Exclusion of foreign-currency repayment clauses from Unfair Contract Terms Directive review as supplementary statutory provisions under the principle of monetary nominalism
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal, upholding the lower court’s rejection of the borrowers' claims and affirming the bank's position. The dispute concerned two credit contracts denominated in Swiss Francs, where borrowers argued that the exchange-rate risk clauses were unfair under consumer protection laws, alleging a significant imbalance of rights and obligations and a lack of individual negotiation. The court ruled that the specific contractual provisions regarding the obligation to repay in the original foreign currency merely transposed the supplementary legal provision on monetary nominalism (Article 1578 of the old Civil Code), which applies by operation of law regardless of party agreement. Consequently, invoking EU Directive 93/13/EEC and recent CJEU jurisprudence (including Case C-81/19), the court held that clauses reflecting mandatory or supplementary national law are excluded from the scope of the Unfair Contract Terms Directive and cannot be assessed for unfairness, thereby denying the borrowers' request to fix the exchange rate or convert the debt to domestic currency.
Legislator headnote
AI generatedart. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 2 din Legea nr. 193/2000, art. 488 pct. 6 C. proc. civ, art. 493 alin. (2) din C. proc. civ, art. 494 alin. (4) C. proc. civ; Exclusion of foreign-currency repayment clauses from Unfair Contract Terms Directive review as supplementary statutory provisions under the principle of monetary nominalism: The dispute concerned two credit contracts denominated in Swiss Francs, where borrowers argued that the exchange-rate risk clauses were unfair under consumer protection laws, alleging a significant imbalance of rights and obligations and a lack of individual negotiation. The court ruled that the specific contractual provisions regarding the obligation to repay in the original foreign currency merely transposed the supplementary legal provision on monetary nominalism (Article 1578 of the old Civil Code), which applies by operation of law regardless of party agreement. Consequently, invoking EU Directive 93/13/EEC and recent CJEU jurisprudence (including Case C-81/19), the court held that clauses reflecting mandatory or supplementary national law are excluded from the scope of the Unfair Contract Terms Directive and cannot be assessed for unfairness, thereby denying the borrowers' request to fix the exchange rate or convert the debt to domestic currency.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedLegal basis explicitly cited in the dispositive to justify the dismissal of the appeal as unfounded.
Full text
Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal, la 22 ianuarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 6.3 din contractele de credit nr. x din 13.06.2007 şi nr. x din 01.10.2007 privind cursul de schimb valutar, eliminarea acesteia şi stabilirea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate succesive (credit, dobânzi, comisioane şi orice alte cheltuieli rezultate din contract), la cursul CHF/LEU valabil la momentul semnării contractului începând cu data scadenţei primei rate şi până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părţi; denominarea/conversia în moneda naţională a plăţilor aferente celor două contracte fără comisioane şi costurile suplimentare, în virtutea principiului conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională şi constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 1.3 lit. e) din contracte privind comisionul de conversie, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 24/2017 din 25 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal s-a luat act de renunţarea reclamanţilor la capătul de cerere privind constatarea clauzei abuzive cuprinse în art. 1.3 lit. c) din Contractul de credit nr. x din 13.06.2007 şi nr. x din 01.10.2007.
S-a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A..
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel în termen legal reclamanţii A. şi B., apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, la data de 5 iulie 2017.
Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, prin decizia nr. 381/2018 din 16 aprilie 2018 a respins ca nefondat apelul civil promovat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 24/2017 din 25 ianuarie 2017 pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.. A respins ca nedovedită cererea intimatului de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva deciziei nr. 381/2018 din 16 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., solicitând în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea căii de atac, casarea în totalitate a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.
Recurenţii-reclamanţi susţin, în esenţă, că hotărârea atacată este nelegală întrucât este rezultatul încălcării şi aplicării greşite a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în sensul că instanţa de apel în mod greşit a interpretat aceste dispoziţii legale, în ceea ce priveşte dovada caracterului negociat al contractului, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în sensul că instanţa de apel a interpretat aceste dispoziţii legale, în ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiilor în vederea constatării caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar, interpretându-se în mod eronat dispoziţiile art. 1 lit. g) din Anexa Legii nr. 193/2000.
Recurenţii-reclamanţi consideră că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că au avut întâlniri cu reprezentanţii băncii pentru prezentarea produsului bancar, singura întâlnire fiind la data semnării contractului de credit. Semnarea contractului de credit şi acceptarea condiţiilor de creditare cuprinse în contractul de credit nu dovedeşte negocierea contractului, susţinând că este vorba de un contract de adeziune, iar banca nu a oferit posibilitatea negocierii.
De asemenea, mai susţin şi faptul că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât sunt de notorietate fluctuaţiile monetare.
Totodată, arată că este de necontestat că părţile nu au negociat şi nici nu era posibil ca reclamanţii să accepte să contracteze creditul într-un anume cuantum şi să restituie de câteva ori mai mult, banca neputând dovedi contrariul numai prin caracterul clar şi inteligibil al clauzelor pe acest segment al contractului de credit.
Dezechilibrul contractual creat în defavoarea reclamanţilor împrumutaţi se regăseşte în caracterul oneros şi împovărător creat în sarcina acestora, ca urmare a obligaţiei de a-şi micşora în mod semnificativ patrimoniul în favoarea băncii, fără a beneficia de o contraprestaţie contractuală din partea acesteia.
Aşa cum instanţa de apel a reţinut că este de notorietate fluctuaţia monetară, în acelaşi mod este de notorietate şi faptul că astfel de contracte bancare nu sunt negociate în detaliu, iar o creştere de o asemenea anvergură - cu 113.7%, respectiv de 2,13 ori a monedei CHF în raport de moneda naţională - nu putea fi în mod rezonabil previzionată, de către un consumator mediu, potrivit standardului de referinţă instituit de jurisprudenţa CJUE.
Prin clauzele de risc valutar s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, evident în detrimentul consumatorului. Banca a stipulat în convenţiile încheiate cu reclamanţii obligaţia acestora de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără nici o distincţie şi fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligaţii, astfel că în situaţia dublării valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, convenţiile de credit încheiate între părţi dobândesc un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut.
Mai susţin şi faptul că instanţa de apel în mod greşit a interpretat art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 şi a reţinut că sunt prevăzute în contract, atât moneda de împrumut cât şi moneda de restituire în mod clar şi inteligibil, conform graficului de rambursare.
Recurenţii consideră că articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală precum cea în discuţie, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca, contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce-l priveşte.
O altă critică se referă la faptul că în mod greşit instanţa de apel a reţinut neîncălcarea de către bancă a prevederilor art. 2 din Legea nr. 193/2000, considerând că banca şi-a respectat obligaţia de a prezenta produsul bancar.
Consideră recurenţii, că la momentul semnării contractului de credit se impunea să fie informaţi despre posibilitatea devalorizării monedei naţionale, stipularea unei clauze de risc valutar cu consecinţa strămutării în întregime asupra împrumutaţilor a riscului generat de hipervalorizarea CHF, fiind contrară legii şi principiilor executării cu bună-credinţă a convenţiilor, întrucât această hipervalorizare a unei monede constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert, raportat la puterea de înţelegere şi anticipare a consumatorilor.
Prin criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi susţin în esenţă, că în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, instanţa de apel nu oferă nicio motivare cu privire la apărările formulate de reclamanţi privind nerespectarea obligaţiei de informare cu privire la moneda în care urma să fie acordat creditul şi nerespectarea obligaţiei de a aduce la cunoştinţa împrumutaţilor informaţiile necesare şi pertinente pentru ca aceştia să evalueze consecinţele economice a unei astfel de clauze contractuale. Totodată, instanţa de apel nu a oferit nicio motivare cu privire la apărările formulate de reclamanţi privind enumerarea activităţilor pe care banca trebuia să le îndeplinească la momentul semnării contractului.
De asemenea, arată că instanţa de apel nu a motivat respingerea capetelor 3 si 4 de cerere, respectiv denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia, preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională şi restituirea tuturor sumelor încasate de către bancă cu titlu de diferenţă de curs CHF-RON, ca urmare a suportării riscului valutar doar de către împrumutaţi, la care se vor adaugă dobânzile legale aferente calculate de la data încasării până la data restituirii integrale.
Susţin că, din considerentele cauzei Andriciuc rezultă că obligaţia de transparenţă contractuală ce incumbă profesionistului, obligaţie conexă exigenţelor de publicitate şi informare specifice dreptului consumului presupune garantarea dreptului consumatorului de a înţelege prevederile contractului.
Dacă simulările şi predicţiile nu au fost făcute, aceste exigenţe nu sunt îndeplinite întrucât, în absenţa scenariilor privitoare la şocul privind cursul de schimb valutar, pentru rata dobânzii, pe venit care trebuie să caracterizeze etapa precontractuală, nu se poate vorbi de împrejurarea că consumatorul a fost în măsură să conştientizeze în mod real natura tranzacţiei. Acest fapt are drept consecinţă înlăturarea imunităţii de la controlul caracterului abuziv al clauzei. Includerea acestei clauze este de natură să genereze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor întrucât ea constituie sursa supraîndatorării debitorului. Astfel se poate spune că profesionistul a acţionat în scopul de a-şi prejudicia partenerul contractual, într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.
În raport de durata de derulare a contractului, arată că nu se poate susţine în mod credibil că perspectiva unei fluctuaţii de natură să afecteze economia contractului nu ar fi fost predictibilă pentru profesionist. Este important de semnalat că doar unele instituţii bancare au pus pe piaţă acest produs. În contextul neinformării consumatorului cu privire la vulnerabilitatea monedei, acesta a pus consumatorul în imposibilitatea prospectării viitorului, din perspectiva urmării propriilor interese.
De asemenea, recurenţii susţin neexecutarea culpabilă, dolosivă a obligaţiei de informare justifică, externalizarea suportării riscului valutar din patrimoniul consumatorului şi transferarea sa către finanţator, precum şi faptul că în cuprinsul considerentelor nu se regăsesc argumente faţă de care puteau fi înlăturate susţinerile reclamanţilor privind activităţile pe care banca nu le-a îndeplinit la momentul semnării contractului de credit.
Pe cale de consecinţă, având în vedere prevederile art. 20 din Constituţia României, precum si împrejurarea obligativităţii respectării prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a deciziilor CEDO, recurenţii-reclamanţi consideră că se află într-o situaţie de nerespectare a dispoziţiilor art. 6 CEDO privind obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti.
Prin întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă C. S.A., la 10 august 2018, s-a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
Potrivit certificatului constatator emis de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, se constată că începând cu data de 24 octombrie 2018, societatea C. şi-a schimbat denumirea în D. S.A..
Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
Prin încheierea din Camera de consiliu din 25 octombrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 2 noiembrie 2018, recurenţii depunând punct de vedere.
Prin încheierea din 7 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 381/2018 din 16 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă şi a acordat termen la data de 9 mai 2019, cu citarea părţilor.
La termenul acordat, recurenţii au formulat cerere de suspendare a judecăţii cauzei motivat de sesizarea înregistrată pe rolul CJUE sub nr. C-81/19, sesizare ce poate determina soluţionarea prezentului litigiu.
Înalta Curte, analizând cererea recurenţilor a apreciat că se impune suspendarea judecării recursului până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul CJUE, măsură dispusă prin încheierea din 9 mai 2019, conform art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Prin rezoluţia instanţei din 21 iulie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.
Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
În susţinerea acestui motiv de recurs, reclamanţii arată că hotărârea atacată este nelegală, întrucât este rezultatul încălcării şi aplicării greşite a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte dovada caracterului negociat al contractului, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiilor în vederea constatării caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar, interpretându-se în mod eronat dispoziţiile art. 1 lit. g) din Anexa Legii nr. 193/2000.
Mai susţin recurenţii, că prin clauzele de risc valutar s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi că în cauză nu există o contraprestaţie contractuală din partea băncii.
Totodată, se arată că instanţa de apel în mod greşit a interpretat art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 şi a reţinut că sunt prevăzute în contract, atât moneda de împrumut cât şi moneda de restituire în mod clar şi inteligibil.
O altă critică se referă la faptul că în mod greşit instanţa de apel a reţinut neîncălcarea de către bancă a prevederilor art. 2 din Legea nr. 193/2000, considerând că banca şi-a respectat obligaţia de a prezenta produsul bancar, astfel că, la momentul semnării contractului de credit se impunea informarea acestora despre posibilitatea devalorizării monedei naţionale.
Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi reţinute pentru următoarele considerente:
Se observă sub un prim aspect că recurenţii îşi susţin critica vizând greşita aplicare a art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 prin consideraţii generale referitoare la inexistenţa negocierii în cazul semnării unui contract de credit, acest aspect neavând valenţa asumării în integralitate a clauzelor contractuale.
Reţinând justeţea celor afirmate cu titlu general, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel nu a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în contextul analizării clauzelor semnalate de recurenţi cu un pretins caracter abuziv.
În acest context, aserţiunile cu caracter general ale recurenţilor nu constituie veritabile critici de nelegalitate care să determine analizarea deciziei de apel, conform art. 483 din C. proc. civ.
Cât priveşte riscul valutar, acesta ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, dar şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.
Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.
Aşadar, în raport cu soluţia primei instanţe, în mod legal s-a apreciat de către instanţa de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE.
În sensul celor de mai sus se reţine că recurenţii au beneficiat de credite acordate în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării acestora, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.
Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.
Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.
Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.
În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenţi, să nu fie permisă.
Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).
O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.
În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt reclamanţii care doresc stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.
Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.
De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.
Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.
Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.
Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."
Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamanţi reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.
Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.
Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.
În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.
În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.
Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.
În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurenţilor de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.
Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurent transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
În susţinerea acestui motiv, recurenţii-reclamanţi arată că instanţa de apel nu a motivat decizia recurată, cu privire la apărările ce vizau nerespectarea obligaţiei de informare cu privire la moneda în care urma să fie acordat creditul şi nerespectarea obligaţiei de a aduce la cunoştinţa împrumutaţilor informaţiile necesare şi pertinente pentru ca aceştia să evalueze consecinţele economice a unei astfel de clauze contractuale.
De asemenea, arată că instanţa de apel nu a oferit nicio motivare referitoare la apărările formulate de reclamanţi privind enumerarea activităţilor pe care banca trebuia să le îndeplinească la momentul semnării contractului şi nici nu a motivat respingerea capetelor 3 şi 4 de cerere, respectiv denominarea în moneda naţională a plăţilor.
Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.
Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.
Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului reclamantei şi de menţinere a hotărârii instanţei de fond.
Instanţa de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele pentru care clauzele invocate nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, evidenţiind faptul că acestea reflectă o normă legală ce consacră principiul nominalismului monetar ce permite achitarea ratelor în moneda la care s-a acordat împrumutul, la cursul din data plăţii, în contract prevăzându-se în mod clar şi inteligibil atât moneda de împrumut cât şi moneda de restituire, conform graficului de rambursare, acest aspect fiind însuşit de către reclamanţi prin semnarea contractelor de credit acordate.
S-a mai reţinut că, intervenţia instanţei de judecată pentru echilibrarea prestaţiilor efectuate din cauze imprevizibile, survenite ulterior încheierii convenţiei, s-ar constitui într-o încălcare a forţei obligatorii a contractului.
Statuând, aşadar, asupra faptului că prevederea ce reglementează riscul valutar nu poate face obiectul verificării caracterului abuziv, întrucât este o clauza ce reflectă o norma legală, cea reglementată de art. 1578 C. civ., instanţa de apel nu avea temei pentru a analiza caracterul abuziv al clauzelor contestate în raport de faptul că intimata-pârâtă nu a depus la dosar probe în dovedirea informării sale asupra riscului valutar decurgând din contractarea unui credit într-o monedă străină, astfel cum susţine recurenta.
Se constată, aşadar, că în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii, sau de o motivare succintă şi neconcludentă, cum susţin recurenţii.
Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 381/2018 din 16 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 381/2018 din 16 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2020.