Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2101/2020 AI generated

Currency-risk clauses in foreign-currency loans excluded from unfair contract terms review as transposing mandatory monetary nominalism norms

Case Number Decizia nr. 2101/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal as unfounded, thereby upholding the lower courts' decision that rejected the borrowers' claims against the credit institution. The case involved a dispute over a foreign-currency (CHF) consumer credit agreement, where the borrowers sought to annul interest rate clauses as abusive, stabilize the exchange rate, and re-denominate the loan into the national currency, citing the bank's failure to adequately warn of currency risks and the unilateral modification of terms after they lost their status as bank employees. The court ruled that the disputed clauses were not subject to the Unfair Contract Terms Directive because they merely transposed the mandatory statutory principle of monetary nominalism (reimbursement in the same currency), which qualifies as a supplementary national legal provision; consequently, the court held that judges cannot modify contract content by imposing exchange rate freezes or re-denomination in lieu of nullity, rejecting the application of the *clausula rebus sic stantibus* (imprevision) as the request did not aim to rebalance obligations but to unilaterally shift currency risk to the lender.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 493 alin. (2) din C. proc. civ, art. 494 alin. (4) C. proc. civ, art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ; Currency-risk clauses in foreign-currency loans excluded from unfair contract terms review as transposing mandatory monetary nominalism norms: De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Keywords

AI generated
unfair terms of contract currency loan agreement interest rate nullity of agreements and decisions unilateral contract

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
art. 4 din Legea nr. 193/2000
De asemenea, se arată că decizia recurată este susceptibilă de nemotivare, în condiţiile în care s-a reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât nu s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al art.
art. 493 alin. (2) din C. proc. civ
Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
art. 494 alin. (4) C. proc. civ
Prin încheierea din Camera de consiliu din 21 noiembrie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ
Prin încheierea pronunţată la 18 iunie 2020, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr.
art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ
Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
art. 483 alin. (3) C. proc. civ
Or, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul de competenţa instanţei supreme examinează conformitatea deciziei de apel cu normele de drept aplicabile.

Cited Case Law

AI generated
decizia civilă nr. 3575/2016
Prin decizia civilă nr. 3575/2016 din 9 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă ca nefondată cererea formulată de reclamanţii A.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 23 aprilie 2015 sub nr. x/23.04.2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. a solicitat instanţei să constate caracterul abuziv şi implicit, nul absolut al clauzei referitoare la dobânda cuprinsă în art. 3 din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/MP/26.10.2007 ca urmare a faptului că vine în contradicţie cu clauzele contractuale prevăzute la art. 11 lit. a) şi b) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit, să dispună diminuarea debitului şi dobânzii plătite băncii în perioada 18.10.2011-28.02.2015 în sumă de 32.789,8 CHF, restituirea urmând a se face la cursul CHF de la data restituirii, constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar aferentă contractului de credit şi eliminarea acesteia, stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF- LEU la valoare de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului şi denominarea în monedă naţională a plăţilor, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 13487 din 7 decembrie 2015, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 2 martie 2016 sub nr. x/2016.

La termenul de judecată din data de 14 aprilie 2016 instanţa a luat act de transmiterea calităţii procesuale pasive de la C. S.A. la D. S.A., ca urmare a fuziunii prin absorbţie între aceste două societăţi, potrivit încheierii nr. 3267 din 25 noiembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj.

Prin decizia civilă nr. 3575/2016 din 9 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă ca nefondată cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta D. S.A..

Împotriva acestei decizii au formulat apel apelanţii A. şi B..

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 2147 A din 31 octombrie 2018 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 13487 din 7 decembrie 2015 pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A..

Împotriva acestei decizii, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel a invocat motive străine de natura pricinii, întrucât în decizia recurată nu se face vorbire de caracterul special al contractului de credit, caracter dat de calitatea de angajat al reclamantei, avută la momentul semnării contractului de credit.

De asemenea, se arată că decizia recurată este susceptibilă de nemotivare, în condiţiile în care s-a reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât nu s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al art. 3 lit. a) din convenţia de credit.

Menţionează că anterior promovării prezentei acţiuni, reclamanţii au promovat o altă acţiune la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti unde s-a declarat nulitatea absolută a clauzei stipulate de art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale Convenţiei de credit.

Reclamanţii reiterează argumentele privind lipsa de incidenţă a excepţiei autorităţii de lucru judecat şi la ignorarea aspectului legat de faptul că reclamanta B. la data încheierii contractului deţinea calitatea de angajat al S.C. C..

În ceea ce priveşte greşita aplicare a normelor de drept incidente în cauză, respectiv Legea nr. 193/2000 şi Legea nr. 296/2004, se prezintă istoricul privind încheierea contractului de credit şi modificarea în mod unilateral a ratei dobânzii, solicitându-se admiterea capetelor de cerere vizând constatarea caracterului abuziv şi nulitatea art. 3 din convenţia de credit, stabilirea formulei de calcul a dobânzii ca Libor la 3 luni şi marja fixă de 1,481 pp şi diminuarea debitului şi a dobânzii cu suma de 32.789,8 CHF.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a capetelor de cerere vizând riscul valutar şi denominarea în moneda naţională, recurenţii-reclamanţi susţin că este eronată şi rezidă în interpretarea greşită a textelor de lege incidente în cauză.

S-au încălcat Normele BNR nr. 17/2003, Banca lăsând în sarcina consumatorului suportarea integrală a riscului valutar.

În conformitate cu teoria impreviziunii se impunea revizuirea efectelor contractului de credit.

În ceea ce priveşte denominarea creditului în moneda naţională, apreciază că aceasta se impunea în virtutea Regulamentului valutar care prevede obligaţia efectuării plăţilor între rezidenţi în moneda naţională.

Se mai susţine că Banca nu a făcut dovada informării consumatorului despre riscul valutei CHF.

De asemenea se critică statuările instanţei de apel în sensul că deşi se reţine că achitarea ratelor în CHF este împovărătoare, nu admite existenţa dezechilibrului semnificativ în defavoarea clienţilor. În mod greşit a respins instanţa cererea de denominare în moneda naţională la valoarea de la momentul semnării contractului de credit, deşi potrivit Normelor BNR plăţile se efectuează numai în moneda naţională.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 2, 4 şi 6 din Legea nr. 193/2000 în sensul că aceste clauze nu au fost negociate direct cu consumatorul, fiind stabilite fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura lor.

Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, se arată că este abuzivă o clauză care nu a fost negociată individual, cum este cazul contractelor de împrumut, ea fiind contrară bunei-credinţe, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

De asemenea, banca nu a acţionat cu bună-credinţă, deşi avea obligaţia de a explica riscurile contractului, nu a făcut acest lucru.

Dezechilibrul major care rezultă dintr-un astfel de contract de adeziune constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor sale.

În consecinţă, recurenţii-reclamanţi susţin că prevederile contractuale care vizează riscul valutar sunt abuzive şi urmează a fi înlăturate din convenţia de credit. În ceea ce priveşte cererea de îngheţare a cursului valutar arată că se impune admiterea acesteia.

Contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de C. civ. cu privire la obligaţii, contractul de credit având caracter comutativ. Hipervalorizarea CHF este un eveniment imprevizibil, viitor şi incert raportat la puterea de înţelegere a consumatorului, întrucât aceştia nu au cunoştinţe de specialitate.

Art. 75 şi 76 din Legea nr. 296/2004 prevăd că, contractele de credit pentru consum trebuie să conţină clauze corecte şi care să nu determine interpretări echivoce, iar art. 77 prevede că în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

În raport de această situaţie de fapt şi aplicând art. 966-970 C. civ. distribuţia între părţi a beneficiilor şi pierderilor rezultate ca urmare a creşterii valorii CHF faţă de LEU, apare ca o soluţie justă şi echitabilă.

În concluzie, apreciază că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii, revizuirea efectelor contractului încheiat între părţi prin îngheţarea cursului valutar la valoarea de la momentul semnării convenţiei de credit, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii convenţiei pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi restituirea sumelor plătite în plus de către reclamanţi.

Pentru aceste motive, recurenţii solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre rejudecare.

Prealabil, Înalta Curte reţine că prin sentinţa civilă nr. 1899 din 21 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2018 intimata-pârâtă S.C. E. S.A. a fost preluată prin absorbţie de către D. S.A., sens în care a dispus citarea, în calitate de intimata-pârâtă a D. S.A..

Prin întâmpinarea depusă, la 26 august 2019, intimata-pârâtă D. S.A. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 21 noiembrie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 26 noiembrie 2019, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunţată la 12 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2147 A din 31 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 7 mai 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 19 mai 2020, părţile au fost citate pentru termenul de judecată din 18 iunie 2020, în vederea continuării judecăţii.

Prin încheierea pronunţată la 18 iunie 2020, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 21 iulie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel a invocat motive străine de natura pricinii, întrucât în decizia recurată nu se face vorbire de caracterul special al contractului de credit, caracter dat de calitatea de angajat al reclamantei, avută la momentul semnării contractului de credit şi că decizia recurată este susceptibilă de nemotivare, în condiţiile în care s-a reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al art. 3 lit. a) din convenţia de credit prin raportare la altă clauză contractuală (art. 11 lit. a) şi b).

Aceste susţineri sunt nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea următoarelor argumente:

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Aşadar, în mod corect a apreciat instanţa de apel că nu poate fi constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 3 din contractul de credit în raport de motivarea cererii, referitoare la contrarietatea acestei clauze contractuale cu altă clauză contractuală, respectiv art. 11 lit. a) şi b).

Referitor la dispoziţiilor art. 11 din contractul de credit, în mod expres părţile au prevăzut la data semnării contractului, că ulterior încetării calităţii de angajat al recurentei, aceasta nu va mai beneficia de costurile speciale oferite de bancă, ci îi vor fi aplicabile costurile generale, oferite de bancă tuturor clienţilor săi.

În mod legal a apreciat instanţa de apel asupra acestui petit al cererii, în sensul că nu se poate analiza pretinsul caracter abuziv al clauzei de la art. 3 lit. a), recurenţii nesusţinând un abuz al profesionistului, solicitând anularea clauzei pentru motive ce nu implică incidenţa legislaţiei din materia protecţiei consumatorilor.

Prin urmare, se constată că în mod corect instanţa de apel a dispus respingerea capătului de cerere referitor la caracterul abuziv al dispoziţiilor art. 3 lit. a) din convenţia de credit, recurenta-reclamantă B. fiind de fapt nemulţumită de modalitatea de executare a contractului, în sensul modificării costurilor ulterior pierderii calităţii sale de salariat al băncii.

Aşadar, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului reclamanţilor şi de menţinere a hotărârii instanţei de fond.

Din aceeaşi perspectivă a motivului de casare invocat de recurenţii-reclamanţi - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu pot fi analizate susţinerile referitoare la inexistenţa unui act adiţional care să reglementeze dobânda contractuală conform art. 11 din contract, acestea neputând fi considerate critici de nelegalitate ale deciziei din apel.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând petitele referitoare la riscul valutar şi denominarea în moneda naţională, cu restituirea sumelor achitate în plus nu vor fi analizate, pentru următoarele considerente:

Se reţine sub un prim aspect că aserţiunile recurenţilor referitoare la motivul pentru care au încheiat contractul de credit nu reprezintă critici de nelegalitate.

Sub al doilea aspect, Înalta Curte reţine că recurenţii nu formulează critici care să determine analiza legalităţii deciziei din apel, susţinerile lor vizând în exclusivitate cele reţinute de instanţa de fond. Or, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul de competenţa instanţei supreme examinează conformitatea deciziei de apel cu normele de drept aplicabile. În consecinţă, nefiind formulate critici în ce priveşte legalitatea deciziei de apel, susţinerile recurenţilor vizând considerentele sentinţei de fond nu pot fi analizate în cadrul recursului.

Criticile recurenţilor, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând cererea de îngheţare a cursului valutar la valoarea de la momentul semnării convenţiei de credit sunt nefondate.

Se reţine că cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăreşte în fapt reclamantul care doreşte stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenţi transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2147 A din 31 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2147 A din 31 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2020.