Borrowers' challenge to Swiss-franc loan clauses rejected; currency risk is statutory core, arrangement fee transparent.

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la data de 17 august 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A. şi D.. au solicitat:

- să se constate nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din condiţiile speciale ale Contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 04.12.2007;

- obligarea pârâtelor la restituirea sumei plătite cu titlu de comision de acordare, sumă la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării sumei nedatorate şi până la achitarea debitului de către pârâte;

- să se constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 6.1 teza I şi 6.1.3 din condiţiile speciale ale Contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 04.12.2007;

- să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar LEU/CHF pentru efectuarea tuturor plăţilor făcute în temeiul contractului menţionat, la valoarea din data de 04.12.2007 (2,1389 RON/CHF);

- obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate şi până la data plăţii efective a debitului principal; cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 10320 din 9 decembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în dosarul nr. x/2016 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 9 ianuarie 2017 sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 1906/2017 din 19 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., pe care i-a obligat la plata la sumei de 3.232,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei S.C. C. S.A..

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 153 din 26 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017 a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1906/2017 din 19 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, fiind obligaţi recurenţii, în solidar, la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi în consecinţă, admiterea cererii de apel şi schimbarea în tot a sentinţei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecata pentru toate fazele procesuale.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenţii au arătat că înţeleg să critice în integralitate soluţia din apel, sub aspectul respingerii capetelor de cerere, ca urmare a aplicării greşite a normelor de drept material ale Legii nr. 193/2000 şi ale art. 1578 din C. civ.

În susţinerea recursului, reclamanţii au susţinut aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 4 alin. (2) şi art. 6 din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte comisioanele de acordare şi de administrare, prin lipsa contraprestaţiei băncii şi dezechilibrul astfel creat, sens în care au arătat în ce constă neaplicarea invocatelor dispoziţii legale.

Recurenţii mai susţin că, instanţa de apel a aplicat cu prioritate la judecata cauzei prevederile de drept comun, deşi era învestită cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, formulată în temeiul Legii nr. 193/2000, aşa încât, pretenţiile lor nu sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 1578 din C. civ., ci în temeiul Legii nr. 193/2000, sens în care invocă jurisprudenţa instanţei supreme şi anume decizia nr. 3804 din 4 decembrie 2014 argumentând punctual criticile formulate raportate şi la jurisprudenţa CJUE în materia protecţiei consumatorului în contractele de credit.

De asemenea, recurenţii critică şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 - principiul nominalismului monetar - a căror regulă permite conversia în RON a creditelor în altă monedă şi îngheţarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului.

Recurenţii susţin că principiul evocat permite şi o excepţie de la regula edictată de legiuitor, precizată expres în art. 1579 C. civ. de la 1864, respectiv alin. (3). Sub acest aspect, recurenţii redau textele de lege indicate şi arată că în cauză, se impunea aplicarea excepţiei prevăzute de art. 1579 alin. (3) din C. civ. de la 1864 menţionând şi Cauza 186/16 Andriciuc şi alţii vs. Banca Românească.

În continuare, recurenţii expun interpretările date în Hotărârea Andriciuc în contextul clarificării caracterului clar şi inteligibil al clauzelor referitoare la riscul valutar de către instanţele de judecată naţionale în examinarea clauzelor contractuale într-un contract de credit în lumina protecţiei drepturilor consumatorului.

Totodată, recurenţii mai susţin că în mod greşit instanţa de apel a constatat că intimatele şi-au îndeplinit obligaţia de informare/avertizare şi de consiliere a consumatorilor, aplicând şi interpretând greşit dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Prin întâmpinarea depusă, la 18 iunie 2018, intimatele-pârâte S.C. C. S.A. Timişoara şi S.C. D. au solicitat, în principal, anularea recursului în raport de criticile formulate care nu îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 488 din C. proc. civ., iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate în apel ca fiind temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 13 septembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 17 septembrie 2018, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunţată la 8 noiembrie 2018, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluţionarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Prin rezoluţia instanţei din 30 mai 2019, părţile au fost citate pentru termenul de judecată din 26 septembrie 2019 în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi discutarea admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea pronunţată la 26 septembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 153 din 26 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 14 noiembrie 2019.

Prin încheierea pronunţată la 14 noiembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 21 iulie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prima critică vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării şi aplicării dispoziţiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. b) din Cap. V "Comisioanele şi costurile creditului" al contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 4 decembrie 2007, prin care s-a stabilit în sarcina reclamanţilor obligaţia de a achita un comision de acordare în cuantum de 1.599,80 CHF, ceea ce reprezintă 2 % din valoarea totală a creditului şi este plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel târziu la data primei trageri din creditul aprobat.

În esenţă, se invocă lipsa oricărei menţiuni contractuale cu privire la activităţile efectuate de către intimate aferente plăţii comisioanelor de acordare si de administrare, aspect ce face ca să nu fie respectată condiţia expunerii transparente a mecanismului de funcţionare a clauzei contestate. Recurenţii susţin că prin această clauză s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percepe acest comision.

Instanţa supremă reţine că instanţele devolutive au verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare şi de administrare şi au reţinut, contrar susţinerii recurenţilor, că din chiar denumirea comisionului, se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar şi inteligibil exprimată.

În acest context, se constată că aceste critici sunt nefondate, având în vedere că soluţia instanţei de apel, care a constatat legalitatea acestui comision, întrucât au fost prevăzute clar, neinterpretabil în contract, într-un limbaj inteligibil, este legală prin raportare la dispoziţiile exprese ale Legii nr. 193/2000, ale legislaţiei europene şi interpretării date de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În acest sens, motivul de recurs invocat de recurenţi este neîntemeiat, având în vedere că jurisprudenţa CJUE valorizează caracterul inteligibil al unei clauze şi predictibilitatea dimensiunii economice a prestaţiei consumatorului, în cauzele Matei împotriva Volksbank şi Kasler, unde s-a reţinut că prin clauza transparentă în sensul Directivei 93/13 se are în vedere formularea clauzelor, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice ale respectivei clauze.

Din această perspectivă, se constată că a fost precizat atât sub forma procentuală cât şi în cifre, potrivit art. 5.1 lit. b) din contract pentru comisionul de procesare, iar modul de calcul al acestui comision era uşor verificat, astfel că argumentele reclamanţilor în susţinerea acestei critici sunt nefondate.

În ceea ce priveşte pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, este de subliniat că instanţa de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Instanţa de apel, menţinând hotărârea primei instanţe, a reţinut că recurenţii-reclamanţi au fost informaţi atât cu privire la obligaţia de plată a comisionului de acordare, valoarea acestuia, metoda de calcul şi data perceperii acestuia rezultând din stipulaţiile contractuale, context în care recurenţii au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision.

Totodată, se reţine, contrar susţinerilor reclamanţilor, dreptul băncii de a încasa comisionul de acordare, acesta nefiind interzis de art. 15 din Legea nr. 190/1999, potrivit căruia, "în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente".

Aşadar, textul de lege enunţat nu limitează in niciun fel natura comisioanelor percepute de către bancă, din interpretarea textului, rezultând că băncile pot percepe comisionare pentru întreg procesul de întocmire şi de aprobare a creditului solicitat de consumator.

De altfel, pentru procesul de întocmire a documentaţiei de credit, de regula, se percepe tocmai acest comision de acordare, iar momentul la care se achită acest comision este cel de la data semnării contractului de credit sau de la data primei trageri din credit.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei evocate şi a reţinut că aceasta a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Intr-o altă critică se susţine că atât prima instanţa cât şi instanţa de apel ar fi respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzute de art. 6.1 şi art. 6.1.3 în raport de argumente fundamentate pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv incidenţa principiului nominalismului monetar, deşi, ar fi avut obligaţia de a analiza pretenţiile deduse judecaţii în raport cu prevederile Legii nr. 193/2000.

Aceste critici sunt neîntemeiate, întrucât se susţine că instanţa de apel ar fi aplicat cu prioritate prevederile generale de drept în detrimentul celor speciale, care s-ar fi aplicat cu prioritate.

Clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii - reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de aceştia clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Aserţiunile recurenţilor în susţinerea posibilităţii denominării în moneda naţională a creditului nu pot fi primite faţă de faptul că, potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare curente şi de capital, aşa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenţi şi nerezidenţi, în valută şi în moneda naţională (leu).

Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operaţiunile valutare se numără şi rambursarea creditelor/a împrumuturilor.

Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute, putând exista operaţiuni valutare între rezidenţi şi nerezidenţi, operaţiuni valutare curente, operaţiuni valutare de capital şi operaţiuni valutare între rezidenţi.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidenţă că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Mai susţin recurenţii, într-o altă critică, că în mod greşit instanţa de apel a aplicat şi interpretat dispoziţiile art. 1578 C. civ. care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere art. 1579 alin. (3) C. civ. care trebuia să fie aplicat cu prioritate deoarece reprezintă excepţia de la principiul edictat la art. 1578 C. civ.

În cazul art. 1578 C. civ. 1864, în situaţia împrumutului în bani, aceeaşi sumă numerică arătată în contract trebuie totdeauna restituită la scadenţă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutaţi.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint şi s-a stipulat o restituţiune în aceeaşi specie şi calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul preţului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate.

Aşadar textul de lege vorbeşte de monede de aur şi argint, iar nu de sume împrumutate în bani cum prevede art. 1578 C. civ. de la 1864, prin urmare nu are caracter de excepţie de la principiul nominalismului instituit prin această dispoziţie, cum greşit susţin recurenţii.

Referitor la cererea intimatei C. S.A. privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat obligarea recurentului la plata sumei de 5541,47 RON cu titlu de onorariu avocaţial, dovedită prin factura fiscală existentă la pagina 13 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul să plătească intimatei D. suma de 5541,47 RON, constând în onorariu avocaţial.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 153 din 26 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi va obliga recurenţii să plătească intimatei C. S.A. suma de 5541,47 RON constând în onorariu avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 153 din 26 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. S.A. şi D. PRIN C. S.A.

Obligă recurenţii la plata sumei de 5541,47 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata C. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2020.