Exclusion of currency repayment clauses from abusive clause review as transposing supplementary monetary nominalism norms

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 22 decembrie 2014, sub nr. x/2015, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM. şi NNNN. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta OOOO. S.A., ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în anexa nr. 1 coloana L din contractele de credit indicate în anexa 1 coloana E, pentru încălcarea de către pârâtă a obligaţiei de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit, a obligaţiei de a nu pune în vânzare produse sau servicii financiare defectuoase, a obligaţiei de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare şi a obligaţiei de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF - Leu indicat în anexa 1 coloana H.

S-a mai solicitat obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată, în cuantum de 50.250 de RON.

2. Prin sentinţa civilă nr. 6154 din 9 noiembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a luat act de renunţarea la judecata cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii AA. şi BBB. în contradictoriu cu pârâta OOOO. S.A..

Prin aceeaşi sentinţă, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM. şi NNNN. în contradictoriu cu pârâta OOOO. S.A.

S-a luat act că pârâta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

În considerentele acestei sentinţe, prima instanţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 406 alin. (1)-(4) C. proc. civ., a reţinut că se impune a se lua act de renunţarea la judecata cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţii AA. şi BBB. în contradictoriu cu pârâta OOOO. S.A.

Pe fondul acţiunii, sub un prim aspect, tribunalul a reţinut că, ceea ce invocă, în esenţă, reclamanţii nu este caracterul defectuos sau periculos al serviciului prestat de către pârâtă, ci aspecte relaţionate strict la echivalentul acestui serviciu, plata ratelor de credit, în contextul în care, în opinia acestora, defectul este asociat cu riscul valutar, respectiv cu creşterea substanţială a cursului leu-franc elveţian. Or, această împrejurare este ulterioară încheierii contractelor şi exterioară acestuia, neputând să reprezinte o trăsătură defectuoasă sau periculoasă a prestaţiei băncii.

Ca atare, tribunalul a motivat că, deşi reclamanţii au dreptul să invoce aspecte vătămătoare în ceea ce priveşte contractele de credit, acestea nu se circumscriu noţiunilor de servicii defectuoase, periculoase, în sensul strict avut în vedere de dispoziţiile legale incidente.

Totodată, s-a reţinut că nu sunt aplicabile nici prevederile art. 17 din Codul consumului, întrucât lipsa conformităţii este strict asociată noţiunii privind declaraţia de conformitate, iar în cazul creditelor bancare, nu se poate reţine existenţa unor documente tehnice normative. De asemenea, nu sunt aplicabile prevederile art. 12 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, având în vedere că, în cazul creditelor bancare, nu se poate pune problema unor termene de garanţie sau de valabilitate, ele având ca obiect sume de bani, despre care poate susţine că prezintă deficienţe ce se impun a fi remediate şi nici nu pot prezenta pericol pentru sănătatea consumatorului.

Au invocat reclamanţii şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992, modificat prin O.U.G. nr. 174/2008, însă cum această ordonanţă a intrat în vigoare la data de 27.12.2008, după încheierea tuturor contractelor deduse judecăţii, având în vedere principiul neretroactivităţii legii, prima instanţă a reţinut că nu este aplicabil în cauză.

Tribunalul a motivat că serviciile de creditare prestate de către pârâtă în favoarea reclamanţilor nu pot fi caracterizate ca fiind toxice, periculoase sau defectuoase, în sensul avut de prevederile legale invocate, astfel încât nu se poate pune problema unei răspunderi obiective a pârâtei. De asemenea, pentru aceleaşi considerente, nu se poate reţine încălcarea de către pârâtă a obligaţiilor prevăzute de art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992.

Cât priveşte răspunderea întemeiată pe prevederile Legii nr. 193/2000, tribunalul a avut în vedere art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, din care reies condiţiile ce se cer a fi întrunite pentru declararea ca abuzivă a unei clauze contractuale încheiate cu consumatorul.

Prima instanţă a reţinut ca fiind îndeplinită cerinţa privind lipsa negocierii, întrucât pârâta nu a produs dovada contrară a negocierii clauzelor contestate.

În lipsa unor probe concrete referitoare la pretinsa conduită ilicită a pârâtei, tribunalul a înlăturat susţinerea privind încălcarea de către aceasta a prevederilor Legii nr. 148/2000, având în vedere că pârâta nu poate fi ţinută responsabilă pentru faptele altor persoane.

Cât priveşte ofertele de credit, reclamanţii au arătat că nu au dorit niciodată să contracteze creditele în franci elveţieni, în condiţiile în care nu obţin venituri în această monedă. Tribunalul a motivat că este nerelevant aspectul monedei în care reclamanţii îşi realizează veniturile, fiind evident că în România creditarea în valută a fost şi este legală, deşi majoritatea împrumutaţilor obţin venituri în RON, iar faptul că pârâta avea în portofoliul său o astfel de ofertă de creditare nu este ilicit.

De asemenea, există consens între părţi cu privire la împrejurarea că, la momentul respectiv, ofertele de creditare în franci elveţieni erau cele mai avantajoase, întrucât prevedeau dobânzi mai mici şi permiteau acordarea unei sumei mai mari cu titlu de credit. Însă, acest aspect nu poate fi considerat ilicit şi nu poate dovedi vreo intenţie ascunsă a pârâtei de a induce în eroare pe reclamanţi şi de a obţine venituri nejustificate din diferenţele de curs valutar. Este firesc ca un prestator de servicii financiare să deţină mai multe oferte, dintre care unele să fie mai avantajoase decât altele. Această situaţie se explică prin faptul că banca, la rândul său, se împrumută de pe piaţă, astfel încât şi condiţiile de creditare diferă în funcţie de valuta contractată. Nu se poate impune băncilor ca toate ofertele să fie identice în ceea ce priveşte condiţiile de creditare şi de rambursare. Simpla existenţă a unei oferte mai avantajoase nu poate fi echivalată cu o publicitate agresivă.

De asemenea, tribunalul a argumentat că reclamanţii nu au dovedit, prin niciun mijloc de probă, în condiţiile art. 249 C. proc. civ., că pârâta le-a recomandat contractarea creditelor în franci elveţieni şi nici că le-a prezentat acest tip de credit ca fiind unul fără riscuri valutare majore sau că a exagerat beneficiile unui astfel de credit. Totodată, nu s-a dovedit în niciun mod că reclamanţii nu se calificau şi pentru alte tipuri de credite, în altă valută sau în RON, astfel încât toate aceste aspecte nu pot fi reţinute de către instanţă.

Pe de altă parte, chiar dacă, în raport cu situaţia materială şi personală a reclamanţilor, aceştia nu puteau obţine sumele solicitate integral decât prin contractarea creditelor în franci elveţieni, acest aspect nu este de natură a implica vreo culpă din partea băncii, având în vedere că aceasta nu poate fi obligată să asigure fiecărui client mai multe produse financiare accesibile, indiferent de suma solicitată.

Prin urmare, prima instanţă a motivat că simpla formulare a unor oferte de creditare în franci elveţieni, pentru sumele solicitate de către consumatori, nu este ilicită şi nu poate conduce la reţinerea incidenţei Legii nr. 193/2000, indiferent de moneda în care consumatorii realizau veniturile şi indiferent dacă aceştia se calificau, raportat la situaţia lor financiară şi personală, şi pentru obţinerea unor credite în alte valute.

A mai reţinut tribunalul că nu s-a făcut nicio dovadă concretă în sensul că pârâta a anticipat creşterea semnificativă a cursului valutar şi, cu rea-credinţă, a ascuns acest aspect consumatorilor, cu intenţia de a-şi procura câştiguri ilicite din diferenţele de curs valutar.

Prima instanţă a arătat că simplul fapt că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către aceasta a modului cum va evolua cursul valutar, cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată. Revenea reclamanţilor obligaţia de a dovedi că, în cauza de faţă, la momentul încheierii fiecărui contract de credit, pârâta avea cunoştinţă că în viitor moneda franc elveţian se va aprecia considerabil faţă de moneda naţională şi că a acţionat în consecinţă pentru a-şi procura câştiguri necuvenite. Însă, nu a fost produsă nicio dovadă în acest sens, astfel încât prima instanţă nu a reţinut îndeplinirea condiţiei privind reaua-credinţă a pârâtei.

Relativ la obligaţia de informare, reclamanţii au invocat şi prevederile Regulamentului BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice. Însă, acest regulament, în varianta în vigoare la data încheierii contractelor de credit, mai puţin a contractelor de credit încheiate de reclamanţii W. şi KKK., nu impunea în sarcina băncilor obligaţia de a informa consumatorii în legătură cu riscul valutar, o astfel de obligaţie fiind impusă doar începând cu data de 22.08.2008, prin modificările aduse prin Regulamentul BNR nr. 11/2008, care a introdus art. 44.

În privinţa celorlalte două contracte, deşi tribunalul nu a identificat în cuprinsul acestora o clauză în sensul celei solicitate de art. 44, s-a reţinut, faţă de aspectele arătate anterior, că reclamanţii W. şi KKK. puteau prevedea faptul că, în viitor, cursul franc elveţian-leu putea evolua atât în sensul creşterii, cât şi al descreşterii.

Prima instanţă a reţinut că nu sunt aplicabile în cauză nici prevederile art. 41 din acelaşi act normativ, întrucât şi acestea au fost introduse în actul normativ ulterior datelor de încheiere a majorităţii contractelor.

În privinţa contractelor de credit încheiate de reclamanţii W. şi KKK., tribunalul a motivat că aceştia nu au arătat, în concret, de ce o eventuală încălcare de către pârâtă a prevederilor menţionate anterior duce la nulitatea absolută a clauzelor contestate.

Totodată, reclamanţii au invocat şi prevederile art. 4 lit. c) din acest regulament, or, a reţinut prima instanţă, din aceste prevederi rezultă că ele nu se referă, în concret, la riscul valutar, astfel încât nu au relevanţă în prezenta cauză.

Pe de altă parte, a motivat prima instanţă, că obligaţia de informare precontractuală nu îşi poate avea temeiul în prevederile art. 970 C. civ. din anul 1864, prevederi care se referă la executarea contractului, deci la o etapă ulterioară încheierii contractului.

Referirea la aceste dispoziţii legale, a reţinut tribunalul, ignoră limitele textului legal, întrucât în contracte nu s-a prevăzut nicio paritate franc elveţian - leu pentru a se invoca ca s-au schimbat împrejurările din momentul semnării acestora, iar art. 970 alin. (2) C. civ. din anul 1864 prevede, în ceea ce priveşte convenţiile, că acestea "obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa". În acest sens, legea consacră principiul nominalismului monetar şi restituirea unui împrumut în aceeaşi monedă în care a fost acordat, iar echitatea trebuie să vizeze analiza obligaţiei de restituire prin prisma efectelor faţă de ambele părţi.

Informarea în etapa precontractuală trebuie să îi permită unui consumator avizat să înţeleagă obligaţiile asumate, astfel încât decizia pe care o adoptă să corespundă nevoilor sale, or, contractând un credit într-o monedă străină reclamanţii au acceptat, în deplină cunoştinţă de cauză, variaţia de curs valutar, aceasta fiind o împrejurare de fapt previzibilă, asupra căreia nu era necesară o informare sau o avertizare specială. De altfel, chiar în clauzele ce fac obiectul prezentei cereri, elementul central este schimbul valutar, ceea ce evidenţiază un factor variabil şi previzibil care determină modul de restituire a creditului, a opinat prima instanţă.

Faţă de cele anterior expuse, tribunalul a motivat că nu s-a dovedit împrejurarea susţinută de către reclamanţi în sensul cunoaşterii de către pârâtă a modului în care va fluctua cursul valutar şi neaducerii la cunoştinţa consumatorilor. Consecutiv, nu se poate reţine o informare defectuoasă a acestora din urmă şi nici reaua-credinţă a pârâtei.

Prima instanţă a argumentat că nu este îndeplinită nici condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. În primul rând, acest dezechilibru trebuie raportat la data încheierii fiecărui contract şi trebuie să vizeze aspecte intrinseci acestuia. Or, ceea ce invocă reclamanţii este un aspect extrinsec, respectiv deprecierea monedei naţionale în raport de francul elveţian, fenomen asupra căruia pârâta nu a avut niciun control.

Nu pot fi reţinute nici susţinerile reclamanţilor conform cărora doar ei suportă riscul valutar, întrucât modul de formulare a clauzelor contestate nu conduce la o astfel de concluzie, iar riscul este în sarcina ambelor părţi, după cum are loc o apreciere sau o depreciere a monedei contractate în raport de moneda naţională.

Aplicând în acest context criteriile de stabilire a dezechilibrului semnificativ, indicate de CJUE în cauza C-414/11 Mohamed Aziz vs. Caixa D’Estalvis de Catalunya, tribunalul a reţinut că, având în vedere contractarea unor credite în franci elveţieni, virarea sumelor în această monedă de către bancă, este legitim să se presupună că, în urma unei negocieri individuale, reclamanţii ar fi acceptat restituirea creditului tot în franci elveţieni, aceasta fiind, de altfel, regula în dreptul român şi pe piaţa financiară.

Lipsa dezechilibrului care ar fi produs prin clauzele contestate este evidenţiată şi de faptul că acestea, stipulând restituirea creditelor în moneda acordată, nu pun consumatorii într-o situaţie inferioară celei care ar rezulta din dispoziţiile legale supletive din dreptul intern. Chiar dacă aceste clauze nu ar fi fost stipulate în contract şi chiar dacă s-ar face abstracţie de ele, prevederile incidente din C. civ. din anul 1864, art. 1578, impun restituirea sumei împrumutate în aceeaşi monedă, astfel cum se va arăta în continuarea prezentelor considerente.

De asemenea, în condiţiile în care nu s-a dovedit că pârâta putea anticipa valorile acestor fluctuaţii, prima instanţă a arătat că nu se poate reţine un dezechilibru nici din această perspectivă.

Cât priveşte dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, tribunalul a motivat că raţiunea legiuitorului a fost să excludă de sub incidenţa legii acele clauze care privesc obiectul principal al contractului, sub rezerva caracterului lor clar şi inteligibil, acest text de lege preluând în legislaţia internă dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

În cazul contractului de credit, prestaţia esenţială a băncii este punerea la dispoziţie a sumei împrumutate, iar prestaţia esenţială a împrumutatului este restituirea capitalului şi a dobânzii, care reprezintă preţul creditului. Or, acestea sunt indisolubil legate de moneda creditului, neputându-se considera că face parte din obiectul contractului doar suma numerică indicată, nu şi moneda. Prin urmare, tribunalul a reţinut că sunt aplicabile în cauză prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Din această perspectivă, tribunalul a arătat că nu presupun dificultăţi de înţelegere clauzele contractuale, acestea fiind clare şi inteligibile. Cel mai puţin avizat consumator putea să înţeleagă că are obligaţia de a achita, lunar, sumele în franci elveţieni.

Cât priveşte variaţia cursului valutar, astfel cum s-a reţinut anterior, nu s-a făcut dovada cunoaşterii de către pârâtă a faptului că moneda elveţiană se va aprecia în mod considerabil faţă de leu. Prin urmare, fluctuaţia cursului valutar nu este de natură a afecta caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate şi al monedei creditelor, întrucât profesionistul nu putea nici el să prevadă modalitatea concretă în care cursul va varia.

Optând pentru un credit în franci elveţieni, reclamanţii au acceptat posibilitatea variaţiei cursului valutar, iar acest aspect nu determină caracterul abuziv al clauzelor atacate.

Astfel, clauzele contestate nu pot fi considerate abuzive nici din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, a conchis prima instanţă.

Tribunalul a mai reţinut că nu îşi găseşte temei în prevederile Legii nr. 193/2000 conversia solicitată de reclamanţi. Mai mult, conversia ar presupune introducerea unei noi clauze în contract, aspect nepermis de lege judecătorului, acesta neputând reforma contractul peste voinţa părţilor, ci doar înlătura eventualele clauze abuzive.

Au invocat reclamanţii incidenţa celor statuate de CJUE în cauza Kasler, însă tribunalul a reţinut că situaţia de fapt şi cea juridică din prezenta pricină sunt diferite de cele avute în vedere în hotărârea respectivă, astfel că argumentele reclamanţilor nu sunt relevante.

În prezenta cauză se contestă de către reclamanţi chiar moneda în care a fost acordat creditul şi obligaţia esenţială a acestora de a restitui ratele în aceeaşi monedă, spre deosebire de cauza Kasler, în care se aveau în vedere clauzele care permiteau băncii utilizarea unor cursuri valutare la vânzare şi la cumpărare.

S-a mai reţinut că, întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 C. civ. din anul 1864.

Aşadar, principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât achitarea ratelor în moneda acordată, franc elveţian, indiferent de fluctuaţiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită, cu atât mai mult cu cât nu au fost dovedite întemeiate susţinerile reclamanţilor privind incidenţa normelor speciale din materia drepturilor consumatorilor.

Deşi contractele de credit se bucură de prevederi speciale, acestea din urmă se completează întotdeauna cu dreptul comun, dacă nu cuprind dispoziţii derogatorii. Or, nicio lege specială nu derogă de la principiul nominalismului monetar, astfel încât acesta este pe deplin aplicabil şi în prezenta cauză. Pe de altă parte, nici legislaţia specială din materia drepturilor consumatorului şi nici jurisprudenţa comunitară nu conţin elemente care să determine înlăturarea de la aplicare a acestui principiu.

De asemenea, tribunalul a reţinut că prevederile art. 1578 alin. (2) fac referire la scăderea sau creşterea valorii monedei, cum este cazul în speţa de faţă, când francul elveţian s-a apreciat în raport de leu. Rezultă cu evidenţă din interpretarea logico-juridică a conţinutului textului de lege că această fluctuaţie nu are importanţă, iar împrumutatul trebuie să restituie suma numerică împrumutată. Iar, în ceea ce priveşte ultima teză, nici aceasta nu poate susţine pretenţiile reclamanţilor, întrucât francul elveţian se află în continuare pe piaţă. Ar fi fost justificată restituirea în altă "specie" doar dacă cea efectiv împrumutată nu mai era pe piaţă, ceea ce nu este cazul.

Au mai invocat reclamanţii că suportarea riscului valutar transformă contractul din comutativ în unul aleatoriu, ceea ce nu este permis, tribunalul reţinând, însă, că aceste susţineri nu pot fi primite.

În contextul în care acordarea creditelor în franci elveţieni era legală şi nu s-a dovedit reaua-credinţă a pârâtei şi aspectul că aceasta cunoştea, la momentul încheierii contractelor, modul în care va evolua cursul valutar, văzând şi dispoziţiile legale de drept comun care consacră principiul nominalismului monetar, prima instanţă a apreciat că nu se poate reţine că a fost încălcat vreun interes economic legitim al consumatorilor. Dimpotrivă, ambele părţi contractante şi-au asumat variaţia cursului valutar pe perioada contractuală. Nicio prevedere legală nu consacră dreptul unei persoane împrumutate de a restitui împrumutul cu încălcarea principiului nominalismului monetar. Astfel, nu se poate reţine încălcarea prevederilor art. 25 lit. b), ale art. 27 din Codul consumului ori ale art. 3 lit. a) din O.G. nr. 21/1992.

În final, tribunalul a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor contestate. Totodată, nu se justifică nici solicitarea reclamanţilor de convertire a creditului în RON, la cursul de schimb de la data încheierii fiecărui contract. Aceasta ar semnifica o modificare a condiţiilor contractuale, respectiv chiar a monedei de restituire a creditului, pe care tribunalul nu o poate dispune în lipsa unor prevederi legale sau contractuale care să o legitimeze în acest sens. Dimpotrivă, o astfel de măsură ar contraveni unui principiu consacrat pe cale legală, de C. civ. din anul 1864, şi anume principiul nominalismului monetar.

Chiar dacă în prezent restituirea împrumuturilor în franci elveţieni este împovărătoare pentru reclamanţi, tribunalul a reţinut că ea nu reprezintă un câştig pentru bancă. În schimb îngheţarea cursului de schimb valutar la data încheierii contractelor ar înfrânge principiul nominalismului monetar menţionat anterior. În dreptul civil român, principala obligaţie a împrumutatului este de a restitui la scadenţă lucruri similare, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor din momentul încheierii contractului şi acela al plăţii, art. 1584 C. civ. din anul 1864. Modificarea monedei creditului nu poate fi realizată de instanţa de judecată, întrucât reprezintă o novaţie prin schimbare de obiect care este atributul exclusiv al părţilor contractante.

Totodată, în condiţiile în care nu se justifică nulitatea vreunei clauze contractuale în temeiul legislaţiei speciale din materia drepturilor consumatorilor, prima instanţă a reţinut că sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile legale de drept comun, inclusiv cele ale art. 969 C. civ. din anul 1864, conform cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, astfel că primul capăt de cerere este neîntemeiat.

Cu privire la celelalte capete de cerere, tribunalul, faţă de caracterul accesoriu al acestora, a motivat că şi acestea sunt neîntemeiate.

3. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel principal reclamanţii Y. si Z., prin reprezentant convenţional PPPP., precum şi toţi reclamanţii, inclusiv Y. şi Z., prin reprezentant convenţional QQQQ.. A formulat apel incident şi apelanta-pârâtă OOOO. S.A..

Prin decizia civilă nr. 825/A din 11 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a admis excepţia inadmisibilităţii şi, drept consecinţă, s-a respins ca inadmisibil apelul incident formulat de apelanta-pârâtă OOOO. S.A. împotriva considerentelor sentinţei civile nr. 6154 din 9 noiembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

S-a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi WW. şi XX. împotriva aceleiaşi sentinţe civile nr. 6154.

S-a anulat în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a luat act de renunţarea reclamanţilor WW. şi XX. la judecata cererii de chemare în judecată.

Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi reclamanţi.

Prin aceeaşi decizie, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii-reclamanţi Y. şi Z., precum si de ceilalţi apelanţi-reclamanţi Q., MM., TT., VV., AAAA., B., J., A., C., E., F., G., I., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U., W., X., BB., CC., EE., FF., RRRR., HH., II., JJ., KK., NN., PP., QQ., RR., SS., UU., YY., ZZ., AAA., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., PPP., QQQ., RRR., SSS., DDDD., TTT., UUU., EEEE., VVV., FFFF., WWW., XXX., GGGG., YYY., HHHH., ZZZ., IIII., BBBB., JJJJ., CCCC., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., D., H., V., OO., CCC., OOO., LL., DD. împotriva sentinţei civile nr. 6154 din 9 noiembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Au fost obligaţi apelanţii-reclamanţi la plata către apelanta-pârâtă a câte 300 RON fiecare apelant-reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut cu privire la apelul incident formulat de apelanta-pârâtă OOOO. S.A., în aplicarea dispoziţiilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 461 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod, că, întrucât apelul promovat de pârâtă tinde la păstrarea soluţiei din dispozitiv de respingere a cererii de chemare în judecată, dar în baza unor considerente contrare celor expuse de prima instanţă în analiza caracterului nenegociat al clauzelor contestate de reclamanţi, iar admiterea apelului declarat împotriva considerentelor nu duce la schimbarea sentinţei în tot sau în parte, în sensul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., considerentele nu pot fi înlăturate, înlocuite decât prin exercitarea unui apel principal, iar nu a unui apel incident.

Cu privire la apelul formulat de apelanţii-reclamanţi WW. şi XX., instanţa de apel, constatând că partea adversă şi-a manifestat acordul faţă de cererea de renunţare la judecata cererii de chemare în judecată la termenul din 31.01.2018, a făcut aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 406 alin. (5) C. proc. civ.

Cu privire la cererile de apel formulate de ceilalţi reclamanţi, instanţa de apel a reţinut, cu titlu prealabil, că apelanţii-reclamanţi Y. şi Z. au declarat apel atât împreună cu ceilalţi reclamanţi, prin reprezentantul convenţional comun QQQQ., cât şi prin reprezentant convenţional avocat PPPP., arătând, prin cererea precizatoare depusă la data de 27.03.2018, că înţeleg să susţină şi această din urmă cerere de apel.

Referitor la criticile formulate de apelaţii-reclamanţi Y. şi Z., prin avocat PPPP., instanţa de apel a constatat că, în marea lor majoritate, acestea nu au legătură cu pricina dedusă judecăţii, dat fiind faptul că prima instanţă a fost învestită cu analiza nulităţii absolute a clauzelor cuprinse la art. 1.3 lit. c), art. 2.2 şi art. 6.3 din condiţiile speciale ale contractului de credit nr. x/18.09.2007 şi s-a pronunţat, prin sentinţa apelată, exclusiv cu privire la aceste clauze, care nu privesc nici dreptul pârâtei de a modifica în mod unilateral rata dobânzii sau alte elemente ale contractului, nici comisionul de acordare. De asemenea, reclamanţii nu au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3300 RON către pârâta OOOO. S.A., ci instanţa a luat act că pârâta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, astfel încât susţinerea din cererea de apel referitoare la neaplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. nu reprezintă o veritabilă critică adusă hotărârii atacate.

Instanţa de apel a avut în vedere doar criticile expuse cu privire la caracterul abuziv al clauzei intitulate de apelanţii-reclamanţi de risc valutar şi aplicabilitatea teoriei impreviziunii, ce au fost formulate şi prin cererea comună de apel, la acestea răspunzând prin considerente comune.

În ceea ce priveşte critica expusă la pct. 1 din cererea de apel formulată de apelanţii-reclamanţi prin QQQQ., referitoare la respingerea de către prima instanţă a argumentelor prezentate cu privire la caracterul toxic, defectuos, neconform şi nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF, instanţa de apel a reţinut că aceasta este nefondată.

A motivat instanţa de prim control judiciar că, din perspectiva răspunderii civile obiective, pentru produse defectuoase, toxice, riscul valutar nu poate fi asociat acestor noţiuni, atât timp cât prestaţia băncii nu reprezintă un viciu de natura celui expus în acţiune.

Instanţa de apel a reţinut că, nici la data încheierii contractului şi nici în prezent nu este interzisă acordarea creditelor în franci elveţieni, astfel că nu poate fi considerată contrară legii deţinerea în portofoliu de către bancă a unor astfel de credite şi, totodată, nu există nicio dispoziţie legală sau vreo prevedere în Norma BNR nr. 17/2003 din care să rezulte că băncile ar suporta toate riscurile legate de acordarea unui credit, inclusiv riscul valutar, astfel încât să se poată dispune conversia creditului în RON şi stabilizarea cursului de schimb la valoarea de la data încheierii convenţiei de credit.

A mai arătat instanţa de apel că nu se poate conchide, în speţă, că intimata-pârâtă a furnizat apelanţilor-reclamanţi un serviciu care le-a afectat interesele economice ori care a adus atingere drepturilor şi intereselor lor legitime, contrar dispoziţiilor art. 25, art. 27 din Legea 296/2004 privind Codul consumului şi art. 3 lit. a), art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

S-a reţinut că acordarea unui credit nu poate constitui un serviciu defectuos, prestaţia în sine, de punere la dispoziţie a sumei împrumutate, neputând fi caracterizată astfel, raportat la prevederile Legii nr. 296/2004, nefiind aplicabile nici prevederile art. 17 din această lege, întrucât din cuprinsul acestora reiese că lipsa de conformitate este asociată cu noţiunea "declaraţie de conformitate", care se raportează la un document tehnic normativ, ce nu are incidenţă în cadrul contractelor de credit. La fel, art. 12 din O.G. nr. 21/1992 nu este aplicabil, având în vedere că în cazul contractelor de credit nu se pune problema unor termene de garanţie şi de valabilitate, în cadrul cărora să se impună remedierea de către furnizor a unor deficienţe. Iar în ceea ce priveşte art. 15 din O.G. nr. 21/1992, s-a reţinut că forma acestui text de lege, de care s-au prevalat reclamanţii nu era în vigoare la data încheierii contractului de credit, aşa cum în mod corect a constatat şi prima instanţă, şi, prin urmare, nu este incidentă în cauză.

Cât priveşte celelalte critici expuse la pct. 2-10 din cererea de apel, instanţa de apel a constatat că acestea privesc modalitatea de interpretare şi aplicare de către prima instanţă a prevederilor Legii nr. 193/2000, respectiv art. 4 alin. (1)-(3); art. 4 alin. (6), alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, precum şi alin. (2) lit. a) cu trimitere la alin. (1) lit. a), p), t) din aceeaşi Anexă la lege şi a prevederilor art. 969 din C. civ. 1864, analiza obligaţiilor profesionistului, de informare şi de a nu utiliza practici înşelătoare, respectiv aplicarea în cauză a principiului nominalismului monetar.

Clauzele contractuale contestate, a reţinut instanţa de apel, se referă, în esenţă, la acordarea creditului în CHF, la obligaţia de rambursare a creditului în moneda în care a fost acordat, CHF şi la modalitatea de asigurare a îndeplinirii acestei obligaţii, în situaţia premisă a lipsei sau insuficientei disponibilului necesar pentru stingerea obligaţiilor de plată scadente în contul curent al împrumutatului, precum şi la eventualul cost stabilit pentru împrumutat în cazul modificării valutei sau altor condiţii ale creditului la cererea acestuia acceptată de bancă, conversie.

În cadrul demersului de analiză a legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva Legii nr. 193/2000, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, clauzele care stipulează restituirea creditului în moneda în care a fost acordat transpun o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, care consacră principiul nominalismului monetar.

În atare context, a reţinut instanţa de apel, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauzele contractului de credit care prevăd obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Astfel, în raport cu art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, prevedere legală ce transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, instanţa de apel a reţinut că pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei prin considerentul al treisprezecelea.

Din aceste dispoziţii, a motivat instanţa de apel, reiese că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva SSSS. S.A..

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Totodată, instanţa de apel a argumentat faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru apelanţii-reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

De altfel, a motivat instanţa de prim control judiciar, aplicarea Legii nr. 193/2000 ar determina nulitatea şi înlăturarea din contract a clauzelor considerate abuzive, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor supletive din dreptul naţional, respectiv chiar a prevederilor art. 1578 din C. civ. din 1864, ajungându-se în aceeaşi situaţie ca şi cea reclamată prin acţiune.

Instanţa de apel a respins ca nefondată susţinerea apelanţilor în sensul că ar putea fi verificat caracterul abuziv al unor clauze contractuale care transpun norme supletive din dreptul intern, întrucât astfel cum s-a reţinut anterior, normele supletive sunt şi ele obligatorii în raporturile dintre părţi în lipsa unei stipulaţii contrare în convenţie.

A constatat instanţa de apel că prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva SSSS. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

În cauză, astfel cum deja s-a argumentat, clauzele din contractul de credit contestate transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000. Cum această verificare este prima care trebuie să fie efectuată potrivit ordinii instituite de CJUE prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva SSSS. S.A., găsindu-se justificat cazul de excludere, este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare, a mai reţinut instanţa de apel.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că, prin prisma acestor considerente, criticile aduse de apelanţii-reclamanţi hotărârii apelate, cu privire la greşita interpretare de către tribunal, a incidenţei art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în privinţa clauzelor contestate, respectiv a faptului că acestea sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, întrucât se referă la obiectul principal al contractului, reglementând moneda de restituire a creditului şi sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, nu pot determina o schimbare a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În legătură cu această susţinere este şi critica referitoare la greşita interpretare a principiilor enunţate de C.J.U.E. în cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt., insă, instanţa de apel a reţinut că verificarea acestor aspecte, dacă prevederile contractuale contestate se circumscriu noţiunii de obiect principal al contractului şi dacă ele au caracter clar şi inteligibil, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv, respectiv clauzele reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional.

Aceeaşi concluzie, a arătat instanţa de apel, se impune şi cu privire la criticile de netemeinicie şi nelegalitate a hotărârii în raport de considerentele expuse cu privire la obligaţia de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, respectiv de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare, acestea fiind legate de caracterul clar şi inteligibil al clauzelor, sau cu privire la condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, existenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi a relei-credinţe a băncii, şi la incidenţa prevederilor alin. (1) lit. b) sau alin. (2) rap. la alin. (1) lit. a), p) şi t) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (pct. 2, 3, 5, 6 din cererea de apel comună, parţial invocate şi prin apelul declarat de apelanţii Cristescu prin avocat PPPP., deoarece odată ce instanţa a stabilit că o clauză contractuală supusă judecăţii transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte condiţii enunţate de C.J.U.E. în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva SSSS. S.A..

Instanţa de apel, în acord cu tribunalul, a considerat că, indiferent de moneda în care au fost perfectate, contractele de credit au caracter comutativ. Teza caracterului aleatoriu al contractelor de credit în CHF, susţinută de apelanţii-reclamanţi prin raportare la o decizie de speţă, nu a fost reţinută în cauză, în condiţiile în care, în sistemul judiciar român, jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, hotărârile judecătoreşti producând efecte obligatorii doar între părţi, întemeiate pe principiul relativităţii.

Critica apelanţilor referitoare la interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1578 alin. (2) C. civ. 1864 a fost respinsă de instanţa de apel, reţinându-se că operaţiunile de circulaţie a monedelor pot avea loc şi scriptic, prin virament bancar şi nu numai prin remitere materială. Totodată, s-a reţinut că dispoziţiile art. 1579 din C. civ. nu sunt, în mod evident, aplicabile împrumutului în bani.

Expunând considerentele reţinute în paragrafele 37 şi 38 din Decizia nr. 62/2017 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a conchis că, în esenţă, clauzele contestate de apelanţii-reclamanţi raportat la faptul că prevăd restituirea împrumutului în moneda în care a fost acesta a fost acordat, reprezintă o transpunere a principiului nominalismului monetar, iar prima instanţă a interpretat şi aplicat în mod corect prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, neputând fi primită teza apelanţilor-reclamanţi conform căreia principiul nominalismului monetar este chiar regula originară care permite îngheţarea cursului valutar la nivelul celui din data acordării creditului în caz de fluctuaţie a cursului.

Instanţa de apel a arătat că nu poate fi primită nici critica apelanţilor-reclamanţi referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 969 din C. civ. 1864, faţă de faptul că prima instanţă a reţinut că acest text de lege este aplicabil, întrucât nu se justifică nulitatea vreunei clauze contractuale în temeiul legislaţiei speciale din materia drepturilor consumatorilor.

Cu privire la teoria impreviziunii, instanţa de apel a reţinut că, deşi nu a cunoscut o consacrare legală sub imperiul dispoziţiilor C. civ. de la 1864, s-a recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii. În speţă, cum apelanţii-reclamanţi urmăresc o intervenţie a instanţei în acordul de voinţă al părţilor, a conchis instanţa de apel, o astfel de solicitare nu poate fi primită, întrucât nu urmăreşte reechilibrarea prestaţiilor părţilor, efectul fiind cel de dezechilibrare a contractului în defavoarea apelantei-pârâte.

În aplicarea Deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale şi a Deciziei nr. 62/2017 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a reţinut că, în cauza dedusă judecăţii, apelanţii-reclamanţi nu au indicat în concret data la care raportul contractual, valabil încheiat, a fost dezechilibrat ca urmare a apariţiei unor evenimente externe părţilor, ci au solicitat ajustarea prestaţiilor la data încheierii convenţiei, convertirea întregului credit acordat în baza contractelor la cursul de schimb CHF/RON de la data încheierii acestora, cu toate că, din chiar motivarea cererii de chemare în judecată, reiese că aprecierea semnificativă a monedei CHF faţă de moneda naţională, invocată drept cauză de schimbare a circumstanţelor de executare a contractului, a avut loc ulterior acestui moment, pe parcursul derulării convenţiilor de credit.

Instanţa de apel a reţinut că este neîntemeiat şi capătul de cerere privind obligarea intimatei pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, ca urmare a conversiei sumei creditului din CHF în RON, fie că acesta este accesoriu celui în nulitate, fie că este fundamentat pe incidenţa teoriei impreviziunii.

4. La data de 11 martie 2019, împotriva deciziei civile nr. 825/A din 11 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au formulat cerere de recurs, astfel cum a fost precizată sub aspectul cadrului procesual, reclamanţii A., D., J., C., E., F., G., I., H., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., YY., ZZ., AAA., CCC., DDD., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., B., UU., VV. şi EEE..

În cuprinsul recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au învederat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a deciziei CJUE din cauza C-186/16. Raportat la exigenţele acestei decizii, s-a subliniat că analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva nr. 93/13, aşa cum a fost explicat de C.J.U.E. în cauza C-186/16 şi nu se referă la toate dezlegările date de C.J.U.E. în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilităţii analizei caracterului abuziv, ci doar la punctele 25-31 ale hotărârii, ce au vizat aplicabilitatea principiului nominalismului monetar.

Astfel, paragrafele 26-31 din decizie obligă instanţa naţională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul naţional, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Dacă instanţa constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul naţional, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13.

Potrivit paragrafelor 32-41 din decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, dacă însă instanţa constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noţiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Chiar dacă se constată că acele clauze intră în sfera acestor noţiuni, paragrafele 43-51 din Decizie obligă instanţa sa verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil, potrivit indicaţiilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În cazul în care clauzele în discuţie intră în sfera acestor noţiuni şi sunt redactate în mod clar şi inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000.

Dacă însă instanţa constată că respectivele clauze, deşi intră în sfera noţiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, instanţa trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor.

Paragrafele 52-58 din Decizie, obligă instanţa naţională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerinţele bunei-credinţe şi dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor.

Instanţa europeană subliniază că o clauză contractuală poate implica şi un dezechilibru între părţi care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Recurenţii-reclamanţi au precizat că pot fi analizate clauzele contestate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă acestea reflectă principiul nominalismului monetar, acesta fiind reglementat de norme supletive. De asemenea, clauzele pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă intră în sfera noţiunii de obiect principal al contractului, pentru că nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor, clauzele contestate fiind inserate în contracte nenegociate.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, se arată că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

In esenţă, recurenţii au arătat că, pornind de la considerentele CJUE din Cauza C -186/16, instanţa de apel a constatat în mod greşit că este incidentă excluderea de la analiza caracterului abuziv prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Astfel, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fî prohibită.

Legea clauzelor abuzive exclude de la analiza caracterului abuziv două categorii de clauze contractuale, respectiv cele inserate în contract în temeiul unor acte normative obligatorii, în vigoare la data perfectării contractului şi cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului şi la calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată în raport de produsele şi serviciile primite în schimb de consumator.

Excepţiile de la analiza caracterului abuziv sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie la situaţii similare.

Recurenţii au arătat că, în conformitate cu deciziile constante ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, legislaţia protecţiei consumatorilor este guvernată de principiul efectivităţii, astfel că excepţiile de la analiza caracterului abuziv nu trebuie interpretate şi aplicate în aşa fel încât să facă inutilă reglementarea regimului juridic sancţionator al clauzelor abuzive, un regim orientat către prevenţia prin disuasiune a abuzului de putere economică a comercianţilor.

Analiza în condiţiile Legii nr. 193/2000 a caracterului abuziv al unor clauze contractuale este exclusă dacă aceste clauze simt prevăzute în contract în temeiul unor alte acte normative în vigoare la data achiziţiei produsului sau a perfectării contractului.

Regula, preluată din art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, este prevăzută în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi are în vedere noţiunea largă de lege, s-a mai susţinut.

Argumentele pentru care legislaţia protecţiei consumatorilor, inclusiv Directiva clauzelor abuzive, nu permit verificarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale ce reflectă dispoziţii din acte normative sunt acelea că o astfel de analiză ar însemna un control indirect al unei norme obligatorii în dreptul naţional în materia protecţiei consumatorului, fapt ce ar contraveni chiar Tratatului de Funcţionare a Uniunii Europene.

Recurenţii au susţinut că înţelesul excepţiei de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 este foarte restrictiv. În primul rând, pentru a fi exceptată de la analiza caracterului abuziv, clauza vizată trebuie sa fie prevăzută în contract, adică să reproducă fidel sau măcar să reflecte dispoziţia din actul normativ. Cu atât mai puţin nu se poate aplica exceptarea de la analiza caracterului abuziv a unei clauze care creează confuzie sau similarităţi vagi cu dispoziţii din acte normative. O regulă supletivă din acte normative sau o trimitere imprecisă la dreptul comun nu echivalează cu sintagma "clauza prevăzută în contract în temeiul altor acte normative".

Decizia instanţei de apel conduce, în mod greşit, la concluzia că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportat de consumator, soluţie care ar fi impusă de principiul nominalismului monetar, o regulă de drept comun din C. civ. care ar exclude, în condiţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea acestei legi speciale derogatorii de la dreptul comun.

Cu toate acestea riscul valutar, în cele mai multe contracte de acest gen, nu este descris în contract şi nu ţine de prezervarea valorii nominale a sumei de bani datorate, ci de consolidarea sau ancorarea creanţei într-o monedă pentru care debitorul nu este natural acoperit faţă de riscul valutar. Fluctuaţiile cursului valutar nu sunt sinonime cu fluctuaţiile valorii creanţelor, iar nominalismul monetar nu este o clauza prevăzută în contract, ci o norma supletivă care acoperă lacunele de reglementare ale convenţiei părţilor, suplinind voinţa acestora.

Recurenţii au mai susţinut că pentru a putea fi exceptată de la aplicabilitatea legii clauzelor abuzive, clauza contractuală trebuie să reflecte un act normativ cu caracter obligatoriu.

Principiul nominalismului monetar, motivele pentru care instanţa de apel a apreciat că art. 1 alin. (2) din contractele de credit şi art. 1 lit. t) din actele adiţionale care stabilesc restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, sunt excluse de la aplicarea Directivei nr. 93/13, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie a consumatorului, ceea ce înseamnă ca o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, au arătat recurenţii.

Directiva 93/13 protejează consumatorii şi împotriva inserării în contracte a unor norme legale, de la care aceştia ar fi putut deroga, dar le-au fost impuse de profesionist, printr-un contract nenegociat, prin cvadrupla sa superioritate contractuală, iar a decide altfel ar însemna ca, într-un număr mare de contracte, consumatorii să rămână complet neprotejaţi faţă de efectele prejudiciabile ale transpunerii în contracte a unor norme obligatorii care nu respectă minimul de protecţie a consumatorilor prevăzut în Dreptul Uniunii Europene şi, mai mult, ar expune consumatorii în cauză unei nepermise discriminări faţă de cetăţenii altor state membre UE în care legislaţia obligatorie respectă acest minim de protecţie.

S-a învederat că instanţa de apel, deşi a apreciat în mod corect asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului monetar, în mod eronat a aplicat excepţia instituită la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, care, însă, aşa cum a arătat C.J.U.E. în cauza C-186/16 la paragraful 31 din Decizie, este de strictă interpretare.

O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecţie al consumatorilor, faţă de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenţei Directivei 93/13, în preambulul căreia s-a arătat la alin. (13), teza a II-a că "statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie".

Mai mult, se arată, Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce priveşte protecţia consumatorilor, că statele membre pot să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai stricte, împrejurare faţă de care revenea instanţei de apel obligaţia să aplice excepţia în discuţie aşa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 şi interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, această obligaţie a instanţei de apel rezultând şi din art. 148 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie.

Recurenţii au susţinut că regula nominalismului monetar este o normă cu valoare supletivă, iar, asupra acestui caracter s-a pronunţat inclusiv Curtea Constituţională prin decizia nr. 62/07.02.2017, în care se arată, la paragraful 37, că textul legal are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens.

Argumentând soluţia de excludere de la analiza caracterului abuziv clauzele contestate, instanţa de apel arată că în ipoteza în care s-ar considera admisibilă verificarea caracterului abuziv şi clauzele contestate ar putea fi analizate pe fond o astfel de analiză nu l-ar plasa pe consumator decât într-o situaţie juridică egală celei prevăzute de dreptul naţional în vigoare, ce reglementează, cu caracter supletiv, principiul nominalismului.

Or, interpretarea instanţei de apel este una eronată. Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene arată, într-adevăr, că instanţa trebuie să verifice în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare. Insă, instanţa europeană nu s-a referit la situaţia împrumutatului din dreptul naţional, aşa cum a făcut instanţa de apel, ci la situaţia consumatorului din dreptul naţional. Cu alte cuvinte, instanţa trebuie să ţină cont de legislaţia specială a protecţiei consumatorului, şi nu de dreptul comun aplicabil împrumutului.

Poziţia juridică a consumatorului, garantată de legea română, este una în care decizia de a contracta este documentata cu toate caracteristicile şi riscurile contractului în care se pregăteşte să intre, iar modul în care profesionistul a acţionat 1-a pus pe consumator în postura de a contracta un produs de creditare prejudiciabil, fără a cunoaşte riscurile asociate acestuia, ceea ce înseamnă o situaţie juridică mai puţin favorabilă consumatorului în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

Întregul raţionament al instanţei de apel se bazează pe analiza situaţiei împrumutatului din dreptul comun şi a principiilor incidente, respectiv forţa obligatorie a contractului, executarea obligaţiilor cu bună-credinţă, interzicerea îmbogăţirii fără justă cauză. Or, instanţa de apel trebuia să verifice cu precădere respectarea normelor speciale din materia protecţiei consumatorului.

Recurenţii au mai susţinut că nerespectarea reglementărilor speciale în materie la data acordării împrumutului nu poate fi acoperită de reglementările de drept comun cu privire la restituirea împrumutului. Prin acţiune nu a fost criticat principiul nominalismului per se, ci a fost criticat modul în care a fost inserată o clauză prejudiciabilă pentru consumator, despre care s-a spus ulterior că ar transpune acest principiu.

Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că, în cauză, clauzele contestate, deşi intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa trebuie să procedeze la analiza caracterului lor abuziv. Caracterul clar şi inteligibil trebuie să însoţească o clauză chiar şi atunci când transpune o normă supletivă din dreptul naţional, iar consumatorul trebuie să aibă efectiv posibilitatea de a înţelege consecinţele economice şi potenţialele efecte ale unei asemenea clauze.

Sub acest aspect, se arată că, la paragraful 32 din Decizia din speţa Andriciuc, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuează că:

"în cazul în care instanţa de trimitere ar constata că clauza în discuţie în litigiul principal nu este inclusă în excepţia menţionată, i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului" sau în noţiunea "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte ", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

Chiar dacă instanţa constată că reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, clauzele contestate, excepţia instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanţa are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

Potrivit Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instanţei îi revine sarcina de a continua analiza pentru a verifica respectarea minimului de protecţie şi efectivităţii.

Recurenţii au susţinut că revenea instanţei de apel obligaţia de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deşi intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În aceasta privinţă, arată recurenţii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în decizia menţionată, face o vastă analiză, în paragrafele 44-51, din ansamblul motivării rezultând că acest caracter clar şi inteligibil trebuie să privească redactarea clauzei şi informarea, în faza precontractuala, adică anterior semnării contractului, privind consecinţele economice ale clauzei.

Recurenţii au arătat că, potrivit paragrafelor 44 şi 45 din decizia pronunţată în Cauza Andriciuc, cerinţa privind redactarea clară şi inteligibilă şi transparenţa clauzei trebuie înţeleasă în mod extensiv, iar contractul trebuie să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă.

Or, clauzele contestate nu respectă aceste cerinţe, pentru că nu expun în mod transparent cum funcţionează acest mecanism de a restitui creditul în CHF, în condiţiile în care împrumutatul înregistrează venituri în RON.

Recurenţii-reclamanţi susţin că informarea, în faza precontractuală, trebuie să privească mai ales consecinţele economice ale clauzei, informarea consumatorului fiind esenţială pentru formarea consimţământului.

Astfel cum rezultă din cuprinsul Deciziei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţate în cauza Andriciuc, C-186/16, prin considerentul 48 s-a reţinut că pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală, astfel că, au arătat recurenţii, analiza acestui motiv de recurs trebuie făcută prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecăţii, reţinută inclusiv de instanţa de apel.

Recurenţii au susţinut că, deşi instanţa de apel constată că pârâta nu a făcut dovada informării reclamanţilor, cu privire la consecinţele efective ale clauzei de rambursare, după cum subliniază în cuprinsul deciziei recurate pagina 63, paragraful 5, totuşi concluzionează că, această lipsă de informare nu este de natură să conducă la nulitatea absolută a clauzei, în condiţiile în care un consumator mediu informat, cunoaşte că moneda în care s-a împrumutat este supusă unui risc valutar, decât dacă s-ar putea reţine o rea-credinţă din partea pârâtei, în sensul că avea cunoştinţă că va urma o depreciere semnificativă a monedei naţionale de natură să rupă echilibrul contractual dintre părţi.

Cu alte cuvinte, deşi se constată o vădită încălcare de către intimata- pârâtă a obligaţiei de informare, impusă, în repetate rânduri, de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa de apel lasă nesancţionată o astfel de încălcare, contrar obligaţiilor trasate de instanţa europeană.

Motivaţia instanţei de apel este contrară legislaţiei aplicabile în materia protecţiei consumatorilor precum şi scopului urmărit de directiva 93/13/CEE a Consiliului, respectiv, ca statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie prin dispoziţii naţionale chiar mai stricte decât cele din Directivă, au mai arătat recurenţii.

În ceea ce priveşte obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii, recurenţii arată că în conţinutul obligaţiei de informare trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului, şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit şi precizează că şi Codul consumului stabileşte o astfel de obligaţie, sens în care se raportează la dispoziţiile pe care le consideră relevante, art. 14, art. 15, art. 45 şi art. 48 din acest act normativ.

Recurenţii au arătat că riscul valutar este unul dintre aspectele esenţiale ale creditului în monedă străină, iar numai teoretic mecanismul creditului în monedă străină permite consumatorului să se împrumute mai ieftin, întrucât, în realitate, riscul valutar este dublat de un risc supra-adăugat de hiper-valorizare a monedei de plată în perioadele de criză sau de turbulenţe ale pieţei, ceea ce ii conferă un grad foarte ridicat de imprevizibilitate.

Din această perspectivă, este evident, au susţinut recurenţii, că orice bancă vânzătoare de astfel de produse de creditare are obligaţia să includă în caracteristicile creditului şi această avertizare asupra riscului valutar, aşa cum impun art. 15 şi art. 48 din Codul consumului. In plus, conform art. 6 şi 7 din Legea 363/2007, orice informaţie esenţială disimulată sau reţinută de comerciant la momentul punerii pe piaţă a unui produs sau serviciu poate fi considerată o practică înşelătoare, sever sancţionată, conform aceleiaşi legi.

Or, analizând contractele de credit supuse analizei, recurenţii au arătat că riscul valutar nu este definit, în niciun fel, în cuprinsul acestora. Cu toate acestea, instanţa de apel concluzionează în sensul că prin încheierea contractului de credit în monedă străină consumatorul îşi asumă riscul valutar, acceptând să contracteze un împrumut într-o altă monedă decât cea în care obţine resursele de rambursare. In mod greşit instanţa de apel reţine că aceste contracte de credit în valută nu ar fi caracterizate prin dezechilibrul uzual din contractele de consum, indus de lipsa de informare a consumatorului sau de diferenţele privind puterea de negociere, ci printr-un dezechilibru generat de atribuirea riscului valutar în sarcina consumatorului.

Recurenţii au arătat că, deşi instanţa de apel reţine, la pagina 63 paragraful 7 din cuprinsul deciziei recurate, în mod clar, existenţa unui dezechilibru generat de atribuirea riscului valutar în sarcina consumatorului, lasă nesancţionată conduita băncii, validând astfel întreg transferul riscului valutar în sarcina consumatorilor.

Se arată că această obligaţie de avertizare şi consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului nu este o sarcină excesivă impusă creditorului, ci o manifestare a caracterului comutativ al contractului de credit.

Recurenţii arată că este contrară legii şi jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, inclusiv contrară recentei soluţii din speţa Andriciuc şi alţii contra SSSS., susţinerea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligaţia de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind eronată argumentarea că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării profesionistului, toate consecinţele contractării creditului în CHF, inclusiv pe cele imprevizibile, în timp ce pentru banca aceasta imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauza de înlăturare a răspunderii. Se arată că o astfel de practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 şi 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar şi ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acţiona în cunoştinţă de cauză nici la contractarea creditelor, dar nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condiţiile art. 3, art. 2 lit. k) şi art. 6, 7 din Legea 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înşelătoare.

Recurenţii au arătat că, în concepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instituţia bancară care acordă credite în monedă străină are o obligaţie de avertizare asupra riscului valutar, o obligaţie concretă şi detaliată, atât cu privire la posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar, cât şi cu privire la potenţialele dificultăţi de plată antrenate în sarcina debitorului de potenţialele hipervalorizări ale monedei de plată faţă de moneda în care debitorul îşi primeşte venitul.

Întrucât interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene normelor Dreptului Uniunii Europene este obligatorie în dreptul intern, conform art. 148 alin. (2) din Constituţie, înseamnă că această obligaţie de avertizare statuată de instanţa europeană face parte din dreptul intern, fiind enunţată, încă din 2004, de art. 15 şi art. 48 din Codul consumului.

Banca avea obligaţia, aspect reţinut inclusiv de instanţa de apel pe baza probelor administrate în cauză, au susţinut recurenţii, să prezinte, anterior semnării contractului, simulări ale capacităţii împrumutatului de rambursare a creditului, în condiţiile în care moneda creditului, CHF, se apreciază. Or, asemenea informări şi avertizări nu au fost făcute, iar banca nu a prezentat probe ce ar fi putut răsturna prezumţia legală de neinformare instituită de decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Recurenţii arată că banca a pus la dispoziţia împrumutaţilor, după semnarea contractelor, un grafic de rambursare a unui credit în CHF pe 30 de ani. Însă aceste grafice de rambursare nu indicau nici fluctuaţiile potenţiale ale cursului, nici costurile în RON ale creditului. Or, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, la paragraful 47 din decizia dată în speţa Andriciuc, impune, ca banca să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, şi nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

In aceste condiţii, recurenţii au susţinut că au contractat creditele necunoscând posibila întindere a obligaţiilor şi costul total al împrumutului, aşa cum ar fi trebuit, potrivit paragrafului 47 din decizia pronunţată în cauza Andriciuc.

Mai susţin recurenţii că îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă trebuie analizată prin raportare la expertiza şi cunoştinţele profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, indicând în acest sens paragraful 56 din Decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-186/16.

De asemenea, se arată, Banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare, paragraful 50 din Decizie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene indicând expres că banca trebuia să prezinte orice informaţie pertinentă şi să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligaţiei sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului. Numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente şi informaţii, consumatorul îşi poate da consimţământul în cunoştinţă de cauză.

Raportat la toate aceste argumente, recurenţii au susţinut că este dincolo de orice îndoială faptul că nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil clauzele contestate, motiv pentru care pot face obiectul analizei caracterului abuziv.

O altă critică invocată de recurenţi vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 17, 25 şi 27 din Codul consumului, respectiv art. 12 şi 15 din O.G. nr. 21/1992 ceea ce a determinat respingerea argumentelor reclamanţilor referitoare la caracterul toxic, defectuos şi neconform al produsului oferit de bancă în moneda CHF.

În susţinerea cererii de chemare în judecată şi, ulterior în faţa instanţei de apel, recurenţii au arătat că produsul de creditare în CHF este un produs financiar toxic, defectuos.

Astfel, pe baza argumentelor învederate, au solicitat instanţelor de fond constatarea faptului că intimata-pârâtă a vândut produse financiare toxice şi, ca o consecinţă directă, au solicitat obligarea pârâtei la înlocuirea produsului defectuos.

Având în vedere riscul valutar al monedei CHF şi absenţa oricărei informări, consilieri şi avertizări a reclamanţilor cu privire la acest risc, astfel cum acestea au fost argumentate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurenţii au arătat că au demonstrat instanţei faptul că au contractat în necunoştinţă de cauză un produs defectuos fiind fără echivoc faptul că defectele produselor financiare contractate nu le-au fost aduse la cunoştinţă, ci din contră, au fost ascunse cu viclenie. În plus, răspunderea pentru produse sau servicii defectuoase este o răspundere obiectivă, întemeiată exclusiv pe riscul de daună nefiind nevoie de proba vreunei culpe a profesionistului.

Pentru aceste considerente, recurenţii au arătat că au solicitat instanţelor de fond înlocuirea obligaţiei de restituire a creditului în CHF, cu obligaţia de restituire a sumei acordate, în RON, conversiunea urmând a se face la cursul de la data contractării fiecărui credit. Solicitarea a fost efectuată în temeiul răspunderii băncii pârâte pentru produsele şi serviciile defectuoase, răspundere care este reglementată, în legislaţia privind protecţia consumatorilor. în acest sens indicând dispoziţiile art. 25, art. 27, din Codul consumului. În plus, au arătat că în acelaşi sens sunt şi prevederile art. 3 lit. a) şi art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992.

Pe cale de consecinţă, rezultă că legislaţia protecţiei consumatorilor îi protejează pe aceştia împotriva riscului de a achiziţiona un serviciu sau produs care aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale acestora, inclusiv sau mai ales cele economice, risc la care au fost supuşi consumatorii la momentul contractării creditelor în CHF.

Contractarea acestui tip de credit pe baza informaţiilor primite de la bancă într-o manieră înşelătoare a fost una prejudiciabilă pentru consumatori, produsul de creditare în CHF a fost prezentat ca unul sigur, stabilitatea francului fiind, de altfel, motivul determinant pentru care consumatorii au luat decizia de a contracta.

Cu toate acestea, au arătat recurenţii, fără a oferi o motivare concretă în ceea ce priveşte soluţia de respingere a argumentelor aduse în susţinerea caracterului defectuos al produselor de creditare în CHF, instanţa de apel s-a limitat la a susţine că riscul valutar nu poate fi asociat acestor noţiuni atât timp cât prestaţia băncii nu reprezintă un viciu de natura celui expus în acţiune.

De altfel, au susţinut recurenţii, instanţa de apel a reţinut că deşi atât O.G. nr. 21/1992 cât şi Legea nr. 296/2004 au ca obiect de reglementare şi serviciile financiare, legiuitorul atunci când a făcut referire la produse defecte, toxice, reparare, refacere, a avut în vedere sensul lexical al acestor cuvinte şi a vizat bunurile materiale, nu sensul figurat atribuit de consumatori contractelor de credit.

Analizând caracteristicile produselor financiare, instanţa se limitează în mod greşit la prestaţia efectivă a băncii de virare a sumei împrumutate în cont, omiţând însă, obiectul prestaţiei, reprezentat de produsul de creditare, care se răsfrânge apoi pe întreaga perioadă contractuală.

Recurenţii au susţinut că în cauză, întrucât le-a fost provocată o pagubă, în sensul art. 1 pct. 12 din O.G. nr. 21/1992, instanţa trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992, respectiv a prevederilor art. 17 din Codul Consumului şi, odată constatat faptul că pârâta a furnizat prin intermediul contractelor de credit servicii defectuoase, să o oblige pe pârâtă să înlocuiască obligaţia de restituire a creditului acordat în CHF cu obligaţia restituirii acestuia în LEU, conversiunea urmând a se face la data contractării fiecărui credit.

Au mai arătat recurenţii că instanţa de apel a reţinut, la pagina 32, în mod eronat, faptul că reclamanţii nu au utilizat termenul toxic în sensul propriu al acestui cuvânt ci în sens larg, vizând în esenţă consecinţele vătămătoare ale serviciului financiar prestat şi că legislaţia invocată în cererea de chemare în judecată nu utilizează noţiunea de serviciu toxic ci numai noţiunea de produs toxic astfel că, din această perspectivă, nu se poate reţine o încălcare de către pârâtă a obligaţiilor legale, întrucât nu există nici un text de lege care să excludă aplicarea prevederilor referitoare la produsele defectuoase pentru serviciile sau produsele financiare.

Recurenţii au susţinut că toate argumentele primei instanţe în sensul inaplicabilităţii prevederilor din Codul consumului şi O.G. nr. 21/1992 sunt eronate, deoarece, în condiţiile în care Codul consumului, respectiv O.G. nr. 21/1992 nu conţin derogări de la aplicare în privinţa contractelor de credit, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au arătat recurenţii.

Au mai arătat recurenţii că instanţele de fond încearcă să sublinieze principiul neretroactivităţii legii, invocându-se faptul că anumite acte normative au fost adoptate ulterior încheierii contractelor de credit în cauză, motiv pentru care acestea nu s-ar aplica respectivelor contracte.

Recurenţii au susţinut că instanţele de fond ar fi trebuit să aibă în vedere şi conjunctura încheierii contractelor, caracteristica principală a creditului în CHF, respectiv riscul valutar raportat la această monedă, modalitatea de promovare a acestor produse bancare precum şi încălcarea obligaţiilor de informare, consiliere şi avertizare de către banca pârâtă.

Or, cu toate acestea, în motivarea hotărârii, instanţa de apel s-a raportat exclusiv la conformitatea serviciului prestat de către bancă cu solicitările consumatorilor.

Ceea ce trebuie subliniat, au arătat recurenţii, este faptul că răspunderea pentru produsele defectuoase, reglementată de textele art. 17, 25, 27 din Codul consumului, respectiv art. 12 şi 15 din O.U.G. nr. 21/1992 este o răspundere obiectivă, culpa profesionistului nefiind necesar a fi probată în vederea atragerii răspunderii.

Recurenţii au mai arătat că, în cazul creditelor în CHF, banca este culpabilă pentru comercializarea creditelor riscante, speculative, vândute consumatorilor ca produse de creditare avantajoase, iar răspunderea civila delictuală a băncii trebuie atrasă pentru această faptă ilicită, respectiv punerea pe piaţă a produselor de creditare speculative, fără o informare şi avertizare a consumatorilor asupra specificului lor, raportat la alte credite.

De asemenea, recurenţii au mai criticat decizia atacată şi din perspectiva încălcării obligaţiei de informare şi avertizare, sancţiunea încălcării acestei obligaţii fiind nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

De asemenea, în urmarea acestei sancţiuni, care va face inoperabila clauza de risc valutar, recurenţii au susţinut că va fi antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării de către bancă a obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere şi avertizare, şi prin stabilizarea obligaţiei consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

În plus, omisiunea informării, dezinformarea sau ascunderea unor informaţii esenţiale pentru formarea unui consimţământ conştient al consumatorului determină raporturi juridice dezechilibrate, contracte vulnerabile care pot fi anulate parţial pentru vicierea consimţământului sau, în cazuri grave, care pot fi desfiinţate prin constatarea nulităţii absolute pentru eroare, au susţinut recurenţii.

Recurenţii au mai susţinut că încălcarea obligaţiei de informare şi de avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit, a obligaţiei de a nu pune în vânzare produse sau servicii financiare defectuoase, a obligaţiei de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare, precum şi a obligaţiei de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit, impune sancţiunea nulităţii absolute, dat fiind caracterul de ordine publică a normelor ce instituie cele patru categorii de obligaţii.

În final, recurenţii arată că în legătură cu răspunderea pentru produse şi servicii cu defecte, sancţiunea este înlocuirea produsului sau refacerea serviciului cu defecte, în speţă, înlocuirea unui produs financiar toxic, credit in CHF, cu un produs financiar natural neriscant, credit in RON, la o rată de conversie egală cu cursul CHF-leu din data contractării şi cu costurile, şi în condiţiile contractuale contemporane încheierii acestora, sancţiune prevăzută de art. 17 din Codul consumului, precum si de art. 12, respectiv, art. 15 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecinţă a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecinţă a încălcării obligaţiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică, iar răspunderea civila delictuală a băncii este o consecinţă a nulităţii absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

În acest sens, recurenţii au mai precizat că răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligaţia de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatori, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF - LEU indicat cu costurile şi în condiţiile contractuale contemporane încheierii contractelor.

5. La 3 mai 2019, intimata-pârâtă TTTT. S.A., fostă OOOO. S.A., a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat instanţei să ia act de renunţarea împrumutaţilor reclamanţi UU. şi VV., anulând hotărârile pronunţate în cauză faţă de aceştia cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

Sub acest aspect, intimata-pârâtă a arătat că la 13 martie 2019 între bancă şi împrumutaţii UU. şi VV. s-a încheiat contractul de tranzacţie, pe care l-a ataşat întâmpinării, prin care împrumutaţii au fost de acord ca, în temeiul art. 408 C. proc. civ., să renunţe la dreptul dedus judecăţii în dosarul pendinte.

Intimata-pârâtă a mai solicitat respingerea ca neîntemeiat a recursului promovat de ceilalţi reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 825/A din 11 aprilie 2018, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a acestei decizii.

În esenţă, intimata-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa principiului nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ.

Intimata a solicitat instanţei să constate că în mod legal instanţa de apel a reţinut că stipulaţiile din contractele de creditare prevăd pentru reclamanţi obligaţia de a restitui creditul în moneda în care acesta fost acordat, respectiv CHF, aceste aspecte fiind excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei nr. 93/13, întrucât preiau o dispoziţie din dreptul intern de la care părţile nu pot deroga.

Totodată, s-a mai arătat că prin hotărârea C.J.U.E. pronunţată în C-186/16 Andriciuc nu s-a pus în sarcina băncii obligaţia de informare, la momentul încheierii creditului, cu privire la aspecte ce nu erau cunoscute şi nu puteau fi cunoscute de către bancă, astfel încât nu se poate conchide că intimata ar fi încălcat vreo obligaţie de informare faţă de recurenţi.

La 24 mai 2019, recurenţii-reclamanţi au depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 31 martie 2020, când a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020, ulterior, cauza fiind repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la 7 iulie 2020.

În şedinţa publică din 7 iulie 2020 intimata-pârâtă TTTT. a depus la dosar o tranzacţie încheiată între aceasta şi recurentul-reclamant EEE. şi UUUU., autentificată prin încheierea nr. 100 din 7 martie 2019 de către notarul public VVVV.. De asemenea, intimata-pârâtă TTTT. a depus la dosar o tranzacţie încheiată între aceasta şi recurentul-reclamant B., autentificată prin încheierea nr. 1518 din 22 mai 2019 de către notarul public WWWW..

Prin încheierea din 7 iulie 2020, a fost dispusă amânarea judecării cauzei la 29 septembrie 2020, urmând a se cita recurenţii-reclamanţi cu menţiunea de a-şi preciza cererea de recurs, sub aspectul cadrului procesual, precum şi al renunţărilor la judecată sau la drept, intervenite pe parcursul soluţionării cauzei, sub sancţiunea suspendării recursului, prevăzută de art. 242 C. proc. civ.. A fost prorogată, totodată, discutarea cererii de suspendare a cauzei, formulată de recurenţii-reclamanţi, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La data de 28 septembrie 2020, intimata-pârâtă a depus la dosar precizări privind persoanele care au calitatea de recurenţi, arătând, totodată, că recurenţi în cauză nu pot fi decât persoanele care au avut calitate de reclamanţi, respectiv apelanţi, exceptându-i pe cei care au renunţat. A mai arătat că prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, nu au fost clarificate aceste aspecte, sens în care a solicitat scoaterea din cauză a acestor persoane, respectiv îndreptarea erorii prin care aceştia au fost introduşi în citativ. În măsura în care instanţa de recurs ar aprecia că aceste persoane trebuie să rămână părţi în cauză având calitatea de recurenţi, intimata a arătat că înţelege să invoce excepţia lipsei calităţii procesuale active a acestor persoane întrucât nu au fost nici reclamanţi şi nici apelanţi în cauză.

De asemenea, la data de 29 septembrie 2020, recurenţii-reclamanţi au depus note de şedinţă prin care au arătat că înţeleg să-şi precizeze cererea de recurs sub aspectul cadrului procesual, ataşând tabelul anexă.

În şedinţa publică din 29 septembrie 2020, avocatul XXXX., pentru recurenţi, a precizat că, în realitate au calitatea de părţi în dosarul pendinte un număr de 92 persoane, dintre care reclamanţii AA., BBB., WW. şi XX., precum şi UU. şi VV. au renunţat la judecată, iar ceilalţi reclamanţi au calitatea de recurenţi în cauză. A solicitat ca, în cazul în care mai există vreo cerere de renunţare la drept, să se ia act de aceasta dacă îndeplineşte condiţiile formale prevăzute de C. proc. civ.

Avocatul intimatei-pârâte TTTT. S.A. a solicitat a se lua act de renunţarea împrumutaţilor B., UU., VV., EEE. şi UUUU., anularea în ceea ce-i priveşte a hotărârilor pronunţate în apel şi primă instanţă şi respingerea cererii în consecinţă, ca urmare a renunţării la drept.

Totodată, a arătat că, faţă de precizările de la termenul de azi, ale avocatului recurenţilor, prin care s-a stabilit cadrul procesual, înţelege să renunţe la excepţia invocată.

În şedinţa publică din 29 septembrie 2020, Înalta Curte a luat act renunţarea intimatei-pârâte la excepţia invocată.

6. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, raportat la dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, se vor reţine următoarele considerente:

Motivele invocate de recurenţii-reclamanţi se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 1578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar, aplicabile în cauză, şi a condiţiilor care trebuie să fie verificate de instanţa naţională în raport cu Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii.

Criticile recurenţilor-reclamanţi sunt nefondate întrucât soluţia instanţei de apel respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva SSSS. S.A..

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva SSSS. S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva SSSS. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce se impun a fi realizate de către instanţa naţională din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat, dacă se constată că nu este inclusă clauza în excepţia menţionată anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului", par. 32 Cauza C-186/16. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46 din aceeaşi decizie a instanţei europene, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe, par. 56 Cauza C-186/16.

În acelaşi sens, prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. YYYY. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, în paragrafele 27 -31, astfel:

"27. împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului."

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a statuat, printr-o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că, în speţă, clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii tribunalului, instanţa de apel a reţinut că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru apelanţii-reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că este exclusă clauza contestată de la analiza caracterului abuziv în temeiul Legii nr. 193/2000, întrucât convenţia supusă cenzurii instanţei face aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864 în vigoare la data încheierii contractului, iar părţile nu au derogat de la această regulă prin exprimarea unui acord diferit.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii." În alţi termeni, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie, categorie care include şi creditele bancare, va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutaţi de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, franci elveţieni, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva SSSS. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative şi a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligaţia pentru apelanţii-reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, franci elveţieni, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. YYYY. S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită şi cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, în mod corect instanţa de prim control judiciar a reţinut că, în speţă, clauzele care stipulează restituirea creditului în moneda în care a fost acordat transpun o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864 şi că, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauzele contractului de credit care prevăd obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, întrucât această clauză face aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864 în vigoare la data încheierii contractului, iar părţile nu au derogat de la această regulă prin exprimarea unui acord diferit.

Aşadar, prin prisma acestor considerente, neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor recurenţilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorilor ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Înalta Curte reţine că, în mod greşit, recurenţii invocă aplicarea eronată a prevederilor art. 17, 25, 27 din Codul Consumului, respectiv art. 12 şi 15 din O.G. nr. 21/1992, întrucât, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile legale privind materia protecţiei consumatorilor referitoare la obligaţia de prestare a unor servicii care să nu afecteze viaţa, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului şi de înlocuire a produselor şi serviciilor defectuoase, iar serviciul de creditare furnizat de către pârâtă nu poate fi considerat toxic ori defectuos.

În mod corect a reţinut instanţa de prim control judiciar că, din perspectiva răspunderii civile obiective, pentru produse defectuoase, toxice, riscul valutar nu poate fi asociat acestor noţiuni, în condiţiile în care prestaţia băncii nu reprezintă un viciu de natura celui expus în acţiune.

Argumentat şi corect motivat, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că nu se poate conchide, în speţă, faptul că intimata-pârâtă a furnizat apelanţilor-reclamanţi un serviciu care le-a afectat interesele economice ori care a adus atingere drepturilor şi intereselor lor legitime, contrar dispoziţiilor art. 25, art. 27 din Legea 296/2004 privind Codul consumului şi art. 3 lit. a), art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

Şi aceasta, întrucât, acordarea unui credit nu poate constitui un serviciu defectuos, prestaţia în sine, de punere la dispoziţie a sumei împrumutate, neputând fi caracterizată astfel, faţă de prevederile Legii nr. 296/2004, nefiind aplicabile nici prevederile art. 17 din această lege, în condiţiile în care din cuprinsul acestora reiese că lipsa de conformitate este asociată cu noţiunea declaraţie de conformitate, care se raportează la un document tehnic normativ, ce nu are incidenţă în cadrul contractelor de credit.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că nici art. 12 din O.G. nr. 21/1992 nu este aplicabil, având în vedere că în cazul contractelor de credit nu se pune problema unor termene de garanţie şi de valabilitate, în cadrul cărora să se impună remedierea de către furnizor a unor deficienţe. Iar în ceea ce priveşte art. 15 din O.G. nr. 21/1992, ambele instanţe devolutive au reţinut cu justeţe că forma acestui text de lege, de care s-au prevalat reclamanţii nu era în vigoare la data încheierii contractelor de credit, astfel că nu este incidentă în cauză.

De asemenea, în mod corect a statuat instanţa de apel că reclamanţii nu au utilizat termenul toxic în sensul propriu al acestui cuvânt, produsele toxice fiind cele care afectează viaţa, sănătatea, mediul înconjurător, ci în sens larg, vizând în esenţă consecinţele vătămătoare ale serviciului financiar prestat şi că nu se poate reţine o încălcare de către pârâtă a obligaţiilor legale, în condiţiile în care legislaţia invocată în cererea de chemare în judecată nu utilizează noţiunea de serviciu toxic, ci numai noţiunea de produs toxic.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A., D., J., C., E., F., G., I., H., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., YY., ZZ., AAA., CCC., DDD., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN..

Constatând culpa procesuală a recurenţilor-reclamanţi faţă de care a fost respins recursul, în raport cu cererea formulată de intimata-pârâtă, urmează a se face aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi a obliga pe aceşti recurenţi la plata sumei de 45.548,06 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă TTTT. S.A., conform înscrisurilor justificative aflate la dosar.

Examinând cererile de renunţare la dreptul dedus judecăţii, formulate de recurenţii-reclamanţi B., UU., VV. şi EEE., Înalta Curte reţine următoarele considerente:

Conform art. 408 alin. (1) C. proc. civ., "reclamantul poate, în tot cursul procesului, să renunţe la însuşi dreptul pretins, dacă poate dispune de acesta, fără a fi necesar acordul pârâtului", iar potrivit art. 409 alin. (2) C. proc. civ. "când renunţarea este făcută în căile extraordinare de atac, vor fi anulate hotărârile pronunţate în cauză".

În cauză, manifestarea de voinţă a recurenţilor-reclamanţi B., UU., VV. şi EEE., în sensul de a renunţa în mod expres, necondiţionat, definitiv şi irevocabil la dreptul dedus judecăţii ce formează obiectul dosarului nr. x/2014, aflat în faza procesuală a recursului pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reprezintă un act de dispoziţie al acestora, care îndeplineşte cerinţele prevăzute de prevederile art. 408 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va lua act de poziţia procesuală exprimată de reclamantul B., astfel cum a fost consemnată în tranzacţia autentificată prin încheierea nr. 1518 din 22 mai 2019 de către notarul public WWWW., aflată la dosar.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va lua act de poziţia procesuală exprimată de reclamanţii UU. şi VV., astfel cum a fost consemnată în tranzacţia autentificată prin încheierea nr. 651 din 13 martie 2019 de către notarul public ZZZZ., aflată la dosar.

În privinţa recurentului-reclamant EEE., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va lua act şi de poziţia procesuală exprimată de acesta, astfel cum a fost consemnată în tranzacţia autentificată prin încheierea nr. 100 din 7 martie 2019 de către notarul public VVVV., aflată la dosar.

În ceea ce o priveşte pe doamna UUUU., Înalta Curte reţine că, deşi în cuprinsul tranzacţiei autentificată prin încheierea nr. 100 din 7 martie 2019 de către notarul public VVVV., este menţionată şi această persoană, alături de recurentul-reclamant EEE., totuşi aceasta nu este parte în prezenta cauză, astfel încât solicitarea de a se lua act de renunţarea la dreptul pretins nu poate fi primită.

În consecinţă, va admite recursul declarat de reclamanţii B., UU., VV. şi EEE. şi va anula, în parte, decizia civilă nr. 825/A din 11 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi sentinţa civilă nr. 6154 din 9 noiembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, va lua act de faptul că aceşti reclamanţi au renunţat la dreptul pretins şi va respinge cererea de chemare în judecată formulată de aceştia împotriva pârâtei.

Totodată, va menţine dispoziţiile deciziei şi ale sentinţei în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A., D., J., C., E., F., G., I., H., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., YY., ZZ., AAA., CCC., DDD., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN. împotriva deciziei civile nr. 825/A din 11 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care îi obligă la plata sumei de 45.548,06 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă TTTT. S.A.

Admite recursul declarat de reclamanţii B., UU., VV. şi EEE. şi, în consecinţă:

Anulează, în parte, decizia civilă nr. 825/A din 11 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi sentinţa civilă nr. 6154 din 9 noiembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Ia act de renunţarea la dreptul pretins de către reclamanţii B., UU., VV. şi EEE. şi, în consecinţă, respinge cererea de chemare în judecată formulată de aceşti reclamanţi.

Menţine dispoziţiile deciziei şi ale sentinţei în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi reclamanţi.

Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, în ceea ce priveşte cererile de renunţare la drept.

Recursul se depune la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2020.