Consumer mortgage's abusive CHF clauses voided; exchange-rate freeze and restitution rejected.

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti la 4 martie 2015 sub dosar nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâtele C. - Serviciul Litigii Bucureşti S.C. D. S.A. şi S.C. D. S.A. - Sucursala Piteşti, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive din Convenţia de credit nr. x/06.02.2008 şi din Actul adiţional nr. x şi 2 din 16 noiembrie 2010, încheiate între aceştia şi S.C. D. S.A. - Sucursala Piteşti cu consecinţa anularii clauzelor cuprinse la: - art. 5 lit. a): Comision de risc: 0.22%. aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a Convenţiei de Credit şi 5.1 b):

"Comision de administrare credit: 0,12% pe lună. Aplicat la soldul creditului datorat şi plătibil lunar, pe toată durata creditului (...) riscul de urmărire şi de degradare/uzura a bunurilor aduse în garanţie (...) riscul neîncasării valorii asigurate (...) şi a riscului de piaţa (implicat de situaţii precum: (...) variaţii ale condiţiilor pieţei valutare) - din actul adiţional nr. x/16.11.2010; punctul 3.5:

"Comisionul de risc: Pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, (...); modul de calcul şi scadenta/scadentele plăţii acestuia se stabilesc în Condiţii Speciale; art. 3 lit. d):

"Banca îşi rezerva dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară... "; punctul 8.1 lit. c) şi d):

"Scadenţa anticipată" în ceea ce priveşte dreptul băncii de a declara soldul creditului ca fiind scadent anticipat "în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute", clauza fiind abuzivă; să se dispună obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare în care să nu fie cuprins comisionul de risc prevăzut la art. 5 lit. a) şi punctul 3.5 din Convenţia de credit; să fie obligată S.C. D. S.A. - Sucursala Piteşti, la restituirea sumelor încasate în mod abuziv, sub formă de comisioane (de risc, de administrare, etc), începând cu dată la care acestea au fost încasate nelegal, sume pe care le solicită împreună cu dobânda de referinţă a BNR, calculată de la data încasării sumelor până la plata efectivă; să se constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 3 lit. d) din convenţia de credit nr. x/06.02.2008, referitoare la modificarea ratei anuale a dobânzii:

"Banca îşi rezerva dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară... "; să fie obligate pârâtele la menţinerea cursului CHF de la data încheierii Convenţiei de credit nr. x/06.02.2008, (respectiv 2,27 RON) la plata ratelor către acestea şi nu la data actuală; la restituirea sumelor de bani încasate de către banca în plus faţă de cursul CHF de la momentul încheierii contractului, sume ce vor fi stabilite în urma unor expertize contabile şi care vor fi actualizate conform indicelui de inflaţie la data plăţii; obligarea pârâtei la modificarea Convenţiei de credit nr. x/06.02.2008, încheiată cu S.C. D. S.A. - Sucursala Piteşti, în sensul înlăturării clauzelor abuzive, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2883/2017 pronunţată de Judecătoria Piteşti s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. şi s-au constatat ca fiind clauze abuzive prevederile art. 5 lit. a) comision de risc şi 5.1 b) comision de administrare, pct. 3.5 comision de risc din Condiţii speciale, art. 3 lit. d) revizuirea ratei dobânzii şi punctul 8.1 lit. c) şi d) privind scadenţa anticipată din Convenţia de Credit nr. x/06.02.2008, actul adiţional 1 şi 2/16.11.2010.

S-a constatat nulitatea absolută a acestora şi a fost obligată pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare în care să nu fie cuprins comisionul de risc prevăzut la art. 5 lit. a) şi punctul 3.5 din Convenţia de credit.

Au fost obligate pârâtele la modificarea convenţiei de credit prin înlăturarea clauzelor constatate abuzive, la restituirea sumelor încasate cu titlu de comisioane de risc şi administrare + dobândă conform RET fila x dos la suma de 6.694,65 RON CHF respectiv suma de 20.658,39 RON, la menţinerea cursului CHF de la data încheierii Convenţiei de credit la plata ratelor către acestea, la restituirea sumelor achitate în plus faţă de cursul CHF conform RET dosar şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1150 RON.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta C. - Serviciul Litigii Bucureşti (SC D. SA), criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 2221/22.05.2018, Tribunalul Argeş a admis apelul formulat de pârâta C. - Serviciul Litigii Bucureşti (D. SA), a anulat sentinţa, a admis excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Piteşti în soluţionarea cauzei, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, secţia civilă şi a înaintat dosarul la compartimentul registratură pentru repartizarea aleatorie la un complet de fond, secţia civilă.

Prin sentinţa nr. 344 din 28 septembrie 2018, Tribunalul Argeş a admis cererea reclamanţilor şi a constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze abuzive din contractul de credit nr. x/06.02.2008, după cum urmează: - art. 5 lit. a) din "Condiţii speciale" din contract; - punctul 3.5 din "Condiţii generale" din contract; - art. 3 lit. d) "Condiţii speciale" din contract; - punctul 8.1 lit. c) şi d) din "Condiţii generale" din contract.

Prin aceeaşi sentinţă a fost obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor de bani încasate nelegal, în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive, la care se va adăuga dobânda aferentă, calculată de la data încasării necuvenite şi până la restituirea efectivă a acestor sume; la menţinerea cursului CHF de la data încheierii contractului de credit, pe tot parcursul derulării contractului; la restituirea sumei încasate nelegal cu titlu de debit principal, luând în considerare cursul CHF de la momentul încheierii contractului, actualizată în raport cu indicele de inflaţie; la modificarea contractului de credit prin eliminarea clauzelor constatate ca fiind abuzive; la emiterea unui nou grafic de rambursare, care să aibă în vedere calcularea ratelor prin eliminarea comisioanelor, constatate ca fiind abuzive; la plata cheltuielilor judiciare către reclamanţi în cuantum de 150 RON-onorariu avocat şi 1000 RON-onorariu expert.

La 28 noiembrie 2018, pârâta C. S.A. a formulat apel împotriva acestei sentinţe, solicitând schimbarea hotărârii apelate şi respingerea cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin decizia civilă nr. 241/R-COM din 18 aprilie 2019 a admis apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei nr. 344 din 28 septembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă în dosarul nr. x/2015, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins cererea privind menţinerea cursului CHF de la data încheierii contractului şi restituirea sumelor aferente, precum şi cererea de restituire a sumelor aferente clauzelor constatate abuzive, fiind menţinute în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

Împotriva acestei decizii, recurenţii-reclamanţi A., B. şi recurenta-pârâtă C. S.A. au declarat recurs.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul reclamanţilor A. şi B..

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În principal, recurenţii-reclamanţi apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică în ceea ce priveşte menţinerea hotărârii primei instanţe cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privitoare la comisionul de risc - art. 5 lit. a) şi art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, potrivit pct. 3.5, art. 3 lit. d), art. 8.1 lit. c) şi d) din contract.

Recurenţii-reclamanţii reproduc pasaje ale hotărârii recurate, susţinând criticii, conform cărora banca a acţionat cu rea-credinţă, fără a explica riscurile, fără a evalua consecinţele economice ale contractării creditului şi că în ceea ce priveşte capetele de cerere respinse, aceasta a încălcat textele de lege incidente, atât în litera cât şi în spiritul lor, dându-le o interpretare cu totul eronată şi ignorând probele concludente administrate în cauză.

Se mai arată că în aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual era necesar să se aibă în vedere criteriul echivalenţei prestaţiilor, fapt ce presupune existenţa unei disproporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, prevederea de risc valutar, denaturând raportul juridic obligaţional.

Clauza apare abuzivă în condiţiile în care transferă riscul asupra reclamanţilor, fără să prevadă clauze care să reglementeze o astfel de situaţie, privind fluctuaţia cursului valutar.

În acest sens, se arată că întregul riscul valutar a fost preluat doar de împrumutaţi, pentru că în contract nu se face vorbire de fluctuaţia cursului valutar, cum ar fi corect şi legal sau de suportarea acestor fluctuaţii de ambele părţi contractante, ci se precizează că diferenţele de curs valutar sunt suportate doar de împrumutat.

În acest context, recurenţii-reclamanţi citează dispoziţiile art. 18 din O.G. nr. 21/1992, în susţinerea împrejurării că nu au beneficiat de dreptul la informare, în mod complet şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite.

Faptul că reclamanţii s-au adresat instituţiei bancare, cu intenţia de a încheia contractul de credit, nu poate avea semnificaţia acceptării libere şi necondiţionate a ofertei propuse, ca atare sumele ce au fost achitate peste cursul de schimb valutar stabilit iniţial, nu fac parte din obiectul contractului, ele reprezentând sarcini suplimentare ce conferă un dezechilibru major contractului.

In consecinţă, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul reclamanţilor, instanţa de apel, trebuia să constate că se impune restabilirea prestaţiilor inerente prin îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi care să corespunda manifestării de voinţă, în sensul angajării în acest raport juridic.

Prin urmare, recurenţii consideră că se impunea obligarea instituţiei bancare la restituirea sumelor de bani percepute nelegal, la un alt curs decât cel de la data acordării împrumutului, astfel cum a fost menţionat în raportul de expertiză efectuat în cauză, în acest sens fac trimitere şi la decizia CJUE în cauza C-26/13 în care s-a stabilit că diferenţa de curs valutar nu face parte din preţ.

Aşadar, recurenţi apreciază că instanţa de apel trebuia să constate că se impune restabilirea prestaţiilor prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul semnării contractului de credit.

În finalul recursului, recurenţii-reclamanţi critică decizia instanţei de apel în ceea ce priveşte respingerea cererilor privind restituirea sumelor încasate pentru clauzele constatate ca fiind abuzive.

Solicită analizarea de către instanţa de recurs a tuturor argumentelor menţionate în cererea de chemare în judecată şi în consecinţă admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurată şi admiterea în totalitate a acţiunii.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul pârâtei C. S.A..

În argumentarea memoriului de recurs, se susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, având în vedere că instanţa de apel nu a înţeles că preţul total al contractului de credit este dat de valoarea Dobânzii Anuale Efective - DAE, iar acest aspect trebuia să se raporteze în aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi nu doar de suma împrumutată şi dobânda aferentă acesteia prevăzute în contract.

Clauzele referitoare la comisionul de risc nu intră însă în această primă categorie posibil exceptată de art. 4 alin. (6), ci în categoria a doua de clauze, respectiv cele ce au calitatea de a satisface cerinţe de preţ şi de piaţă.

Comisionul de risc face parte din costul total al creditului, aspect ce rezultă fără putinţă de tăgadă atât din prevederile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 - costul total al creditului pentru consumator - toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractual de credit şi care sunt cunoscute de creditor, cu excepţia taxelor notariale - cât şi de prevederile art. 3 lit. g) şi i) din Directiva 2008/48/CE - g) - costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale.. - şi i) - dobânda anuală efectivă însemna costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului.

Această Directivă a fost transpusă în legislaţia naţională prin adoptarea O.U.G. nr. 50/2010, ordonanţă ce cuprinde aceeaşi definiţie a costului creditului la art. 7 pct. 4.

La momentul încheierii contractului de credit nu exista nicio interdicţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision de către bancă.

Contraprestaţia băncii pentru dobânda şi comisionul încasat (deci pentru costul creditului pe care îl percepe) este chiar punerea la dispoziţia consumatorului a creditului acordat pentru o perioadă de timp determinată.

Din modul de redactare al clauzei pentru care s-a solicitat controlul instanţei de judecată, rezultă că aceasta este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil, fiind clară şi fără echivoc. Articolul 3.5 din condiţiile generale prevede că pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul va plăti băncii un comision de risc aplicabil la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată durata creditului. Rezultă că acest cost a fost stabilit încă de la data încheierii convenţiei, este clar precizat, este dimensionat în funcţie de o valoare concretă - soldul creditului care se plăteşte lunar, pe toata durata creditului. Rezultă că acest cost a fost stabilit încă de la data încheierii convenţiei, este clar precizat, este dimensionat în funcţie de o valoare concretă - soldul creditului.

Interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia realizată în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000 şi cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, avându-se în vedere "toţi factorii care au stat la baza încheierii convenţiei", dar şi împrejurarea că la data semnării convenţiei clauzele contractului erau clare şi neechivoce pentru intimaţi.

Intimaţii au avut, de la momentul semnării convenţiei de credit, prefigurarea clară a prestaţiei recurentei-pârâte şi a propriei contraprestaţii pe parcursul derulării convenţiei şi tot ei au fost cei care s-au adresat recurentei în vederea acordării unui împrumut încă din data de 23 ianuarie 2008.

La acel moment, banca a pus la dispoziţia intimaţilor-reclamanţi oferta sa de credit şi timp de aproximativ 2 săptămâni, până la data semnării convenţiei de credit (6 februarie 2008) aceştia au beneficiat de suficient timp în care ar fi putut emite o contraoferta în împrejurarea în care erau nemulţumiţi de cea comunicată de bancă.

Susţinerile intimaţilor reclamanţi privind lipsa negocierii sunt combătute si de semnarea celor două acte adiţionale la convenţia de credit.

Prin semnarea actelor adiţionale s-au schimbat elemente semnificative ale convenţiei de credit, precum diminuarea comisionului de administrare, reducerea DAE, reducerea ratei dobânzii, etc. La data semnării actelor adiţionale intimaţii au avut posibilitatea negocierii, de care au uzat în mod efectiv şi astfel s-a ajuns la semnarea unor clauze modificatoare în condiţiile dorite. Nu este greu de prezumat că posibilitatea negocierilor le-a fost acordată şi la semnarea convenţiei de credit dar că, din motive subiective, aceştia nu au dorit să negocieze, fiind mulţumiţi de condiţiile propuse.

Intimaţii nu au notificat băncii refuzul lor de implementare (in conformitate cu dispoziţiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010) a actului adiţional, ci dimpotrivă au ales să semneze acest act adiţional.

Venind în sprijinul lor, banca a propus o altă ofertă, materializată prin semnarea actului adiţional nr. x/16.11.2010.

Aşadar, astfel cum au procedat în anul 2010, când au modificat o serie de clauze ale contractului, prin semnarea celor două acte adiţionale, nimic nu a împiedicat intimaţii ca şi în anul 2008, să recurgă la o situaţie similară.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă arată că redactarea contractelor de credit ale recurentei-pârâte a avut la baza Directivele Comunităţii Europene, respectiv Directiva 87/102/CE şi ulterior Directiva 2008/48/CE.

Interpretarea caracterului abuziv trebuia realizată şi prin prisma dispoziţiilor lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Aşadar, clauza contractuală privind comisionul de risc este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar şi precis, motiv pentru care este exclusă din domeniul de aplicare a normelor de ordine publică privind clauzele abuzive în contractele de credit bancar, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, se susţine că Legea nr. 193/2000 era în vigoare şi la momentul semnării convenţiei de credit, astfel încât dacă intimaţii ar fi considerat abuziv art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei, ar fi putut indica acest aspect la acel moment, sens în care se apreciază că nu a fost aplicată noţiunea de "dezechilibru semnificativ" în accepţiunea normelor comunitare.

Clauzele privind comisionul de risc nu sunt însă de natură să creeze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, debitorul băncii suportând preţul creditului compus din cele două componente ale acestuia: dobânda şi comisioanele.

Comisionul de risc a fost stabilit de la data încheierii contractului, fiind clar exprimat, dimensionat corect, stabilită scadenţa lui şi trecut în planul de rambursare al creditului în mod distinct.

Din indicarea faptului că acest comision se plăteşte pentru punerea la dispoziţie a creditului şi din includerea lui în valoarea DAE, rezultă că face parte din costul creditului, iar din indicarea expresă a cuantumului, a modului de calcul, al scadenţei, al perioadei de calcul, face din această clauză una clară şi inteligibilă.

Se mai arată că intimaţii au cunoscut la momentul încheierii convenţiei de credit existenţa şi întinderea obligaţiei lor şi faptul că aceasta reprezintă o componentă a preţului creditului.

Atât timp cât nu exista nici măcar un început de probă scrisă din partea intimaţilor din care să rezulte că s-ar fi opus în vreun fel la acest comision de risc, recurenta consideră că a fost răsturnată prezumţia simplă instituită de art. 4 alin. (2) dovedind pe deplin caracterul negociat al acestei clauze.

În ceea ce priveşte riscurile acoperite de acest comision de risc, recurenta-pârâtă susţine că se acoperă pierderi legate de neplata de către clienţi a debitului si accesoriilor (dobânda), precum şi riscuri legate de devalorizarea garanţiilor. Riscul de credit este în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanţei, riscul contrapartidei, riscul de poziţie, riscul voluntar, riscul de decontare, riscul operaţional, astfel cum acestea sunt reglementate de către art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

Astfel, perioada de rambursare prevăzută în contract fiind mare, la momentul semnării contractului nefiind previzibilă evoluţia pieţei imobiliare în următorii 18 ani. O devalorizare majoră a imobilelor aduse garanţie ar pune recurenta în situaţia de a nu mai putea recupera o mare parte din sumele împrumutate în cazul insolvabilităţii intimaţilor. Ca urmare, nu se poate susţine că banca nu suporta nici un risc din moment ce intimaţii pot stopa oricând plata ratelor de credit, iar bunurile aduse în garanţie nu acoperă integral nici măcar cuantumul debitului principal.

Prin urmare, clauza inserată la art. 5 lit. a) nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, motiv pentru care, această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă.

Calculul şi modalitatea de plată a comisionului de risc sunt clar stabilite prin convenţia de credit, fiind indicat procentul comisionului, faptul că acesta se calculează la soldul creditului, şi se plăteşte lunar, împreuna cu rata şi dobânda, în acest sens fiind indicate atât dispoziţiile Convenţiei, cât şi graficul de rambursare.

Pentru toate aceste aspecte, recurenta consideră că dispoziţiile clauzei art. 5. lit. a) din convenţia de credit, au fost clare, fără dubiu de interpretare pentru intimaţi, încadrându-se în dispoziţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a apelului recurentei-pârâte, de către instanţa de apel şi de menţinere a soluţiei instanţe de fond, în privinţa solicitării intimaţilor-reclamanţi de a se constata caracterul abuziv al prevederilor art. 3 lit. d) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de Credit, se susţine că este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

Dispoziţiile art. 3 lit. a) se coroborează cu art. 3 lit. d) din convenţia de credit, care permite schimbări în rata dobânzii în situaţia apariţiei unei schimbări semnificative pe piaţa monetară, rezultând astfel caracterul variabil al dobânzii.

Termenul de "schimbări semnificative" este suficient de bine delimitat ca să fie înţeles de către intimaţi şi ca să poată fi analizat de o instanţă competentă în cazul unui litigiu.

Cu toate acestea, se arată că art. 3 lit. d) din convenţia de credit a fost eliminată din cuprinsul convenţiei, în anul 2010, prin semnarea actului adiţional nr. x/16.11.2010, din acel moment rata dobânzii curente calculându-se după formula Libor CHF la 3 luni+marja fixa de 3.39% pe an.

In acord cu poziţia recurentei se situează şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului, care, prin adresa nr. x/19.09.2010 a specificat următoarele:

"pentru clienţii D. care au contracte de credit în care nu se precizează faptul că dobânda este fixă, prin actul adiţional se va înlocui clauza de la punctul 3 lit. d) din Condiţii Speciale ale Convenţiei de credit, cu clauza propusă de dumneavoastră, rata dobânzii urmând să varieze în funcţie de evoluţia indicelui Euribor la 3 luni".

Aşadar, susţine recurenta, solicitarea de anulare a acestei clauze este lipsită de interes, întrucât dispoziţiile art. 3 lit. d) nu au fost aplicate de recurentă pe perioada de la semnarea convenţiei de credit şi până la semnarea actului adiţional nr. x/16.11.2010.

Faţă de soluţia de respingere a apelului recurentei-pârâte şi de menţinere a soluţiei instanţe de fond, în privinţa solicitării intimaţilor-reclamanţi de a se constata caracterul abuziv al prevederilor art. 8.1 lit. c) şi d) din condiţiile generale ale convenţiei de credit, referitoare la scadenţa anticipată, recurenta apreciază că este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

Referitor la clauza contractuală care priveşte diminuarea garanţiilor aduse în momentul semnării contractului de credit, regăsită în dispoziţiile art. 8. 1 lit. d), recurenta apreciază că nu pot fi reţinute dispoziţiile Legii nr. 193/2000, acestea fiind aplicabile doar în condiţiile în care clauzele contractuale nu sunt clar determinate sau determinabile, or în cauză distincţia dintre cele două cazuri denotă un caz special al fiecăruia dintre ele, nu un caz general, nedeterminat sau nedeterminabil.

Această clauză nu determină în mod concret cauza de declarare anticipată a scadenţei pentru diminuarea garanţiilor, însă lasă determinabile aceste situaţii.

Clauzele inserate în secţiunea 8 a condiţiilor generale din convenţia de credit reprezintă doar o aplicaţie specială a articolelor legale menţionate anterior şi nu pot fi privite ca abuzive.

De altfel, orice eventual abuz al băncii în aplicarea şi interpretarea acestor dispoziţii va putea fi sancţionat de instanţă, pe calea contestaţiei la executare, procedura jurisdicţională sancţionatorie a unor eventuale abuzuri.

Pentru toate aceste motive, recurenta se consideră îndreptăţită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

La data de 19 august 2019, recurenta-pârâtă C. S.A. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului reclamanţilor, iar pe fondul acestuia a solicitat respingerea ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinarea pârâtei, depus la 9 septembrie 2019, reclamanţii au solicitat înlăturarea susţinerilor pârâtei ca fiind nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 21 noiembrie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 28 noiembrie 2019, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunţată la 12 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B., A. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. - SERVICIUL LITIGII împotriva deciziei nr. 241/R-COM din 18 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a acordat termen la data de 7 mai 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 19 mai 2020, părţile au fost citate pentru termenul de judecată din 18 iunie 2020, în vederea continuării judecăţii.

Prin încheierea pronunţată la 18 iunie 2020, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 21 iulie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi susţin constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, întrucât în contract nu s-a prevăzut clar şi inteligibil mecanismul cursului de schimb şi diferenţelor de valoare pe care consumatorul ar urma să le achite în baza clauzelor de risc valutar şi că prin acestea s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractului, fiind astfel încălcată obligaţia băncii de a-l informa pe consumator, context în care solicită instanţei de recurs trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, care să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar şi să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/RON la valoarea de la momentul semnării contractului, restituirea sumelor încasate necuvenit.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive a fost încheiat la data de 6 februarie 2008, contractul de credit nr. x, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată recurenţii au solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, în contextul în care aceştia au beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării acestora, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

În acest context, nu se poate vorbi despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurenţii, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenţi, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lor cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF), critică ce conduce la concluzia că se solicită o aplicare în speţă a impreviziunii.

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt reclamanţii care doresc stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamanţi reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurenţilor de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care le-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenţi transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

În ceea ce priveşte obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor de bani percepute cu titlu de comision de risc, se constată că în mod corect a reţinut instanţa de apel, că în cuprinsul raportului de expertiză, expertul a consemnat că valoarea comisionului de risc şi administrare credit, de 18.664,29 CHF a fost trecută, în luna septembrie 2015, ca sumă achitată anticipat din credit. Fiind astfel "restituită" reclamanţilor prin compensarea obligaţiilor reciproce, instanţa nu mai putea dispune restituirea sa către reclamanţi.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât soluţia de respingere a apelului pârâtei de către instanţa de apel şi de menţinere a soluţiei instanţe de fond, în privinţa solicitării reclamanţilor de a se constata caracterul abuziv al prevederilor art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de Credit şi art. 3.5 din Condiţiile Generale - referitoare la perceperea unui comision de risc, este nelegală şi netemeinică.

Astfel, potrivit art. 5 lit. a) din "Condiţiile speciale ale convenţiei" se prevede plata unui "comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenta, pe toată perioada de derulare a Convenţiei de credit".

Potrivit art. 3.5 din "Condiţii generale" din contract se prevede că, "comisionul de risc-pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul şi scadenţa/scadenţele plăţii acestuia se stabilesc în Condiţiile Speciale."

Analizând clauzele în discuţie, se constată că în contract nu este definit comisionul de risc, iar motivaţia perceperii lui nu este indicată nici în condiţiile generale, nici în condiţiile speciale ale convenţiei.

Aşadar, conform clauzelor contractuale, comisionul de risc revine reclamanţilor, fără vreo obligaţie corelativă, ceea ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei credinţe.

Prin urmare, este abuzivă stipularea plăţii unui "comision de risc" care să-i acopere băncii "riscurile asumate prin punerea creditului la dispoziţia clientului", în condiţiile în care creditul este garantat cu garanţii reale.

Astfel, pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat semnificativ, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi şi obligaţii, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele şi componentele lor, or având în vedere valoarea rezultată din aplicarea comisionului de risc şi contraprestaţia băncii care este inexistentă, se ajunge la concluzia unui dezechilibru semnificativ.

În acest context, se constată că susţinerea băncii, potrivit căreia, perceperea comisionului de risc nu creează un dezechilibru semnificativ sau contrar bunei-credinţe între drepturile şi obligaţiile părţilor nu poate fi primită, având în vedere că dezechilibrul creat este evident cât timp s-a stipulat doar obligaţia consumatorului de a plăti comisionul nu şi contraprestaţia băncii.

Într-o altă critică, recurenta arată că soluţia de respingere a apelului său, în privinţa solicitării reclamanţilor de a se constata caracterul abuziv al prevederilor art. 3 lit. d) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de Credit, este nelegală şi netemeinică.

Potrivit 3 lit. d) din "Condiţii speciale" din contract în ceea ce priveşte "data ajustării dobânzii", se prevede că "Banca îşi rezerva dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimburi semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării".

Analizând clauza în discuţie, se constată că în mod legal au reţinut cele două instanţe, faptul că potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, este considerată abuzivă clauza contractuală care dă dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Astfel, în baza clauzei evocate, banca are posibilitatea de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimburi semnificative pe piaţa monetară în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor să fie neîndoielnic. Pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât şi mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, CJUE a statuat în sensul că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel se justifică obligaţia impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar şi inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă doreşte să se oblige potrivit condiţiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, anterior menţionată, CJUE a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut, de asemenea, că în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, că este esenţial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul reclamanţilor.

Dobânda, ca element esenţial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituţia de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent şi obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este evident, precum şi semnificativ, pentru că se referă la unul din costurile contractului.

Nu poate fi reţinută apărarea pârâtei întemeiată pe dispoziţiile alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în sensul că pentru a se încadra o clauză în ipoteza acestui text legal, ar fi trebuit ca reclamanţii "să fi fost obligaţi" să încheie convenţia de credit, deoarece potrivit acestei norme, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului.

Criticile formulate de către recurenta-pârâtă în privinţa acestor clauze, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu pot fi primite. Cu referire la acest tip de clauze s-a pronunţat în mod constant CJUE în sensul neincluderii în vreuna dintre categoriile vizate de art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE şi implicit nici în categoriile menţionate în norma de transpunere - art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, a reţinut CJUE hotărârea pronunţată în cauza C 472/10, Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság împotriva Invitel Távközlési Zrt - paragraful 23:

"În conformitate cu articolul 4 alin. (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului."

Dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului arată că variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţa verificabili, menţionaţi în contract.

Caracterul conştient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implica perfectarea sa, având reprezentarea corectă şi determinată a consecinţelor contractului pe care ii semnează .

Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative si de la regula de drept civil, potrivit căreia, actul juridic se impune părţilor întocmai ca şi legea, având forţa obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că şi actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în situaţia expresă din contract.

Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004),"vânzătorul, în cazul de faţă Banca, trebuie să informeze consumatorii despre preţul final al produsului (creditul acordat) şi să ofere toate informaţiile şi documentele care trebuie să însoţească produsul. Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiţia pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului şi costul total al creditului pentru consumator. Cu alte cuvinte, Banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să-l informeze pe consumator cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, în cel mai rău caz, trebuia să ofere informaţii exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii. Formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie calculată în mod expres din contract cu precizarea periodicităţilor/şi/sau condiţiilor în care intervine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât şi în sensul reducerii acesteia. În plus, pct. 3 al lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcţie de care se calculează cuantumul dobânzii.

Astfel, nu se poate aprecia că prevederile contractuale privind dobânda, deduse judecăţii, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerinţa de preţ şi plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Prin aceste dispoziţii legale s-a prevăzut ca obiectul principal al contractului să nu poată face obiectul controlului caracterului abuziv, cu condiţia ca prevederile contractuale care reglementează aceste elemente să fie redate într-un limbaj clar, inteligibil.

Aşadar, caracterul variabil nedeterminabil al marjei băncii, ca element în stabilirea dobânzii contractuale, relevă caracterul abuziv al clauzelor înscrise în art. 3 lit. d) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de Credit, acestea nefiind redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, din perspectiva cerinţelor impuse de Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de obligare a pârâtei la restituirea sumei de bani încasate în baza acestei clauze constatate ca abuzive, se constată că prin actele adiţionale încheiate, părţile au convenit ca dobânda să varieze în funcţie de indicele LIBOR la 3 luni, la care se adaugă o marjă fixă de 3,39 p.p. pe an, cu un DAE de 6,29 % pe an (art. 1 pct. 3 lit. a) şi e) - Actul Adiţional nr. 1), conform art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit căruia, în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: dobânda va fi compusă dintr-un indice de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumită perioadă sau din rata dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării contractului.

Totodată, din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză nu rezultă că anterior încheierii actelor adiţionale, banca a dat eficienţă clauzei ce prevedea modificarea dobânzii în caz de "intervenire a unor schimbări semnificative pe piaţa monetară".

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Critica recurentei, prin arată că soluţia de respingere a apelului său, în privinţa solicitării reclamanţilor de a se constata caracterul abuziv al prevederilor art. 8.1 lit. c) şi d) din Condiţiile Generale ale Convenţiei de Credit, referitoare la scadenţa anticipată este nelegală şi netemeinică, se constată că nu poate fi primită.

Clauza de la pct. 8.1 lit. c) şi d) din Condiţiile generale ale convenţiei de credit stipulează cu privire la scadenţa anticipată care poate interveni în următoarele cazuri "în cazul apariţiei unor situaţii neprevăzute care, în opinia Băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate conform Convenţiei" şi "în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător".

Potrivit art. 1 alin. t) din Anexa la Legea nr. 193/2010, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului să înceteze contractul încheiat pentru o durată nedeterminată fără o notificare prealabilă rezonabilă, cu excepţia unor motive întemeiate.

În raport de textul evocat, se constată că, clauza contestată nu doar prevede dreptul băncii de a declara creditul ca fiind scadent anticipat în împrejurări definite general şi ambiguu, lipsite de transparenţă, ce nu permit împrumutatului să cunoască încă de la încheierea contractului care sunt "motivele întemeiate" pentru care creditul poate fi declarat scadent, dar nu prevede nici termenul sau modalitatea în care banca trebuie să notifice împrumutatul, sens în care nu se poate aprecia asupra caracterului rezonabil al notificării.

Aşadar, în mod corect a reţinut instanţa de apel că termenii folosiţi în cuprinsul clauzelor de la art. 8.1 lit. c) şi d) din "Condiţii generale" din contract privesc "situaţii neprevăzute" neexemplificate, lăsate la aprecierea băncii ca având un efect negativ asupra convenţiei, care poate determina ca împrumutatul să nu-şi poată îndeplini obligaţiile asumate sau "creditul să nu mai fie garantat corespunzător", sunt neclari. "Situaţiile neprevăzute" nu sunt definite şi nu s-a stabilit niciun element de referinţă care să îl pună la adăpost pe consumator de o interpretare eronată a băncii cu privire la existenţa unui raport de cauzalitate între apariţia unui eveniment neprevăzut şi punerea consumatorului în imposibilitate de a-şi îndeplini obligaţiile.

În ceea ce priveşte noţiunea de "redactată în mod clar şi inteligibil" CJUE a stabilit că art. 4 alin. (2) din Directiva CEE 13/1993 trebuie interpretat în sensul că în ceea ce priveşte o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi că contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de derulare a contractului.

Referitor la critica ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007 privind definiţia consumatorului mediu, considerat ca fiind rezonabil informat, atent şi precaut, ţinând seama de factorii sociali, culturali şi lingvistici, recurenta susţine că intimaţii au fost foarte bine informaţi, fiind totodată avizaţi în realizarea actelor care pe care le-au încheiat, întrucât acestora li s-a înmânat planul de rambursare - înscris ce face parte integranta din fiecare convenţie de credit, în conţinutul căruia în mod distinct este menţionată rubrica comisionului de risc.

Această critică este nefondată, urmând a fi respinsă, având în vedere că Directiva 93/13/CEE, transpusă în dreptul naţional prin Legea nr. 193/2000, are drept principal obiectiv asigurarea unei protecţii adecvate a consumatorilor ca părţi în contractele de credit. Preocuparea legiuitorului european şi mai apoi a celui naţional de ocrotire a consumatorului se datorează poziţiei fragile pe care acesta o ocupă într-un contract de credit. Se porneşte de la premisa că un contract de credit este unul de adeziune, la care împrumutătorul înţelege să adere sau nu, neavând posibilitatea de a-i influenţa conţinutul, clauzele fiind standard, prestabilite.

Lipsa negocierii conţinutului contractului creează un pericol de abuz de poziţie dominantă din partea băncii, în special în cazul în care potenţialul client face parte din categoria consumatorilor, aşa cum sunt definiţi aceştia de art. 2 din Legea nr. 193/2000:

"persoane fizice sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii care (..) acţionează în scopuri dinafara activităţii comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale". Se porneşte de la premisa că un consumator este partea slabă din contractul de credit, datorită stării sale de inferioritate atât din punct de vedere a posibilităţii de negociere cât şi de informare. Voinţa legiuitorului a fost aceea de a proteja consumatorul mediu, protecţia consumatorului nefiind una absolută, care să îl scutească de orice responsabilitate la încheierea unui contract bancar.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. - SERVICIUL LITIGII împotriva deciziei nr. 241/R-COM din 18 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. - SERVICIUL LITIGII împotriva deciziei nr. 241/R-COM din 18 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2020.