Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2103/2020 AI generated

Currency-risk clauses upheld: borrowers’ CHF loan interest recalculation claim rejected under Directive 93/13 exclusion

Case Number Decizia nr. 2103/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice (Second Civil Section) dismissed as unfounded the borrowers' appeal in cassation, thereby upholding the Court of Appeal's decision which had rejected their claim to have foreign-currency (CHF) loan interest recalculated, to remove allegedly abusive clauses (including the bank's right to change interest rates and the currency-risk clause), and to obtain restitution of sums paid, while leaving in force the first-instance ruling only insofar as it had declared abusive and absolutely null the clause in one credit contract allowing the bank unilaterally to modify interest and fees. The dispute concerned consumer credit agreements challenged under Law No. 193/2000 transposing Directive 93/13/EEC. Decisively, the court held that the currency-risk clauses merely reflected the suppletive national rule of monetary nominalism (Art. 1578 of the 1864 Civil Code) and therefore fell within the exclusion from unfairness review under Art. 1(2) of Directive 93/13, as interpreted by the CJEU (including Case C-81/19), so no assessment of significant imbalance or good faith was required; it also rejected arguments based on the doctrine of imprevision and on BNR Regulation No. 4/2005, and found the appellate decision sufficiently reasoned under Art. 425 of the Civil Procedure Code.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 425 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 493 alin. (2) din C. proc. civ, art. 494 alin. (4) C. proc. civ; Currency-risk clauses upheld: borrowers’ CHF loan interest recalculation claim rejected under Directive 93/13 exclusion: The dispute concerned consumer credit agreements challenged under Law No. 193/2000 transposing Directive 93/13/EEC. Decisively, the court held that the currency-risk clauses merely reflected the suppletive national rule of monetary nominalism (Art. 1578 of the 1864 Civil Code) and therefore fell within the exclusion from unfairness review under Art. 1(2) of Directive 93/13, as interpreted by the CJEU (including Case C-81/19), so no assessment of significant imbalance or good faith was required; it also rejected arguments based on the doctrine of imprevision and on BNR Regulation No. 4/2005, and found the appellate decision sufficiently reasoned under Art. 425 of the Civil Procedure Code.

Keywords

AI generated
banking law interest rate loan agreement currency foreign law consumer credit

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
art. 425 C. proc. civ
Astfel, obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta susţine că în mod corect prima instanţă a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei din art.
art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000
x/19.11.2007, în varianta sa iniţială: art. 4.5 referitor la faptul că "banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile şi comisioanele bancare".
art. 493 alin. (2) din C. proc. civ
Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
art. 494 alin. (4) C. proc. civ
Prin încheierea din Camera de consiliu din 24 mai 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ
Prin aceeaşi încheiere, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr.
art. 39 C. proc. civ
a formulat la 23 septembrie 2019, în temeiul art. 39 C. proc. civ., cerere de intervenţie, iar prin încheierea din 23 ianuarie 2020, Înalta Curte a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimata-pârâtă a societăţii E.

Cited Case Law

AI generated
decizia civilă nr. 1713/2017
Prin decizia civilă nr. 1713/2017 din 27 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
Art. 496 C. proc. civ.

Main ground for rejecting the appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 - Bucureşti, secţia Civilă, la data de 15 mai 2016 sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. au solicitat instanţei: obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii din contractul de credit nr. x/19.11.2007, din actul adiţional nr. x şi actul adiţional nr. x/16.09.2011 la contractul de credit x/19.11.2007 potrivit formulei de calcul prevăzută la semnarea contractului si LIBOR la 6 luni CHF; înlăturarea prevederilor abuzive prevăzute în contractual de credit nr. x/19.11.2007, din actul adiţional nr. x şi actul adiţional nr. x/16.09.2011 la contractul de credit x/19.11.2007 privind calculul dobânzii; obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii din contractul de credit nr. x/07.07.2008 (condiţii generale de creditare), din actul adiţional nr. x/16.06.2010 (condiţii generale de creditare) la contractul de credit x/07.07.2008, din contractul de credit x/07.07.2008, din actul adiţional nr. x/16.06.2010 la contractul de credit x/07.07.2008 potrivit formulei de calcul prevăzută la semnarea contractului si LIBOR la 6 luni CHF;

înlăturarea prevederilor abuzive prevăzute în contractul de credit nr. x/07.07.2008 (condiţii generale de creditare), în actul adiţional nr. x/16.06.2010 (condiţii generale de creditare) la contractual de credit x/07.07.2008, în contractul de credit x/07.07.2008, în actul adiţional nr. x/16.06.2010, la contractul de credit x/07.07.2008 privind calculul dobânzii; obligarea pârâtei la aplicarea dobânzii pe toata durata contractelor de credit, astfel cum reiese din conţinutul acestora, de la data semnării; obligarea pârâtei la restituirea dobânzilor calculate şi percepute în mod nelegal, urmând ca acestea să fie actualizate în moneda creditului, la care să se aplice şi dobânda percepută reclamanţilor pentru credit; restituirea sumelor reprezentând comisioane abuzive încasate de la momentul încheierii convenţiilor de credit (2007 şi 2008) şi până în prezent, inclusiv a sumelor reprezentând comision de acordare a creditelor din contractele de credit nr. x/07.07.2008 (condiţii generale de creditare), în actul adiţional nr. x/16.06.2010 (condiţii generale de creditare) la contractual de credit x/07.07.2008, în contractul de credit x/07.07.2008, în actul adiţional nr. x/16.06.2010 la contractul de credit x/07.07.2008; obligarea pârâtei la stabilirea plăţii ratelor la cursul istoric, cel de la data semnării contractului de credit x/07.07.2008 şi contractului de credit x/19.11.2007; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin înscrisul înregistrat la data de 9 decembrie 2015, reclamanţii au depus la dosar o cerere adiţională prin care au solicitat constatarea caracterului abuziv şi al clauzei de risc valutar şi eliminarea acesteia din ambele contracte de credit şi din actele adiţionale, obligarea pârâtei la stabilirea plăţii ratelor la cursul istoric, obligarea pârâtei la calcularea ratelor în funcţie de valoarea LEU/CHF de la momentul semnării contractului, repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1988 din 17 februarie 2016 pronunţată Judecătoria sector 2-Bucureşti s-a admis excepţia necompetentei materiale invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, cauza fiind înregistrată sub dosarul nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 4110 din 1 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 a fost admisă în parte cererea reclamaţilor A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. şi, în consecinţă s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarei clauze din contractul de credit nr. x/19.11.2007, în varianta sa iniţială: art. 4.5 referitor la faptul că "banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile şi comisioanele bancare".

A fost obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată conform ratei de 5,9% pe an, iniţial convenită de la data încheierii contractului până la 23 august 2011, fiind respinsă în rest cererea ca neîntemeiată

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta S.C. C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1713/2017 din 27 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 4110 din 1 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

A fost admis apelul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privitor la restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă, fiind menţinută în rest sentinţa apelată.

Împotriva deciziei civile nr. 1713/2017 din 27 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Astfel, obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În acest context, se arată faptul că decizia pronunţată în apel nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază, instanţa de apel respingând apelul ca nefondat, din perspectiva tuturor motivelor de apel, doar prin trimitere la unele chestiuni generale, aspect ce echivalează cu o nepronunţare asupra fondului şi atrage casarea hotărârii atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta susţine că în mod corect prima instanţă a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei din art. 4.5 referitor la faptul că banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile şi comisioanele bancare, din contractul de credit nr. x/19.11.2007.

În motivarea sa, tribunalul a reţinut că această clauză stabileşte dreptul discreţionar al băncii de a modifica valoarea dobânzilor şi comisioanelor fără a se indica criterii clare şi transparente care să fie aplicate sau motivele care determină aceste modificări. Or, lipsa acestor elemente sunt de natură a determina un echilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţei bunei-credinţe, având în vedere că împrumutatul nu poate anticipa efectele clauzelor asupra patrimoniului său.

În opinia recurenţilor, se apreciază îndeplinirea condiţiilor de constatare a caracterului abuziv a clauzei prevăzute de art. 4.5, respectiv lipsa negocierii, existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe.

Din perspectiva drepturilor consumatorilor, faptul că nu se specifică condiţiile în care banca poate modifica dobânda, care este evenimentul care poate fi calificat ca schimbare semnificativă care poate determina majorarea dobânzii, astfel încât împrumutatul nu se va putea opune în mod real la această majorare, în primul rând pentru că nu ştie cărui fapt i se datorează aceasta, iar în al doilea rând pentru că opoziţia sa ar determina obligaţia sa de a rambursa tot creditul.

Pe de altă parte, deşi preţul banilor împrumutaţi a fost stabilit într-un fel la semnarea contractului, datorită acestei clauze, dar şi a impreviziunii monetare, împrumutaţii se găsesc în ipostaza de a plăti un alt preţ, cu mult mai mare decât cel cu care a fost de acord (proporţional cu prestaţia băncii) şi pe care şi-l permit.

Avându-se în vedere faptul că prima instanţă a stabilit, în ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 4.5, că sunt îndeplinite condiţiile pentru a se constata caracterul abuziv al acesteia a obligat pârâta-apelantă, ca o consecinţă firească, la restituirea sumei încasate în temeiul ei. Tribunalul, apreciind în mod corect că efectele nulităţii absolute sunt retroactive, sumele încasate în plus prin perceperea nejustificată a unei dobânzi suplimentare trebuie a fi restituite, aspect ce a fost aplicat în mod greşit de către instanţa de apel, referitor la normele dreptului material aplicabil în prezenta cauză.

Tot subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii arată că au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, întrucât raportat la momentul încheierii contractului şi la circumstanţele acestuia, precum şi la caracterul său prestabilit şi impus consumatorului fără a-i acorda posibilitatea influenţării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator.

Astfel, omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experţii financiari din cadrul băncii, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere sever sancţionată de dreptul european şi naţional, având în vedere că această clauză nu a fost negociată direct cu reclamanţii, fiind incidente dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Pentru aceste considerente, recurenţii apreciază că, în cauză, contractul încheiat de părţi este un contract de adeziune ce conţine clauze prestabilite de bancă, fără a putea fi negociate, aspect ce determină inegalitatea poziţiilor juridice a părţilor, iar clauza de risc valutar îngreunează excesiv situaţia consumatorului şi conferă băncii un avantaj economic vădit disproporţionat.

Prin întâmpinarea depusă la data de 20 februarie 2018, intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 24 mai 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 4 iunie 2018, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 11 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1713/2017 din 27 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 31 ianuarie 2019.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2019, Înalta Curte a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1899 din 21 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2018 intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a fost preluată prin absorbţie de către D. S.A., sens în care a dispus citarea, în calitate de intimata-pârâtă, a D. S.A..

Prin aceeaşi încheiere, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin cererea înregistrată la data de 5 martie 2019, intimata-pârâtă D. S.A. a solicitat introducerea în cauză a societăţii E. S.A. şi a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în contextul în care, la momentul intervenirii fuziunii, contractul de credit ce formează obiectul prezentului dosar nu se afla în patrimoniul C. S.A., el fiind în momentul respectiv în patrimoniul E. S.A., ca urmare subsecventelor cesiuni de creanţă, Înalta Curte dispunând citarea în cauză a ultimei societăţi.

Tot în acelaşi context, E. S.A. a formulat la 23 septembrie 2019, în temeiul art. 39 C. proc. civ., cerere de intervenţie, iar prin încheierea din 23 ianuarie 2020, Înalta Curte a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimata-pârâtă a societăţii E. S.A., apreciind că aceasta justifică participarea în proces alături de D. S.A..

Prin rezoluţia instanţei din 21 iulie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Critica recurenţilor, subsumată acestui motiv de casare, prin care au susţinut că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază, întrucât instanţa de apel a respins apelul ca nefondat, făcând doar trimitere la unele chestiuni generale, aspect ce echivalează cu o nepronunţare asupra fondului ceea ce atrage casarea hotărârii atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, se constată a fi nefondată, pentru considerentele ce succed.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute, întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului reclamantei şi de admitere a apelului pârâtei.

Se constată, aşadar, că în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate susţine cu temei că în cauză hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept, cum susţin recurenţii.

Înalta Curte reţine, totodată, că recurenţii, invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu indică criticile pretins neanalizate de instanţa de apel rezumându-se la afirmaţii generice.

În consecinţă, în lipsa unor critici efective prin care să se determine verificarea legalităţii deciziei de apel prin prisma unei omisiuni în analiza efectuată de instanţa de prim control judiciar, cele susţinute de recurenţi sunt nefondate.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenţii susţin că în mod corect prima instanţă a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei din art. 4.5 referitor la faptul că banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile şi comisioanele bancare, din contractul de credit nr. x/19.11.2007.

În acest context, se apreciază îndeplinirea condiţiilor de constatare a caracterului abuziv a clauzei prevăzute de art. 4.5, respectiv lipsa negocierii, existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe.

Tot în acelaşi context, recurenţii arată că au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, întrucât raportat la momentul încheierii contractului şi la circumstanţele acestuia, precum şi la caracterul său prestabilit şi impus consumatorului fără a-i acorda posibilitatea influenţării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator.

Analizând considerentele deciziei atacate în raport cu susţinerile recurenţilor, potrivit cărora, clauzele contestate nu au fost negociate, producând astfel un dezechilibru între părţi, prin plasarea riscului valutar în sarcina împrumutatului, contrar bunei-credinţe, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel este legală, apreciindu-se că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii; soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

Aşadar, prin acţiunea promovată recurenţii au solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Prin urmare, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva D. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. sus-arătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de aceştia clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Prin urmare, se reţine caracterul nefondat al criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Totodată, se reţine că ceea ce pretind recurenţii cu privire la revizuirea efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, întrucât aceasta are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Nici critica recurenţilor vizând necesitatea denominării în monedă naţională a plăţilor prin raportare la art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005 nu poate fi reţinută, în condiţiile în care în speţă sunt incidente prevederile alin. (2) al articolului menţionat.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1713/2017 din 27 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1713/2017 din 27 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. S.A., F. S.A. şi E. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2020.