Recourse against CHF mortgage loan dismissed; currency risk clause held non-abusive as reflecting mandatory monetary nominalism.

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23.11.2015, la Judecătoria Tg-Jiu, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele S.C. C. S.A. şi D., solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce va pronunţa, să dispună:

1. constatarea nulităţii absolute a clauzelor înscrise la art. 4.1 lit. b) şi f), precum şi a art. 5.1 din contractul de credit nr. x/13.07.2007, aşa cum a fost modificat prin actele adiţionale la acest contract, ca fiind abuzive;

2. obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare aferente, începând cu data de 27 iulie 2007, până la data de 27 august 2011, cu dobânzi legale aferente debitului datorat;

3. stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-LEU, la valoarea de la momentul semnării contractului, urmând ca ratele să fie în continuare plătite la acest curs, iar pârâta să elibereze un nou grafic de rambursare în acest sens;

4. denominarea în moneda naţională, a plăţilor, pe principiul din regulamentul valutar, că preţul mărfurilor sau al serviciilor se plăteşte în moneda naţională în contractele dintre rezidenţi;

5. obligarea pârâtei să restituie reclamanţilor sumele de bani reprezentând diferenţa de curs valutar percepută lunar ca urmare a creşterii cursului CHF;

6. obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, Directiva 93/13, art. 1271, art. 1254 C. civ. şi art. 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2688/2016 din 7 aprilie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Târgu Jiu, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj, secţia I civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia I civilă la 13 mai 2016 sub nr. x/2016, iar prin încheierea din 5 iulie 2016 s-a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei I Civilă a Tribunalului Gorj şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii, în favoarea secţiei a II-a Civile a Tribunalului Gorj.

Pe rolul Tribunalului Gorj, secţia a II-a civilă cauza a fost înregistrată la 15 iulie 2016, sub nr. x/2016*.

Prin sentinţa civilă nr. 75 din 19 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. împotriva pârâtelor C. S.A. şi D.., s-a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.1 din contract, s-a dispus îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU şi efectuarea plăţilor în temeiul contractului la valoarea de la data încheierii acestuia, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, urmând ca pârâtele să restituie reclamanţilor sumele plătite în plus aceştia şi au fost respinse restul capetelor de cerere.

Împotriva acestei sentinţe la data de 10 ianuarie 2017 a declarat apel pârâta C. S.A., apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la 2 februarie 2017.

Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 888/2017 din 15 noiembrie 2017 a admis apelul declarat de pârâta S.C. C. S.A., împotriva sentinţei nr. 75 din 19 septembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în sensul că a fost schimbată în parte sentinţa şi, în consecinţă:

A fost respinsă cererea privind constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzute de art. 5.1 din contract privind îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU şi efectuarea plăţilor la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, precum şi restituirea reclamanţilor a sumelor plătite în plus de aceştia.

Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei privind respingerea celorlalte capete de cerere, fiind obligaţi intimaţii-pârâţi la 1.500 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat redus către apelantă.

Prin încheierea din 19 decembrie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă s-a dispus din oficiu îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 888/2017 din 15 noiembrie 2017, în sensul că în loc de "Definitivă" s-a trecut "Cu drept de recurs", iar calitatea intimaţilor A. şi B. a fost menţionată corect "reclamanţi", în loc de "pârâţi".

Împotriva acestei decizii, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar în urma rejudecării, respingerea apelului formulat de pârâtă, admiterea apelului reclamanţilor şi menţinerea în rest a hotărârii instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală. Cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii consideră că instanţa de apel a apreciat si interpretat în mod greşit cauza dedusă judecăţii, din perspectiva prevederilor de drept comun, întrucât instanţa a fost învestită cu o cerere în constatarea caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, iar din această perspectivă contractul trebuia analizat, cu precădere din perspectiva Legii nr. 193/2000, a Directivei nr. 93/13/CEE, a jurisprudenţei CJUE, precum şi a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

In acest sens, recurenţii susţin că în speţă sunt aplicabile doar dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi dreptul CJUE, având în vedere considerentele Înaltei Curţi reţinute în Decizia nr. 2186 din 12 iunie 2014 pronunţată în recurs, prin care a hotărât că în situaţia în care prin acţiune se solicită să se constate caracterul abuziv al clauzelor privind mecanismul de modificare a dobânzii şi a comisioanelor dintr-un contract de credit, instanţa trebuie să analizeze contractele din perspectiva legislaţiei privind protecţia consumatorilor, iar nu din perspectiva dreptului comun şi să stabilească în ce măsură aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil,dacă lipsa unei asemenea exprimări nu înseamnă, de fapt lipsa negocierii şi existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi încălcarea exigenţelor bunei-credinţe prin introducerea acestor clauze, inexistenţa unei astfel de analize echivalând cu o deplină nelămurire a situaţiei de fapt, ceea ce impune casarea hotărârii pronunţate.

În acest context, recurenţii susţin că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că respectivele clauze contestate ar fi fost negociate, având în vedere că în cauză contractele încheiate cu profesionişti erau preformulate, astfel că, acestora din urmă le revenea sarcina să dovedească faptul că au negociat cu reclamanţii aceste clauze din contract.

Mai susţin recurenţii, că Înalta Curte a precizat, prin decizia nr. 3864/2014, că nici simpla informare a reclamanţilor în legătură cu prevederile contractului nu echivalează cu negocierea acestuia, jurisprudenţa CJUE statuând că astfel de contracte de adeziune, sunt prezumate a fi nenegociate, cât timp, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, clauza a fost prestabilită unilateral de profesionist, fiind de datoria acestuia de a prezenta probe în sensul negocierii clauzei, ceea ce în speţa de faţă nu s-a întâmplat.

Aşadar, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că la semnarea contractului recurenţii ar fi consfinţit la suportarea riscului valutar, având în vedere că aceştia nu au negociat cu banca nici o clauză, în afară de suma împrumutată stipulată în CHF şi durata creditului, aşa încât nici clauzele contestate ca fiind abuzive, intimata nu a făcut dovada negocierii acestora, întrucât negocierea nu este un act formal, ci trebuie să fie efectivă, concretizată printr-un înscris care să constituie un mijloc de probă, iar din această perspectivă s-a reţinut greşit că nu este îndreptăţită cererea reclamanţilor de revenire la cursul istoric între francul elveţian şi leu.

Astfel, se susţine că, în mod greşit instanţa de apel nu a reţinut că banca nu a atenţionat clienţii asupra riscurilor creditării, întrucât ca profesionist aceasta avea obligaţia de informare a clientului cu privire la riscurile asumate, aspect ce îi îndreptăţeşte pe recurenţi să revină la un cursul istoric de la data încheierii contractului de credit.

Mai susţin recurenţii că, clauzele abuzive evocate sunt lovite de nulitate absolută, întrucât dispoziţiile legale referitoare la acestea ocrotesc un interes general, aspectul fiind deja consacrat în jurisprudenţa naţională şi comunitară, în sensul că normele prevăzute de Legea nr. 193/2000 ocrotesc un interes public, clauzele abuzive sunt lovite de nulitate absolută, iar pe de altă parte, legea abilitează anumite instituţii, respectiv instanţele de judecată să cenzureze contractul.

De aceea o astfel de acţiune este imprescriptibilă, întrucât apără un interes actual, legitim ce trebuie ocrotit de societate .

Aşadar, instanţa de apel era obligată să constate că banca nu a acţionat cu bună-credinţă, aceasta având obligaţia de a explica clienţilor riscurile ce urmează a fi asumate, prin a pune la dispoziţia acestora informaţiile necesare, astfel încât, reclamanţii să aibă posibilitatea de a evalua consecinţele economice ale contractării creditelor.

Astfel, în aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual, instanţa trebuia să aibă în vedere criteriul echivalentei prestaţiilor, fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de părţi, ori clauza de risc valutar, care incumba în mod exclusiv consumatorilor, denaturează raportul juridic obligaţional prin îndatorarea excesivă a consumatorului şi conferirea unui avantaj economic vădit disproporţionat băncii.

În acest context, se susţine că, suma împrumutată, dobânda, precum şi comisioanele percepute pentru creditul acordat sunt în franci elveţieni la cursul de schimb din momentul plăţii, determinând astfel, pe fondul dublării valorii de schimb a CHF, un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, respectiv creşterea nejustificată a beneficiilor băncii, în dauna consumatorilor, cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale.

Aceste clauze nu au fost negociate cu reclamanţii, ele provocând un dezechilibru substanţial în ce priveşte obligaţiile contractuale asumate, nefiind informaţi de bancă asupra consecinţelor pe care un astfel de contract le poate avea, pe o perioada atât de mare, având în vedere obligaţiile ce le reveneau în acest sens, iar banca fiind un profesionist nu poate să invoce necunoaşterea unor probleme elementare în domeniul evoluţiei unei monede pe care o foloseşte în interes propriu, respectiv CHF.

Din această perspectivă, apare ca abuzivă clauza care transferă întreg riscul contractual asupra reclamanţilor, deoarece în contract nu se prevăd clauze care să reglementeze o astfel de situaţie, deşi banca cunoştea faptul că acest curs iniţial nu se va păstra şi că va evolua, bineînţeles, în folosul băncii, prin creşterea lui.

Mai susţin recurenţii, că nu este abuziv faptul că s-a prevăzut acordarea unui credit în CHF, ci faptul că s-a urmărit ca întregul riscul valutar să fie preluat de împrumutaţi, pentru că nu se face vorbire în contract de fluctuaţia cursului valutar, cum ar fi fost corect legal şi nu sunt reglementate situaţiile în care acest curs scade sau creşte şi ce se va întâmpla cu obligaţiile părţilor în acest caz, în acest sens pronunţându-se CJUE în cauza C-186/16, Andriciuc.

S-a ajuns astfel la situaţia în care reclamanţii să suporte obligaţii pe care nu şi le-au asumat la încheierea contractului, respectiv să achite rate aproape cu 100% mai mari, în acest caz culpa aparţinând băncii care, având calitatea de profesionist, nu a informat împrumutaţii cu privire la riscurile contractului.

Astfel, în art. 18 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, în vigoare la data încheierii contractului, se arată că, consumatorii au dreptul de a fi informaţi în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor între produsele şi serviciile oferite şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină securitate.

In speţă, recurenţii apreciază că instanţa de apel trebuia să reţină aplicarea Deciziei CJUE, pronunţată în Cauza-C26, Kasler şi Kaslerne Rahai, ale cărei considerente sunt prezentate în continuare, prin care Curtea a stabilit că plata, în cadrul ratelor împrumutului, a sumelor care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare (utilizat pentru calcularea ratelor) şi cursul de schimb la cumpărare al monedei străine (utilizat pentru deblocarea împrumutului), nu poate fi considerată ca fiind o "remuneraţie" pentru serviciile băncii împrumutătoare. Deci, clauzele care au un caracter accesoriu (cum ar fi moneda şi modalitatea de plată) în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii de "obiect principal al contractului", în sensul art. 4 alin. (2) din Directivă.

Aşadar, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, recurenţii apreciază că se impunea ca instanţa de apel să menţină soluţia instanţei de fond constatând că se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic.

În raport cu dispoziţiile art. 966-970 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii contractului dintre părţi, din interpretarea cărora rezulta că părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe parcursul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligaţie, distribuţia între părţi a pierderilor beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii CHF faţă de moneda naţională, apare ca o soluţie justă şi echitabilă pentru că obligaţiile părţilor trebuie să se întemeieze pe o cauză licită şi morală, conform dispoziţiilor art. 968 din C. civ.

Prin urmare, luând în considerare faptul că schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, iar reclamanţii nu au avut cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de francul elveţian, aceştia consideră că revizuirea efectelor contractelor corespunde acordului de voinţa al părţilor, întrucât valorizarea CHF- ului dincolo de anumite limite, deturnează contractele de la scopul în vederea cărora au fost încheiate, schimbând natura acestora, astfel că, executarea lor în contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.

În acest context, se susţine că efectuarea plăţilor în valută presupune suportarea unor costuri suplimentare pentru împrumutaţi prilejuite de schimbul valutar, cu consecinţa împovărării consumatorilor, determinând astfel o creştere a caracterului oneros al obligaţiilor asumate de aceştia, fapt contrar principiului echităţii şi bunei-credinţe, care trebuie să guverneze executarea contractelor. În acest sens sunt prezentate considerentele Deciziei nr. 3864/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Mai susţin recurenţii, că greşit instanţa de apel a apreciat ca principiul nominalismului, invocat de apelanta-pârâtă, are prioritate în analiza pe care instanţa a făcut-o clauzei în litigiu cu nerespectarea reglementarilor comunitare şi naţionale privind clauzele abuzive, întrucât în cauză nu ne aflăm pe tărâmul dreptului comun, ci în domeniul special al protecţiei consumatorului şi mai precis, în domeniul clauzelor abuzive din contractele încheiate de consumatori persoane fizice cu furnizorii de servicii, cu profesioniştii.

Cu această motivare greşită a dispus instanţa de apel respingerea capătului de cerere privind calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a CHF, de la momentul încheierii contractului până la achitarea creditului şi finalizarea contractului şi nu a apreciat că tot ce s-a plătit în temeiul unei clauze abuzive, lovită de nulitate absolută, trebuie să fie restituit.

De asemenea, se arată că în mod greşit instanţa de apel nu a apreciat că pârâta nu a ţinut cont de Norma BNR nr. 17/2003 care prevede obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui, prin organizare de control a activităţii de creditare, obligaţie prevăzută tocmai pentru a exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumatori, iar o măsură în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerinţelor echităţii şi bunei credinţe. Această prevedere exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumatori, iar o măsura în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsura ce corespunde cerinţelor echităţii şi bunei-credinţe.

Aşadar, recurenţii susţin că s-a produs o schimbare fundamentală a condiţiilor de contractare, întrucât în prezent împrumutaţii sunt obligaţi la prestaţii vădit disproporţionate faţă de cele în considerarea cărora şi-au manifestat voinţa de a contracta. Prin urmare, au caracter abuziv clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricărei plăţi în moneda creditului cu suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar.

Mai susţin recurenţii că, este abuzivă şi clauza prin care se prevede că împrumutatul mandatează banca necondiţionat, irevocabil, să debiteze, la libera sa apreciere, contul curent deschis la bancă, iar dacă moneda acestui cont diferă de moneda în care a fost acordat împrumutul sau în care sunt datorate celelalte sume, banca este autorizată expres să utilizeze disponibilităţile respective pentru a cumpăra o suma egală cu cea în moneda sumelor datorate, aplicând rata de schimb a băncii şi poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării şi alte taxe.

În opinia recurenţilor, se susţine caracterul abuziv al clauzei evocate, pentru că obligă pe împrumutat să suporte cursul de schimb al băncii, banca impunând propriul curs de schimb, împrumutatul având obligaţia stabilită de bancă să achite ratele în moneda creditului şi să cumpere această moneda de la bancă, în condiţiile în care clauza nu a fost negociată şi provoacă un grav dezechilibru contractual, împovărând de fapt şi mai mult pe împrumutat.

Prin urmare, recurenţii apreciază că se impune admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

Prin întâmpinarea depusă la data de 2 aprilie 2018, intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Prin încheierea din 21 ianuarie 2019, Înalta Curte a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1899 din 21 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2018 intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a fost preluată prin absorbţie de către E. S.A., sens în care a dispus citarea, în calitate de intimata-pârâtă, a E. S.A..

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 3 mai 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 10 mai 2018, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 14 iunie 2018, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluţionarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Prin rezoluţia instanţei din 24 octombrie 2018, s-a fixat termen la 13 decembrie 2018, în temeiul art. 520 C. proc. civ., având în vedere că dosarul nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost soluţionat prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018.

Prin încheierea din 13 decembrie 2018, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluţionarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Prin cererea formulată la 4 martie 2019, recurenţii au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, având în vedere soluţionarea dosarului nr. x/2018, care a determinat suspendarea prezentei cauze.

Prin încheierea pronunţată la 7 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a repus cauza pe rol şi a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 888/2017 din 15 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă şi a acordat termen la data de 9 mai 2019.

Prin încheierea pronunţată la 9 mai 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 21 iulie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenţii susţin constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5 pct. 1 din contract, referitoare la riscul valutar, arătând că în contract nu s-a prevăzut clar şi inteligibil mecanismul cursului de schimb şi diferenţelor de valoare pe care consumatorul ar urma să le achite în baza clauzelor de risc valutar şi că prin acestea s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractului, fiind astfel încălcată obligaţia băncii de a-l informa pe consumator, context în care solicită instanţei de recurs trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, care să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar şi să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/RON pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanţi la cursul CHF/RON valabil la data încheierii contractului şi emiterea unui nou grafic de rambursare corelat cu sumele achitate până în prezent şi restituirea sumelor încasate necuvenit.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive a fost încheiat la data de 13 iulie 2007, contractul de credit nr. x/13.07.2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Aserţiunile recurenţilor în susţinerea posibilităţii denominării în moneda naţională a creditului nu pot fi primite faţă de faptul că, potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare curente şi de capital, aşa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenţi şi nerezidenţi, în valută şi în moneda naţională (leu).

Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operaţiunile valutare se numără şi rambursarea creditelor/a împrumuturilor.

Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute, putând exista operaţiuni valutare între rezidenţi şi nerezidenţi, operaţiuni valutare curente, operaţiuni valutare de capital şi operaţiuni valutare între rezidenţi.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidenţă că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Prin acţiunea promovată recurenţii au solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, în contextul în care aceştia au beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării acestora, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurenţii, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenţi, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lor cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt reclamanţii care doresc stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamanţi reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurenţilor de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care le-a fost pus la dispoziţie creditul.

Din perspectiva celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu poate fi reţinută critica recurenţilor în sensul ignorării de către instanţa de apel a legislaţiei speciale din domeniul protecţiei consumatorului, aplicând prioritar dispoziţiile de drept comun. Aşa cum s-a arătat în considerentele expuse anterior, chiar Curtea Europeană face trimitere la normele generale cu caracter supletiv reţinând incidenţa acestora în contractul încheiat de un consumator, în condiţiile în care clauza pretins abuzivă reia norma de drept intern.

Faţă de cele prezentate, având în vedere dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenţi transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Mai susţin recurenţii caracterul abuziv al clauzei 5.11 din contract, pentru că obligă pe împrumutat să suporte cursul de schimb al băncii, banca impunând propriul curs de schimb.

Înalta Curte reţine că susţinerile vizând cuantumul abuziv al clauzei 5.11 din contractul de credit sunt invocate direct în calea extraordinară de atac, în faţa primei instanţe fiind supuse analizei doar clauzele prevăzute de art. 4.1 lit. b) şi f) şi 5.1.

În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 494 C. proc. civ. raportat la art. 478 alin. (3) C. proc. civ., aceste susţineri nu vor fi analizate, reprezentând o nouă cerere ce nu poate formulată direct în calea extraordinară de atac.

Deşi recurenţii-reclamanţi au invocat în susţinerea cererii motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există critici formulate, care să poată fi supuse controlului de legalitate din perspectiva acestui caz de casare.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 888/2017 din 15 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 888/2017 din 15 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. şi E. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2020.