului valutar, această variaţie fiind o împrejurare de fapt previzibilă, asupra căreia nu trebuia o informare sau o avertizare specială.

A mai reţinut prima instanţă că norma aplicabilă în dreptul român este nominalismul monetar, respectiv pentru orice contract încheiat în CHF, suma de restituit este în CHF, nu în RON, iar prin contractul de credit nu s-a derogat de la dreptul român.

Astfel, tribunalul a argumentat că nu se poate stabiliza cursul CHF-Leu la momentul contractării creditului întrucât părţile au stipulat ca orice plata se face in moneda creditului, cu excepţia cazurilor menţionate expres in condiţiile speciale si nici nu se poate retine caracterul abuziv cu privire la restituirea creditului in moneda acordata întrucât aceasta se raportează la cel de-al 13 considerent al Directivei 93/13 si la art. 1584 si 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil contractului.

Prima instanţă a motivat că referirea la principiul bunei-credinte, prevazut de art. 970 C. civ., este irelevant in conditiile in care prin contract nu s-a prevazut nici o paritate CHF-leu pentru a se invoca schimbarea imprejurarilor din momentul semnarii contractului, iar art. 970 alin. (2) C. civ. prevede ‘’Conventiile obliga nu numai la ceea ce este expres intr-insele, dar la toate urmarile ce echitatea, obiceiul sau legea da obligatiei, dupa natura sa".

In ceea ce priveste obligatia de informare, consultare, avertizare prima instanţă a argumentat ca există în sarcina profesionistului obligaţia de a asigura informarea consumatorului, dar există şi obligaţia de diligenţă din partea acestuia.

Tribunalul a arătat că sustinerea reclamantei în sensul că temeiul juridic al obligatiei generale precontractuale de informare rezidă in interpretarea extensiva a art. 970 alin. (1) C. civ. 1864, nu îşi poate avea temeiul în acest text de lege, pe de o parte, întrucât aceste dispozitii legale au in vedere etapa executării contractului, deci o etapă ulterioară încheierii contractului, iar, pe de alta parte, obligaţia precontractuală generală de informare nu reprezintă o condiţie pentru declararea unei clauze ca fiind abuzive.

Răspunderea civilă delictuală a băncii se solicită a fi angajată subsecvent declarării abuzive a clauzelor privind riscul valutar, însă, întrucât clauzele prevăzute la art. 2.4, 4.1 şi 4.3 nu au caracter abuziv, nu trebuie angajată nici răspunderea băncii, a reţinut tribunalul.

In ceea ce priveste calificarea creditului in CHF ca fiind un produs defectuos, toxic, tribunalul a motivat, pe de o parte, că riscul valutar invocat nu derivă din folosirea creditului, astfel încât nu sunt aplicabile dispoziţiile Codului consumului, Legea nr. 296/2004, sau ale O.G. nr. 21/1992, iar pe de alta parte pârâta nu deţine pârghiile necesare controlării cursului valutar, acesta fiind, în principal, atributul BNR, aşa cum rezultă din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 18-22 din O.U.G. nr. 99/2006 cu art. 9 din Legea nr. 312/2006.

3. Împotriva sentinţei civile nr. 3124 din 23 mai 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat apel reclamanta A., care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 75 din 17 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a avut în vedere considerentele hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza 186/16 Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii contra Băncii Româneşti cu precădere aspectele reţinute cu referire la posibilitatea ca prevederile contractuale în discuţie să reflecte principiul nominalismului monetar consacrat de articolul 1578 din C. civ. român, astfel încât, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13 clauzele menţionate în litigiu să fie excluse din domeniul de aplicare al acesteia.

A reţinut instanţa de apel că prima verificare pe care instanţa naţională este obligată să o facă în cazul clauzelor prin care s-a instituit obligaţia împrumutatului de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul este aceea de a stabili dacă respectiva clauză se încadrează în sfera articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În vederea efectuării acestei analize, instanţa de apel a considerat că trebuie avut în vedere şi considerentul nr. 13 al Directivei 93/13, conform căruia, actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive. În consecinţă, nu este necesar ca directiva să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi. În această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Rezultă din cele de mai sus, a motivat instanţa de apel, că prevederile contractuale care preiau o dispoziţie din dreptul intern cu caracter supletiv sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din directivă, subliniind că instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele ce se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă. Prin urmare, sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 nu numai normele imperative, ci şi normele supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că aceasta este şi situaţia dispoziţiilor art. 1578 din C. civ., dispoziţii cu caracter supletiv, ceea ce înseamnă că ele se aplică în raporturile dintre părţi în lipsă de stipulaţie contrară în cadrul convenţiei. Astfel de norme, cu caracter supletiv, stabilesc o anumită conduită pentru părţi, care este obligatorie, şi nu facultativă, în cazul în care acestea nu au prevăzut, prin voinţa lor, o altă conduită. Ca atare, normele supletive sunt deopotrivă obligatorii, caracterul lor supletiv neinfluenţând caracterul obligatoriu al acestora în cazul în care părţile nu au derogat în vreun fel prin acordul lor de voinţă de la conduita prescrisă prin astfel de norme.

Prin urmare, clauzele ce redau dispoziţiile art. 1578 din C. civ. sunt excluse, în baza art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acesteia, a reţinut instanţa de apel.

Ca atare, dacă părţile nu au stabilit altfel în convenţia de credit dedusă judecăţii, norma de drept naţional aplicabilă în materia contractelor de împrumut, stipulată de art. 1.578 din C. civ. de la 1864, este incidentă şi obligatorie pentru părţi, iar clauza ce preia principiul instituit de această prevedere legală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa de judecată neavând posibilitatea de a mai examina condiţiile legale pentru constatarea caracterului abuziv al unei astfel de clauze, inclusiv din perspectiva excepţiei instituite de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În acelaşi context, instanţa de apel a avut în vedere şi considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/07.02.2017 cu referire la principiul nominalismului monetar.

4. Împotriva deciziei civile nr. 75 din 17 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a declarat recurs reclamanta A., la data de 10 aprilie 2018, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate

În motivarea recursului, s-a arătat, în principal, că încălcarea normelor de drept material rezidă în împrejurarea că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile nominalismului monetar, ce îşi găsesc sediul în art. 1578 C. civ.

Pornind de la această constatare, instanţa de apel a refuzat să efectueze un control al caracterului abuziv al clauzelor contractuale invocate.

Acest refuz este nelegal şi prin prisma faptului că legislaţia în materia protecţiei consumatorului are caracter special, context în care aceasta ar fi trebuit aplicată în mod prioritar.

Recurenta-reclamantă a susţinut că prima teză din art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu poate fi incidentă în cauză deoarece acest text de lege se referă la clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale.

Aşadar, câtă vreme prevederile art. 1578 C. civ. nu sunt de ordine publică şi nu există un acord reglementat de lege în sensul definit de prima teză din art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza nu reprezintă expresia unei norme imperative.

In cauză, a susţinut recurenta, este contestată clauza de risc valutar, caracterizată prin aceea că la stabilirea dobânzii banca are in vedere deprecierea monetara prognozata, iar aceasta nu transpune principiul nominalismului, ci este în realitate o clauză de indexare.

Recurenta a arătat că o interpretare a nominalismului in sensul reţinut de către instanţa de apel nu se bazează pe circumstanţele avute in vedere la edictarea normei, fiind străina de scopul in care a fost adoptata.

Clauza contestată nu este exclusa de la cenzură şi nu absolvă profesionistul de obligaţia de informare prevăzuta de legea speciala, iar a admite contrariul ar insemna ca profesionistul sa fie exonerat de această obligaţie. Consecinţa unei astfel de interpretări este aceea că profesionistul poate oferi orice produs fara a explica intr-o maniera clara, inteligibila ce sarcini poate genera in patrimonial consumatorului, ceea ce nu poate fi acceptat intrucat exigentele bunei-credinţe nu ar fi respectate.

Recurenta a mai arătat că principiul nominalismului din dreptul comun nu poate fi in mod simplist transpus in cazul contractelor de credit încheiate intre un profesionist si un consumator, el trebuind evaluat din perspectiva exigentelor impuse de legea speciala in ceea ce priveşte clauza de risc valutar care vizează moneda de plată.

Tocmai de aceea trebuie sa se stabilească daca o atare clauza a fost cu adevărat negociata, daca are caracter clar si inteligibil prin raportare la dispoziţiile legii speciale.

Or, aceste verificări nu au fost efectuate de către instanţa de apel, deşi atât prin acţiunea introductiva cat si prin cererea de apel au fost aduse critici cu privire la negociere si la caracterul clar si inteligibil prin raportare la dispoziţiile legii speciale, instanţa de apel motivând in sensul excluderii clauzelor contractuale de la aplicarea Directrivei 93/13 deoarece ar transpune dispoziţiile art. 1578 C. civ. 1864.

Recurenta a mai susţinut că instanta de apel nu si-a exercitat rolul activ si nu a condus desfăşurarea procesului civil astfel incat sa duca la aflarea adevărului, in sensul unei corecte identificări a legislaţiei aplicabile, omiţând cercetarea cauzei din perspectiva legii speciale, deşi exigentele acesteia impun ca dispoziţiile contractuale contestate sa nu fie excluse de la cenzura, iar lipsa unei abordări a instanţei de apel şi din perspectiva criteriilor obligatorii impuse de legislaţia speciala in materia consumatorului echivalează cu însăşi lipsa motivării soluţiei.

5. Intimatele-pârâte B. S.A. şi C., prin B. S.A., prin întâmpinarea depusă la dosar, au solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat.

Cu privire la inadmisibilitatea recursului, s-a arătat că recurenta-reclamantă nu a invocat nicio critică referitoare la soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte aplicarea principiului nominalismului monetar în faza procesuală a apelului, deşi apelul este o cale devolutivă, iar apelantul are obligaţia de a dezvolta criticile sale în fapt şi în drept faţă de modul în care s-a desfăşurat judecata la prima instanţă sau faţă de hotărârea atacată, iar nu să reia cele susţinute la prima instanţă, prin motivele de apel fixându-se limitele în care va avea loc judecata în calea de atac.

Caracterul devolutiv al apelului este expres consacrat prin prevederile art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., iar din interpretarea art. 488 alin. (2) din acelaşi act normativ rezultă că recursul nu poate fi exercitat omisso medio, neputând fi valorificate în recurs motive care nu au fost mai întâi valorificate în apel.

Pe fondul recursului, s-a arătat, în principal că în ciuda susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel nu a aplicat cu prioritate dreptul comun în detrimentul Legii nr. 193/2000, ci a analizat valabilitatea clauzei contestate în lumina legii speciale, concluzionând în mod corect că, întrucât aceasta nu reprezintă altceva decât o reiterare în contract a unei dispoziţii legale, şi anume art. 1578 C. civ., se impune a se verifica în ce modalitate Legea nr. 193/2000 permite verificarea unor clauze care transpun acte cu putere de lege sau dispoziţii supletive care se aplică ope legis.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 4 decembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

La 4 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de intimatele-pârâte, pentru argumentele reţinute în încheierea de la acea dată şi a admis în principiu recursul declarat de reclamantă, stabilind termen de judecată la data de 3 decembrie 2019.

Prin încheierea din 3 decembrie 2019, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Cauza a fost repusă pe rol, în şedinţa din 3 noiembrie 2020, potrivit celor reţinute în practicaua prezentei decizii.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că apărările intimatelor-pârâte, formulate prin întâmpinare, în sensul inadmisibilităţii recursului prin raportare la art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. nu sunt fondate.

Astfel, Înalta Curte constată că reclamanta a invocat, prin cererea de apel, dispoziţiile articolului 476 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.

Aceste prevederi legale se coroborează, însă, cu cele ale art. 461 alin. (1) şi ale art. 477 alin. (1) C. proc. civ., din care reiese că, în cazul unui apel nemotivat, instanţa de control judiciar va analiza legalitatea şi temeinicia soluţiilor ce se reflectă în dispozitiv dar, implicit, şi a considerentelor care susţin soluţia pronunţată şi care cuprind rezolvări ale unor chestiuni litigioase, în legătură cu soluţia dată în dispozitiv.

Cum instanţa de apel, potrivit dispoziţiilor legale arătate, a procedat la analiza sentinei civile apelate în aceste limite, inadmisibilitatea recursului susţinută de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în referire la invocarea unor motive de recurs omisso medio, nu este întemeiată.

În cererea de recurs, recurenta-reclamantă a indicat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deşi a indicat numai acest motiv de nelegalitate, recurenta a formulat în cuprinsul cererii de recurs şi critici vizând neexercitarea rolului activ al judecătorului, arătând că acesta nu a condus desfăşurarea procesului civil astfel incat sa duca la aflarea adevărului, in sensul unei corecte identificări a legislaţiei aplicabile, omiţând cercetarea cauzei din perspectiva legii speciale, critică pe care Înalta Curte o încadrează în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de nelegalitate, decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii,

Nu poate fi primită critica vizând neexercitarea rolului activ al judecătorului, întrucât, aşa cum reiese din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a procedat la soluţionarea cauzei identificând în mod corect că, în speţă, clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

De asemenea, recurenta a formulat critici prin prisma lipsei unei abordări a instanţei de apel din perspectiva criteriilor obligatorii impuse de legislaţia speciala in materia consumatorului, susţinând că aceasta echivalează cu însăşi lipsa motivării soluţiei, critică pe care Înalta Curte o încadrează în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Acest motiv de nelegalitate poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Nu se poate susţine cu temei că, instanţa de apel nu a respectat exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti, în condiţiile în care printr-un raţionament logico-juridic de sinteză a răspuns motivat cererii formulate, arătând că respectând succesiunea etapelor analizării conformităţii unei clauze contractuale dintre profesionist şi consumator în lumina dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, aşa cum au fost explicate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, nu mai poate examina condiţiile legale pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei contestate din perspectiva excepţiei instituite de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În concluzie, Înalta Curte constată că nu a fost încălcată nici o regulă de preocedură, iar decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, în soluţionarea apelului în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a expus, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, decizia atacată fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, ceea ce implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei de apel în legătură cu aceste prevederi legale.

Criticile recurentei prin care se susţine ca in mod greşit instanţa de apel a aplicat cu prioritate prevederile de drept comun in soluţionarea cererii privind îngheţarea cursului de schimb valutar, deşi era investita cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, formulata in baza Legii nr. 193/2000, care s-ar aplica cu prioritate in cazul contractelor de credit nu sunt fondate.

Astfel, instanţa de apel nu a aplicat cu prioritate dreptul comun in detrimentul Legii nr. 193/2000, ci a analizat valabilitatea clauzei contestate respectând mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a interpretat in mod corect dispoziţiile art. 1578 din C. civ. si a reţinut ca nu se poate dispune inghetarea cursului de schimb valutar, precum şi că obligaţia de a rambursa ceea ce s-a primit cu titlu de imprumut reprezintă obiectul contractului, reglementând o obligaţie esenţiala a împrumutatului.

Înalta Curte reţine că în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţa de judecată din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat, dacă se constată că respectiva clauza nu este inclusă în excepţia menţionată la anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului", par. 32. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe, par. 56.

Totodată, prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"27. împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului."

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că, fiind vorba de un împrumut de consumaţie cu dobândă, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevede, astfel, "întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative şi a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru apelanţii-reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, CHF, transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită, în mod corect instanţa de control judiciar a reţinut că, în cazul în care părţile nu au stabilit altfel în convenţia de credit dedusă judecăţii, norma de drept naţional aplicabilă în materia contractelor de împrumut, stipulată de art. 1.578 din C. civ. de la 1864, este incidentă şi obligatorie pentru părţi, iar clauza ce preia principiul instituit de această prevedere legală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa de judecată neavând posibilitatea de a mai examina condiţiile legale pentru constatarea caracterului abuziv al unei astfel de clauze, inclusiv din perspectiva excepţiei instituite de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, avându-se, totodată, în vedere şi considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/07.02.2017 cu referire la principiul nominalismului monetar.

În atare context, Înalta Curte reţine ca fiind întemeiate apărările intimatelor formulate prin întâmpinare, în sensul că instanţa de apel nu a aplicat cu prioritate dreptul comun în detrimentul Legii nr. 193/2000, ci a analizat valabilitatea clauzei contestate în lumina legii speciale, concluzionând că prevederile contestate reflectă doar o dispoziţie de drept intern, transpunând în contract principiul nominalismului monetar consacrat de art. 1578 C. civ. şi ca o consecinţă nu se poate dispune îngheţarea cursului de schimb valutar.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A..

Constatând culpa procesuală a recurentei în declanşarea litigiului de faţă, în raport cu cererea formulată de intimata-pârâtă, urmează a se face aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi a obliga pe recurenta-reclamantă A. să achite intimatei-pârâte B.. S.A. suma de 5.541,47 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor justificative aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 75 din 17 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. să achite intimatei-pârâte B.. S.A. suma de 5.541,47 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2020.