CHF-indexed loan clauses found outside unfairness review; borrower's rate-freeze and fee-nullity claims rejected.

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la 16 octombrie 2015 sub dosar nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. Membră a C., prin Sucursala Iaşi Unirii, în legătură cu contractul de credit nr. x/10.04.2008 încheiat cu acesta, a solicitat:

1. Stabilizarea cursului CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării contractului, cu restituirea excedentului de dobândă;

2. Constatarea nulităţii absolute a clauzei înscrise la art. 5 pct. 1 lit. a) şi b) din contract, referitoare la aplicarea comisionului de administrare credit (acordare) de 1.303 CHF, reprezentând 1% din valoarea împrumutată, respectiv a comisionului de restituire în avans de 4% calculat asupra sumei rambursate în avans, ca fiind abuzive şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu acest titlu;

3. Constatarea nulităţii clauzei înscrise la art. 6 pct. 1 din contract cu privire la modalitatea de stabilirea a dobânzii;

4. Constatarea nulităţii clauzei înscrise la art. 13 din contract cu privire la alte clauze;

5. Constatarea nulităţii clauzei înscrise la art. 14 pct. 7 din contract, potrivit căreia, neexercitarea de către bancă a oricărui drept prevăzut în contract nu constituie o renunţare la acesta, iar banca va putea uza de acel drept oricând, până la stingerea tuturor obligaţiilor împrumutatului faţă de aceasta.

In drept, s-au invocat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, O.G. nr. 9/2000, art. 1170 C. civ., prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEF din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive.

Prin sentinţa civilă nr. 3121/2016 din 14 martie 2016, Judecătoria Iaşi a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Iaşi.

Pe rolul acestei instanţe, cauza a fost înregistrată la data de 28 aprilie 2016 sub dosar nr. x/2016.

Prin sentinţa nr. 73/2017/civ din 17 ianuarie 2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâta B. S.A. Membră a C. - prin Sucursala Iaşi Unirii.

A fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. Membră a C. - prin Sucursala Iaşi Unirii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A..

Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, prin decizia nr. 506/2017 din 4 septembrie 2017 a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 73/2017/civ din 17 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta A. a declarat recurs.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susţine că decizia pronunţată de instanţa de apel este nelegală cu privire la respingerea primului capăt al cererii, având în vedere motivarea soluţiei prin prisma principiului nominalismului, argument reţinut greşit în prezenta speţă, întrucât francul elveţian este o monedă care nu are circulaţie efectivă pe piaţa românească şi nu este utilizată în tranzacţiile civile sau comerciale.

Mai mult decât atât, la momentul încheierii contractului, în anul 2008, dobânzile practicate de bănci pentru creditele contractate în CHF erau mult mai mici decât pentru cele contractate în RON sau EUR. Aşadar, raportat la circumstanţele economice de la acel moment precum şi la capacitatea reclamantei de înţelegere a clauzelor contractuale şi a implicaţiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit în CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasă alternativă la un credit în RON sau în euro, acest aspect constituind motivul determinant în vederea perfectării contractului.

Mai susţine recurenta că, in sprijinul consumatorilor vine si Norma BNR nr. 17/2003 care prevede obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activităţii de creditare. Astfel, această prevedere exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumator, iar o măsură în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerinţelor echităţii si bunei-credinţe.

Oferta intimatei, de acordare a creditelor în CHF, s-a făcut în considerarea faptului că este exclusă o devalorizare a acestei monede, iar evenimentele economice imprevizibile pe termen scurt, cum ar fi crizele economice, nu pot duce decât la o apreciere serioasă a CHF.

În acest context, se arată că reclamanta s-a obligat să returneze creditul contractat la termenele şi în cuantumul stipulate în contract, având ca premiză cursul valutar al CHF de la aceea dată (1,7-2,2 RON) însă, pe parcursul derulării contractului acesta s-a dublat cu consecinţe grave asupra capacităţii sale de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale, determinând astfel o imposibilitate fortuită de executare.

Având în vedere poziţiile de inegalitate de pe care acţionează părţile şi în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoştinţă de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic - banca, care are o poziţie dominantă în raport cu consumatorul, obligaţia informării în mod complet, corect şi precis a celui din urmă cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din O.G. nr. 21/1992 - privind protecţia consumatorilor) şi implicit cu privire la implicaţiile îndatorării şi la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din O.G. nr. 50/2010.

De asemenea, conform art. 57 din Legea nr. 296/2004 privind codul consumului "în cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligaţi să ofere consumatorilor informaţii complete, corecte şi precise asupra drepturilor şi obligaţiilor ce le revin".

Având în vedere şi prevederile art. 1170 din noul C. civ., conform cărora, părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligaţie, distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii CHF faţă de moneda naţională, apare ca o soluţie justă şi echitabilă ce materializează aplicarea acestui principiu.

Întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului şi, pe cale de consecinţă, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele pe care părţile au înţeles să le stabilească, recurenta consideră că se impune revizuirea efectelor contractului, în temeiul teoriei impreviziunii care, odată cu intrarea în vigoare a noului C. civ., beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativă a soluţiilor conturate în practică.

In susţinerea revizuirii efectelor contractului prin stabilizarea cursului de schimb valutar, se arată că părţile s-au obligat în condiţiile economice existente la data încheierii contractului, când CHF avea o valoare moderată faţă de moneda naţională aşa încât, ca urmare a schimbării acestor condiţii, este necesar ca şi contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Referitor la respingerea celui de-al doilea capăt de cerere, cu privire la comisionul de acordare, în proporţie de 1,00% flat, deşi onorata instanţă, în mod corect a reţinut faptul că nu este definit şi explicat în baza a ceea a fost perceput acest comision, a avut în vedere aspecte ce ţin mai mult de operaţiunile pe care banca se presupune că le-ar opera pe parcursul derulării convenţiei, or, în speţă, acest comision a fost perceput la momentul întocmirii dosarului de creditare, fiind nejustificat de mare în comparaţie cu munca depusă de pârâtă pentru întocmirea dosarului de credit.

Mai mult, banca a perceput acest comision ca procent aplicat la suma solicitată în condiţiile în care acesta creşte cu suma împrumutată şi nu exista nicio diferenţă între procentul perceput pentru un credit ipotecar, unde teoretic întocmirea dosarului necesita antrenarea mai multor resurse, si cel perceput pentru un credit de consum.

În acest context, recurenta susţine că se creează un grav prejudiciu consumatorului ca acest comision să fie calculat şi perceput la cuantumul sumei împrumutate şi nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului (mai ales în condiţiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit).

Faptul că recurenta a cunoscut despre perceperea acestui comision de către bancă, se apreciază că acest aspect nu are semnificaţia existenţei unei negocieri directe între părţile contractante, în condiţiile în care nu a avut nicio posibilitate de a schimba sau a exclude încasarea acestuia.

Mai susţine recurenta, că nu i s-a adus la cunoştinţă motivul pentru care a fost inclus acest comision, scopul lui, riscul pe care banca a vrut să-1 acopere sau orice alt element de fapt determinant în stabilirea cuantumului acestui comision.

Pentru aceste motive, recurenta se consideră îndreptăţită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, la 18 decembrie 2017 intimata-pârâtă B. S.A. Membră A C. - prin Sucursala Unirii Iaşi a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 15 martie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 28 martie 2018, recurenta depunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunţată la 24 mai 2018, judecata recursului a fost suspendată, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluţionarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Prin încheierea din 11 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 506/2017 din 4 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă şi a acordat termen la data de 13 decembrie 2018.

Prin încheierea pronunţată la 13 decembrie 2018, judecata recursului a fost suspendată, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluţionarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Prin rezoluţia instanţei din 12 februarie 2019, părţile au fost citate pentru termenul de judecată din 7 martie 2019 în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii.

Prin încheierea pronunţată la 7 martie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 21 iulie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

În susţinerea criticilor formulate, recurenta arată că decizia pronunţată de instanţa de apel este nelegală cu privire la respingerea primului capăt al cererii - ce viza stabilizarea cursului CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării contractului - faţă de motivarea soluţiei prin prisma principiului nominalismului.

Această critică este nefondată, urmând a fi respinsă. Prealabil prezentării considerentelor care demonstrează caracterul nefondat al susţinerilor recurentei, se impune efectuarea operaţiunii de încadrare în cazurile de nelegalitate reglementate de C. proc. civ.. Din această perspectivă se reţine că textul incident în cauză este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a normelor de drept material referitoare la dezlegarea dată motivelor de apel privind cererile ce vizau conversia în RON a creditului şi îngheţarea cursului valutar la data acordării creditului, revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii şi constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit încheiat între părţi în ceea ce priveşte comisionul de acordare credit în valoare de 1,0000% flat din valoarea creditului.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 10 aprilie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Aşadar, în raport cu soluţia primei instanţe, în mod legal s-a apreciat de către instanţa de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE, confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În acest context, se reţine că recurenta a beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurenta, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurenta este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăreşte în fapt reclamanta care doreşte stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea preciatată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. menţionată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurentă transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Mai susţine recurenta că, în sprijinul consumatorilor vine şi Norma BNR nr. 17/2003 care exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumator, iar o măsură în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerinţelor echităţii si bunei-credinţe.

Această susţinere nu poate fi primită, întrucât riscul valutar ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, dar şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Ultima critică a recurentei vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării şi aplicării dispoziţiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzei cuprinse în art. 5 alin. (1) lit. a) din Cap. V "Comisioane" al contractului de credit nr. x/10.04.2008 prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a achita un comision de administrare a creditului: 1,0000% flat, calculat asupra sumei creditului contractat, care se achită din credit la data efectuării primei utilizări din credit.

Aceste critici sunt nefondate, având în vedere că soluţia instanţei de apel, care a constatat legalitatea acestui comision, întrucât a fost prevăzut clar, neinterpretabil în contract, într-un limbaj inteligibil, este legală prin raportare la dispoziţiile exprese ale Legii nr. 193/2000, ale legislaţiei europene şi interpretării date de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Totodată, se reţine că acest comision, denumit iniţial de administrare a creditului, care a fost redenumit comision de acordare a creditului, sau comision de constituire a dosarului de credit, urmare a apariţiei O.U.G. nr. 50/2010, în suma de 1.303 CHF a fost achitat o singură dată de către împrumutat, respectiv la data primei trageri a creditului.

În acest context, motivul de recurs invocat de recurentă este neîntemeiat, având în vedere că jurisprudenţa CJUE valorizează caracterul inteligibil al unei clauze şi predictibilitatea dimensiunii economice a prestaţiei consumatorului, în cauzele Matei împotriva Volksbank şi Kasler, unde s-a reţinut că prin clauza transparentă în sensul Directivei 93/13 se are în vedere formularea clauzelor, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice ale respectivei clauze.

Din această perspectivă, se constată că a fost precizat atât sub formă procentuală cât şi în cifre, potrivit art. 2 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) lit. a) din contractul de credit pentru comisionul de administrare credit (acordare) de 1.303 CHF, reprezentând 1% din valoarea împrumutată, iar modul de calcul al acestui comision era uşor verificat, astfel că argumentele reclamantei în susţinerea acestei critici sunt nefondate.

Înalta Curte reţine, totodată, incidenţa în cauză a hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C-621/17, conform căruia, la punctul 1 din Dispozitiv, se prevede că:

"Articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În consecinţă, critica recurentei sub acest aspect este nefondată.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 506/2017 din 4 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 506/2017 din 4 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. - MEMBRA A C.- prin Sucursala IAŞI UNIRII.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2020.