CHF mortgage interest margin clause abusive; currency risk clause excluded from unfair terms review as reflecting statutory nominalism

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 8 iulie 2015 sub dosar nr. x/2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. ROMANIA S.A. au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în cuprinsul contractului de credit nr. x din 6 august 2007 la:

- art. 1.2 cu referire, la dobânda " Tip dobânda variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţa: Libor la 3 luni si de marja 4,2 puncte procentuale pe an, variabila potrivit art. 5.1;

- art. 5.1 potrivit căruia, "dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabila a Băncii, care la data încheierii contractului este cea menţionata la art. 1.2. Dobânda se poate modifica in funcţie de variaţia indicelui de referinţa si a marjei, conform deciziei băncii: In cazul in care indicele de referinţa variază cu minim 0.25 puncte procentuale fata de valoarea iniţiala/la cea mai recenta modificare, banca poate modifica dobânda in consecinţa, in orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobânda se aplica asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia".

- art. 5.4 " în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul Grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat".

- art. 1.3 lit. c) referitor la comisionul de acordare în cuantum de 2236 CHF achitat la data tragerii şi reţinut din limita creditului acordat.

- art. 1.3. lit. b) referitor la comisionul de rambursare anticipată stabilit ca procent de 2% plus dobânda aferentă primelor şase luni considerate promoţionale (pentru primii 5 ani, inclusiv), respectiv 5% (după 5 ani), procente aplicate la suma rambursată în avans. Comisionul se plăteşte la data rambursării anticipate şi care poate fi modificat din timp în timp de către bancă.

- art. 1.3 lit. c) referitor la comisionul de "conversie" de 3% aplicat la soldul creditului.

2. Obligarea pârâtei la respectare a dispoziţiilor legale în sensul recalculării dobânzii în funcţie de valoarea unui indice de referinţă prevăzut de lege şi care poate fi verificat, potrivit legii.

3. Obligarea pârâtei la recalcularea şi perceperea începând cu data contractării in funcţie de evoluţia unui indice de referinţa verificabil, ţinând cont de marja băncii de la semnarea convenţiei de credit (de 4,2 puncte procentuale pe an) care sa fie păstrata fixa pe toata durata derulării contractului.

4. Restituirea tuturor sumelor ce exced unei dobânzi calculate si datorate in mod legal si percepute de către parata, pana la soluţionarea definitivă a prezentei cauze.

5. Restituirea tuturor sumelor percepute în baza clauzelor contractuale nule şi abuzive, sau lipsite de temei legal cu titlu de comision de acordare plătit la data tragerii creditului, în cuantum de 2236 CHF, echivalent în moneda naţională, raportat la valoarea cursului de schimb de la data semnării convenţiei de credit de 1,9387 RON/CHF = 4434,93 RON.

6. Stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării contractului (de 1,9387 RON/CHF), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

7. Denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

8. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 22623/2015 din 26 noiembrie 2015, Judecătoria Sectorului 1-Bucureşti admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea, Tribunalului Bucureşti, secţia Civilă.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la 26 ianuarie 2016, sub dosar nr. x/2016.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 2939 din 11 mai 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. România S.A., a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei prevăzute la art. 5.1, în forma din contractul iniţial de credit nr. x/06.08.2007, numai în ceea ce priveşte criteriul de variaţie al marjei, a obligat pârâta să restituie reclamantului sumele plătite în baza clauzei declarate nule absolut, respectiv cu titlu de dobândă numai după majorarea marjei peste nivelul de 4,2% puncte procentuale şi exclusiv pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului şi data de 17 septembrie 2010 (data încheierii actului adiţional denumit de părţi "act de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010"), a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate şi a obligat reclamanţii să plătească pârâtei suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia nr. 1844A din 26 octombrie 2017, a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanţii reclamanţi A., B. şi de apelanta pârâtă C. România S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2939 din 11 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A., B. şi pârâta C. România S.A. au declarat recurs.

Recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B..

Recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, conform art. 497 teza I C. proc. civ., precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenţii susţin, în esenţă, că raportat la exigenţele impuse prin decizia CJUE pronunţată în cauza C-186/16, analiza efectuată de instanţa de apel nu poate fi menţinută întrucât nu respectă nici mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 (aşa cum a explicat CJUE în cauza Andriciuc) şi nici considerentele expuse de instanţa comunitară, situaţie care impune casarea hotărârii.

Conform paragrafelor 26-31 din Decizia C-186/16, recurenţii arată că revine instanţei naţionale obligaţia de a verifica în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul naţional, pentru a putea verifica în ce măsură devine incidentă excluderea instituită pe calea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Or, în speţă, principiul nominalismului, astfel cum a fost susţinut de pârâtă şi aplicat de către instanţa de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii şi nici nu respectă minimul de protecţie la care se face trimitere, ceea ce permite a se concluziona că o clauză contractuală care îl transpune poate face obiectul verificării din punct de vedere al caracterului abuziv.

Consideră că, clauzele criticate nu au fost redactate într-o manieră clară şi inteligibilă, motiv care autorizează instanţa naţională să procedeze la analiza caracterului lor abuziv.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că banca nu a făcut dovada negocierii clauzelor solicitate a fi declarate abuzive sau că ar fi asigurat recurenţilor posibilitatea concretă şi efectivă de negociere a clauzelor contractuale şi nici dovada informării lor cu privire la evoluţia cursului de schimb valutar al monedei de creditare (CHF) şi expunerea acesteia la posibile şocuri valutare şi nu a prezentat niciun fel de dovezi în cadrul probei cu înscrisuri, sens în care invocă practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi considerentele reţinute de CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii contra României.

Totodată, recurenţii consideră că banca nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de administrare a riscului şi nici pe cea de informare, obligaţii care-i reveneau în raport cu recurenţii în perioada premergătoare încheierii contractului, cu privire la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contractele de împrumut în valută pronunţându-se şi CJUE în cauza C-26/13 Kasler vs OTP Ungaria cu referire la Directiva 93/13/CEE.

Astfel, conduita omisivă a băncii în a informa consumatorii a contribuit la plasarea acestora într-o situaţie ce exclude asumarea deplină a riscului valutar. Mai mult, clauza contestată menţionează exclusiv obligaţia de restituire a creditului în moneda CHF, fără niciun fel de informaţie legată de posibilitatea deprecierii acestei monede care a condus la creşterea ratelor specifice împrumutului acordat, obligaţia de informare fiind în acord cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice şi instituită de Directiva 2008/48/CEE.

Or, având în vedere că banca nu a eliberat suma împrumutată în franci şi nici nu a avut reprezentarea acordării unui împrumut în această monedă, recurenţii consideră că este aplicabil principiul nominalismului monetar, conform căruia, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numeric împrumutată. De aceea, rezervându-se numai băncii dreptul de a opera o astfel de modificare, fără ca recurenţii să beneficieze în egală măsură de o astfel de protecţie şi fără a se stabili criterii transparente care să fie cunoscute de ambele părţi şi pe baza cărora banca să ia hotărârea de a converti creditul din CHF în RON s-a creau un dezechilibru contractual semnificativ evident, o atare clauză prezentând caracter abuziv, invocând şi dispoziţiile art. 1271 din C. civ.

Recurenţii mai arată şi faptul că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că nu este incidentă în speţă teoria impreviziunii, concluzionând că apelanţii nu au prezentat înscrisuri în acest sens, deşi revenea în sarcina băncii să prezinte orice înscrisuri în dovedirea obligaţiei de informare a recurenţilor la data semnării convenţiei de credit.

Tot astfel, susţin că în mod greşit s-a apreciat că dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi hotărârea pronunţată de CJUE în cauza Andriciuc contra României, reflectând transpunerea în contract a unei dispoziţii legale obligatorii exclud clauza de risc valutar din domeniul de aplicare al normelor de protecţie cu consecinţa că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora.

Relativ la comisionul de acordare, comisionul de rambursare anticipată şi comisionul de conversie, recurenţii solicită instanţei de recurs să aibă în vedere faptul că dispoziţiile contractuale referitoare la perceperea acestora sunt lipsite de cauză juridică în absenţa unei contraprestaţii a băncii, concret determinate sau cel puţin, determinabile, care să justifice perceperea acestor comisioane.

Elementele specificate de pârâtă a fi fost negociate constituie, în opinia recurenţilor, cererea de creditare a acestora în raport de care banca a prefigurat în mod unilateral contractul, fără ca aceasta să aibă posibilitatea de modificare a clauzelor vizând cuantumul concret al ratelor de rambursare a creditului şi de derulare a raportului juridic dintre părţi.

Perceperea de către bancă a unei sume de bani consistente, necauzată de o necesitate obiectivă conţine un echivoc care naşte un dubiu puternic în sensul justificării unui asemenea cost, dubiu care nu poate fi interpretat decât în folosul consumatorului conform art. 1 alin. (1)-(3) din Legea nr. 193/2000 şi care conduce la un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor exprimat prin plata de către consumator a unui cost al creditului care, în fapt, reprezintă o dobândă mascată.

Relativ la configuraţia dobânzii excedentare, arată că acţiunea dedusă judecăţii, în ansamblu său, priveşte caracterul adecvat al preţului, întrucât acesta nu este determinat sau cel puţin determinabil, în contract nefiind prevăzută formula de calcul a dobânzii, nefiind precizate elementele componente ale acesteia, sens în care recurenţii redau considerente reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 2123/20.10.2015.

De asemenea, consideră că este îndeplinită şi condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor întrucât, prin inserarea unei atare clauze, banca îşi arogă dreptul discreţionar de a stabili criteriile după care variază dobânda, cu luarea în considerare doar a acelor indici financiari de natură a-i procura profit în orice situaţie de fluctuaţie a pieţei financiare. Situaţia este dovedită de împrejurarea că banca a calculat dobânzi ridicate chiar şi în perioada în care indicele Libor a scăzut, iar imprecizia acestei clauze referitoare la dobânda variabilă, lăsată sub aspectul aplicării exclusiv la îndemâna băncii, se poate repercuta asupra executării contractului de o manieră imprevizibilă, transformându-l într-un contract aleatoriu ale cărui costuri, dacă ar fi putut fi măcar prevăzute, nu ar fi fost acceptate de către împrumutaţi.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă C. România S.A..

Recursul declarat de recurenta-pârâtă C. România S.A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, desfiinţarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii în tot a cererii de chemare în judecată şi obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

În esenţă, recurenta-pârâtă susţine că nu a modificat unilateral şi discreţionar dobânda, ci forţată de conjunctura economico-financiară din domeniul bancar şi în acord cu dispoziţiile contractuale.

Cu privire la clauzele prevăzute la articolul 3.2 din contract, consideră că toate clauzele contractuale trebuie interpretate unitar, pentru a evita interpretări eronate care nu au legătură cu voinţa părţilor.

Mai arată şi faptul că nu poate fi reţinut motivul privind caracterul strict aleatoriu al modului de formare a dobânzii, clauza privitoare la dobânda fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010.

Ca urmare a manifestării de voinţa a reclamanţilor, în cadrul contractului încheiat între părţi s-au introdus date referitoare la dobândă în care se arată că aceasta este variabilă în funcţie de valoarea de referinţă pentru fiecare valută, putând fi modificată unilateral de către bancă pe parcursul derulării contractului.

De asemenea, în conţinutul contractului au fost prevăzute clar criteriile în funcţie de care dobânda poate varia, aceasta nefiind stabilită în mod arbitrar de către C..

În îndeplinirea obligaţiei sale de diligenţă, C. a procedat la transmiterea notificării prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010, îndeplinindu-şi în mod corect şi complet obligaţiile de a-şi informa clienţii privind aducerea contractelor lor în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 privind semnarea actelor adiţionale de aliniere la această ordonanţă.

Recurenta-pârâtă susţine că reclamanţii au fost informaţi în mod corect şi precis asupra condiţiilor şi caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către bancă şi în cunoştinţă de cauză au semnat contractul, care prevedea ca dobânda este variabilă şi se stabileşte în formă procentuală, precum şi dreptul acestora de a renunţa la contract.

Astfel, contractul părţilor este guvernat de principiul forţei obligatorii caracterizat prin obligaţia părţilor de a executa întocmai prestaţiile la care s-au obligat, executarea trebuind să aibă loc la termenele şi în condiţiile stabilite prin contract şi prin executarea cu bună-credinţă a contractului conform art. 970 alin. (1) C. civ., aspect ce presupune o obligaţie de loialitate, de îndeplinire cu fidelitate a obligaţiilor pe care şi le-au asumat.

Având în vedere caracterul netemeinic al acestui capăt de cerere, consideră neîntemeiat şi capătul de cerere privind restituirea diferenţei de dobândă, întrucât perceperea acesteia s-a realizat în temeiul unor clauze contractuale valabile, care nu au caracter abuziv, nefiind aplicabil principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Consideră că, în speţă, clauzele contractuale reclamate din contractul de credit nu au un caracter abuziv întrucât, pe de o parte, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar pe de altă parte, unele dintre acestea se referă la preţul contractului, analiză pe care instanţa de fond nu a efectuat-o în cauza de faţă.

Clauzele contractului de credit au fost negociate de către părţile contractante înainte de semnarea acestuia. Mai mult, înainte de semnarea contractului de credit, banca a furnizat reclamanţilor cu o perioada de timp rezonabilă înainte de data semnării, forma contractului de credit, iar aceştia au declarat că înţeleg în totalitate conţinutul convenţiei părţilor, aspect confirmat chiar de către reclamanţi prin art. 9.3 şi art. 13.14 din Contractul de credit.

Solicită instanţei de recurs să analizeze conduita băncii prin raportare la înţelesul noţiunilor de practici comerciale înşelătoare conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007, motivat de faptul că reclamanţii nu au făcut dovada unor astfel de practici pentru a răsturna prezumţia de buna-credinţă instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ.. Astfel, nu poate fi vorba de existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestaţii.

Nu poate fi reţinut motivul privind caracterul strict aleatoriu al modului de formare a dobânzii. Consideră că aceasta clauză privitoare la dobânda este în deplina concordanţă cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010.

Prin urmare, atât condiţiile de piaţa monetară, cât şi preţul concret la care C. împrumuta banii din pieţele interbancare locale şi internaţionale influenţează costul surselor de finanţare atrase de recurentă şi, pe cale de consecinţă, marja băncii.

Menţionează că dobânda (stabilită contractual de către părţi ca fiind variabilă, în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi marja Băncii) a fost percepută de către recurentă în conformitate cu prevederile Contractului de împrumut (negociate şi acceptate de părţi). Astfel, în cuprinsul clauzei prevăzută la articolul 3 din Contractul de împrumut au fost prevăzute clar criteriile în funcţie de care dobânda poate varia, aceasta nefiind stabilită în mod arbitrar de către C..

În consecinţă, recurenta-pârâtă apreciază nefondată susţinerea privind caracterul abuziv al clauzei prin care este stabilit caracterul variabil al dobânzii, întrucât aceasta nu a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, nefiind învederată nicio situaţie în care C. ar fi modificat, unilateral, rata dobânzii anuale.

Prin întâmpinarea depusă la, 29 mai 2018, recurenta-pârâtă C. România S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Potrivit certificatului constatator emis de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, se constată că începând cu data de 24 octombrie 2018, societatea C. şi-a schimbat denumirea în D. S.A..

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 21 noiembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 7 decembrie 2018, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 9 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 1844 A din 26 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 26 septembrie 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 26 septembrie 2019, conform art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecata recursurilor a fost suspendată până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 21 iulie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi susţin constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, întrucât din cuprinsul contractului de credit reiese că acesta a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni, iar rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care s-a acordat creditul.

În acest context, se susţine că în contract nu s-a prevăzut clar şi inteligibil mecanismul cursului de schimb şi diferenţelor de valoare pe care consumatorul ar urma să le achite în baza clauzelor de risc valutar şi că prin acestea s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractului, fiind astfel încălcată obligaţia băncii de a-l informa pe consumator, context în care solicită instanţei de recurs trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, care să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar şi să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/RON la valoarea de la momentul semnării contractului, restituirea sumelor încasate necuvenit şi denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive a fost încheiat la data de 6 august 2007, contractul de credit nr. x, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Aserţiunile recurenţilor în susţinerea posibilităţii denominării în moneda naţională a creditului nu pot fi primite faţă de faptul că, potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare curente şi de capital, aşa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenţi şi nerezidenţi, în valută şi în moneda naţională (leu).

Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operaţiunile valutare se numără şi rambursarea creditelor/a împrumuturilor.

Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute, putând exista operaţiuni valutare între rezidenţi şi nerezidenţi, operaţiuni valutare curente, operaţiuni valutare de capital şi operaţiuni valutare între rezidenţi.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidenţă că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Prin acţiunea promovată recurenţii au solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, în contextul în care aceştia au beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării acestora, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurenţii, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenţi, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lor cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt reclamanţii care doresc stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamanţi reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurenţilor de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care le-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenţi transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Într-o altă critică, referitor la comisionul de acordare, comisionul de rambursare anticipată şi comisionul de conversie, recurenţii arată că dispoziţiile contractuale referitoare la perceperea acestora sunt lipsite de cauză juridică în absenţa unei contraprestaţii a băncii care să justifice perceperea acestor comisioane.

În acest context, recurenţii susţin nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării şi aplicării dispoziţiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzei cuprinse în art. 1.3.a) prin care s-a stabilit în sarcina reclamanţilor obligaţia de a achita un comision de acordare în cuantum de 2.236 CHF cu titlu de comision de acordare. De asemenea, este precizată scadenţa comisionului de acordare ca fiind data tragerii creditului.

În esenţă, se invocă faptul că aceasta clauză nu a fost negociată, astfel că, prin această clauză s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percepe acest comision.

Instanţa supremă reţine că instanţele devolutive au verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare şi au reţinut, contrar susţinerii recurenţilor, că din chiar denumirea comisionului, se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar şi inteligibil exprimată.

În ceea ce priveşte pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, este de subliniat că instanţa de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Contractul de credit specifică prestaţiile băncii şi raţiunea perceperii acestui comision. Aşadar, deducerea contraprestaţiilor băncii din denumirea comisionului de acordare nu reprezintă o încălcare a legislaţiei protecţiei consumatorului, atât timp cât plata intervine numai în măsura încheierii contractului de credit. Tocmai de aceea plata subzistă numai în cazul în care se realizează creditarea, iar nu şi în cazul în care nu se încheie contractul, întrucât comisionul acoperă costurile determinate de perfectarea împrumutului.

De aceea, în mod just au reţinut instanţele că nu există un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor prin stipularea în sarcina consumatorului a obligaţiei de a suporta cu titlu de comision de acordare costurile aferente încheierii actului de creditare, astfel că sunt nefondate susţinerile reclamanţilor în sensul că, în schimbul plăţii comisionului, nu primesc nicio contraprestaţie, atât timp cât serviciile au fost prestate de bancă înainte de încheierea contractului de credit, iar dovada prestării este reprezentată de însăşi semnarea actului.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care acest comision a fost perceput de către bancă

Instanţa de apel, menţinând hotărârea primei instanţe, a reţinut că recurenţii-reclamanţi au fost informaţi atât cu privire la obligaţia de plată a comisionului de acordare, valoarea acestuia şi data perceperii acestuia rezultând din stipulaţiile contractuale, context în care recurenţii au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Aşadar, instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Criticile referitoare la comisionul de rambursare anticipată şi la comisionul de conversie, se constată că în mod corect nu au fost primite de instanţa de apel, atât timp cât s-a reţinut împrejurarea că, până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, reclamanţii nu au plătit vreo sumă cu acest titlu, iar ulterior acestui moment, banca pârâtă a declarat că aceste comisioane nu mai sunt percepute începând cu anul 2010.

Prin urmare, este exclusă existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât termenii folosiţi în contract sunt suficienţi pentru a permite împrumutaţilor să înţeleagă existenţa şi întinderea respectivelor obligaţii, limbajul folosit fiind clar şi inteligibil şi din care rezultă că rambursarea anticipată a creditului nu impune executarea vreunei obligaţii de plată a unei sume de bani cu titlu de comision.

Acesta este raţionamentul care a fundamentat soluţia pronunţată şi din perspectiva statuărilor cu privire la faptul că, deşi nu se poate reţine aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 cu privire la exprimarea clauzei într-un limbaj uşor inteligibil, întrucât nu sunt detaliate serviciile prestate de către bancă pentru încasarea acestui comision, totuşi nu se poate reţine nici îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege cu privire la existenţa caracterului abuziv al comisionului de administrare, motivarea nefiind contradictorie sub acest aspect.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei art. 1.3 care reglementează comisioanele percepute pentru credul acordat sunt neîntemeiate.

În ceea ce priveşte critica referitoare la configuraţia dobânzii excedentare, recurenţii arată că acţiunea dedusă judecăţii, în ansamblu său, priveşte caracterul adecvat al preţului, întrucât acesta nu este determinat sau cel puţin determinabil, în contract nefiind prevăzută formula de calcul a dobânzii, nefiind precizate elementele componente ale acesteia, sens în care consideră că este îndeplinită şi condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor întrucât, prin inserarea unei atare clauze, banca îşi arogă dreptul discreţionar de a stabili criteriile după care variază dobânda.

Din analiza cererii de apel, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect împrejurarea că reclamanţii nu au înţeles să atace soluţiile de respingere referitoare la clauzele vizând dobânda şi restituirea sumelor aferente perioadei ulterioare datei de 17 septembrie 2010, astfel că, ţinând seama de limitele efectului devolutiv al apelului, în raport de ceea ce s-a apelat, conform art. 477 C. proc. civ., instanţa de apel nu a fost învestită să verifice legalitatea şi temeinicia acestor soluţii. În raport cu această constatare, se apreciază că susţinerile privind soluţiile de respingere referitoare la clauzele vizând dobânda nu pot fi primite, întrucât au intrat în puterea lucrului judecat, context în care nu vor mai fi supuse analizei în această fază procesuală.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă susţine că nu a modificat unilateral şi discreţionar dobânda, ci forţată de conjunctura economico-financiară din domeniul bancar şi în acord cu dispoziţiile contractuale, astfel că, clauza privitoare la dobândă fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010.

Tot în acelaşi context, recurenta susţine că faţă de caracterul netemeinic al acestui capăt de cerere, consideră neîntemeiat şi capătul de cerere privind restituirea diferenţei de dobândă, întrucât perceperea acesteia s-a realizat în temeiul unor clauze contractuale valabile, care nu au caracter abuziv, nefiind aplicabil principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază nefondată susţinerea privind caracterul abuziv al clauzei prin care este stabilit caracterul variabil al dobânzii, întrucât aceasta nu a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, nefiind învederată nicio situaţie în care C. ar fi modificat, unilateral, rata dobânzii anuale.

Clauza stipulată la art. 5.1 din contractul de credit nr. x/06.08.2007 prevede că împrumutul a fost acordat cu dobândă variabilă, iar formula de calcul a acesteia se determină în raport de indicele de referinţă şi de marja băncii, ambele variabile. S-a mai stipulat că dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii.

Aşadar, clauza de la art. 5.1 în privinţa caracterului variabil al marjei băncii, cuprinse în contractul de credit evocat are caracter abuziv, întrucât permite băncii modificarea unilaterală a dobânzii în lipsa unor indicatori obiectivi, independenţi de voinţa sa, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Astfel conceput de bancă, mecanismul de determinare a dobânzii variabile, prevăzut de art. 1.2 şi de art. 5.1 din contract nu oferă împrumutaţilor posibilitatea de a prefigura condiţiile în care variază cuantumul dobânzii variabile, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii, noţiunile utilizate nefiind apte a satisface exigenţele de previzibilitate şi claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât lasă la exclusiva apreciere a pârâtei condiţiile în care se va modifica cuantumul dobânzii.

În baza clauzelor în discuţie banca are posibilitatea de a revizui cuantumul dobânzii în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor să fie neîndoielnic. Pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât şi mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, CJUE a statuat în sensul că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel se justifică obligaţia impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar şi inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă doreşte să se oblige potrivit condiţiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, anterior menţionată, CJUE a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut, de asemenea, că în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, că este esenţial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Faptul că, în concret, majorarea dobânzii a fost influenţată de conjunctura economico-financiară din domeniul bancar nu înlătură existenţa caracterului abuziv al clauzei contestate, atât timp cât convenţia părţilor nu conţine niciun criteriu în raport de care să se verifice şi să se justifice majorarea marjei variabile.

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul reclamanţilor.

Dobânda, ca element esenţial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituţia de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent şi obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este evident, precum şi semnificativ, pentru că se referă la unul din costurile contractului.

Nu poate fi reţinută apărarea pârâtei întemeiată pe dispoziţiile pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, deoarece în baza acestei prevederi legale, chiar dacă ar exista o motivaţie întemeiată pentru modificarea ratei dobânzii, motivaţie legată de variaţia indicilor bancari ori de creşterea costurilor de creditare şi în general de evoluţii ale pieţei financiar-bancare, aceasta nu prezintă relevanţă, cât timp respectivele motive nu au fost prevăzute în contract.

Criticile formulate de către recurenta-pârâtă în privinţa acestor clauze, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu pot fi primite. Cu referire la acest tip de clauze s-a pronunţat în mod constant CJUE în sensul neincluderii în vreuna dintre categoriile vizate de art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE şi implicit nici în categoriile menţionate în norma de transpunere - art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, a reţinut CJUE hotărârea pronunţată în cauza C-472/10, Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság împotriva Invitel Távközlési Zrt - paragraful 23:

"În conformitate cu articolul 4 alin. (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului."

Dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului arată că variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţa verificabili, menţionaţi în contract.

Caracterul conştient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implica perfectarea sa, având reprezentarea corectă şi determinată a consecinţelor contractului pe care îl semnează.

Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative si de la regula de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părţilor întocmai ca şi legea, având forţa obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că şi actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în situaţia expresă din contract.

Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), "vânzătorul, în cazul de faţă Banca, trebuie să informeze consumatorii despre preţul final al produsului (creditul acordat) şi să ofere toate informaţiile şi documentele care trebuie să însoţească produsul". Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiţia pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului şi costul total al creditului pentru consumator.

Cu alte cuvinte, Banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să-l informeze pe contestator cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, în cel mai rău caz, trebuia să ofere informaţii exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii. Formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie calculată în mod expres contract cu precizarea periodicităţilor/şi/sau condiţiilor în care intervine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât şi în sensul reducerii acesteia. În plus, pct. 3 al lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcţie de care se calculează cuantumul dobânzii.

Astfel, nu se poate aprecia că prevederile contractuale privind dobânda, deduse judecăţii, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerinţa de preţ şi plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Prin aceste dispoziţii legale s-a prevăzut ca obiectul principal al contractului să nu poată face obiectul controlului caracterului abuziv, cu condiţia ca prevederile contractuale care reglementează aceste elemente să fie redate într-un limbaj clar, inteligibil.

Aşadar, caracterul variabil nedeterminabil al marjei băncii, ca element în stabilirea dobânzii contractuale, relevă caracterul abuziv al clauzei înscrise în 5.1 din contractul de credit acesta nefiind redactat într-un limbaj clar şi inteligibil, din perspectiva cerinţelor impuse de Legea nr. 193/2000.

Nu poate fi primită aserţiunea recurentei-pârâte, potrivit căreia, contractul de credit a fost aliniat la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 prin actul adiţional emis de bancă notificat reclamanţilor, întrucât, actul adiţional emis de bancă nu cuprinde prevederi mai favorabile consumatorului decât prevederile contractuale, în sensul avut în vedere de art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul stabilind prin acest act normativ în sarcina băncilor obligaţia de a transpune în contractul de credit acele dispoziţii care conţin prevederi mai favorabile consumatorului decât prevederile contractuale.

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le-ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Aşadar, în raport cu cele reţinute, se constată că în mod corect au apreciat cele două instanţe îndeplinirea condiţiilor privind existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, fiind evident că dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda practicată, în funcţie de voinţa proprie, după criterii generale şi neverificabile, creează un dezechilibru faţă de consumator, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Prin urmare, clauza contractuală evocată nu are caracter clar şi inteligibil, este nenegociată şi produce, contrar exigenţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în mod corect constatându-se caracterul abuziv şi nulitatea absolută a acesteia.

Ca o consecinţă a reţinerii caracterului abuziv al clauzelor menţionate, apare ca întemeiată şi cererea accesorie vizând restituirea sumelor achitate în plus cu titlu de dobândă excedentară, atât timp cât rata dobânzii a fost majorată nelegal în temeiul unor clauze nule, fără a exista vreun criteriu contractual verificabil.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A., B. şi de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 1844 A din 26 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 1844 A din 26 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2020.