Borrowers' challenge to loan arrangement fee and CHF currency-risk clauses rejected, prior judgments affirmed.

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la 14 aprilie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A. Bucureşti şi D., solicitând:

1. constatarea caracterului nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1 lit. b) şi art. 5.2. din Contractul de Facilitate de credit şi de Garanţie nr. x din data de 31 octombrie 2007 şi, pe cale de consecinţă, anularea acestora;

2. restituirea tuturor sumelor încasate cu titlu de comision de acordare la care se vor adaugă dobânzile legale aferente, calculate de la data încasării până la data restituirii integrale, restituirea urmând a se face la valoarea CHF de la momentul restituirii efective;

3. constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit şi eliminarea acesteia;

4. stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

5. denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată

Prin sentinţa civilă nr. 6722 din 15 septembrie 2015, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Bucureşti.

Pe rolul acestei instanţe, cauza a fost înregistrată la data de 7 octombrie 2015 sub dosar nr. x/2015, la secţia a VI-a Civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 4084/2016 din 30 iunie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii.

A admis excepţia lipsei de interes cu privire la cererea de constatare a caracterului abuziv şi a nulităţii clauzei prevăzute la art. 5.2 din contractul de credit şi garanţie nr. x/31.10.2007.

A respins ca lipsită de interes cererea de constatare a caracterului abuziv şi a nulităţii clauzei prevăzute la art. 5.2 din contractul de credit şi garanţie nr. x/31.10.2007.

A respins ca neîntemeiate celelalte cereri ale reclamanţilor B. si A. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., D., prin mandatar C. S.A..

A obligat reclamanţii la plata sumei de 6.646,45 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către pârâta C. S.A..

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii B. şi A., solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin decizia civilă nr. 1847/A din 8 noiembrie 2017 a respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii-reclamanţi B. si A. împotriva sentinţei civile nr. 4084/2016 din 30 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. S.A. şi D..

Împotriva acestei decizii, în termen legal, recurenţii-reclamanţi au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În argumentarea motivului de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material şi că instanţa de apel a interpretat greşit atât clauzele contractuale cât şi normele de drept material aplicabile în speţă, reţinând că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 "având ca obiect restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare".

În acest context, se susţine că dispoziţiile contractuale referitoare la perceperea comisionului de acordare sunt lipsite de cauză juridică în absenţa unei contraprestaţii a băncii, concret determinate sau cel puţin, determinabile, care să justifice perceperea unui atare comision, întrucât acesta trebuie examinat prin raportare la întreaga economie a contractului, precum şi la serviciile efectiv prestate de către bancă şi care ar putea justifica perceperea lui.

Totodată, se arată că reclamanţii s-au aflat, la semnarea convenţiei iniţiale de credit, într-o situaţie juridică mai puţin avantajoasă în raport cu banca, libertatea de voinţa limitându-se la a accepta, în bloc, clauzele contractuale şi a adera la conţinutul lor în forma prezentată de bancă, creându-se astfel premisele unui dezechilibru contractual evident între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

În aceeaşi ordine de idei, se susţine că, convenţia de credit supusă analizei prezintă caracterul unui contract standard, preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune.

Mai mult decât atât, consideră recurenţii că, potrivit Legii nr. 193/2000, comisionul de acordare este abuziv, în condiţiile în care obligaţia de a verifica dacă o persoană, respectiv o cerere întruneşte condiţiile de creditare revine băncii, ca furnizor de servicii şi, prin urmare, costurile efectuării acestor activităţi trebuie suportate de către banca, acesta fiind cea care impune efectuarea verificărilor, neprestând niciun serviciu în favoarea candidatului la obţinerea împrumutului. Operaţiunile realizate de angajaţii băncii sunt anteriore creditării, clientul neavând niciun control asupra activităţilor astfel desfăşurate. Mai mult, acest cost nu este suportat decât de către persoanele care obţin creditul solicitat, deşi aceleaşi resurse se consumă şi în cazul cererilor care nu sunt eligibile pentru acordarea unui împrumut.

Se mai susţine că acest comision este abuziv si prin prisma faptului că dobânda care incumba consumatorului, în temeiul creditului contractat, s-a calculat la întreaga sumă solicitată, deşi în fapt, la momentul tragerii creditului consumatorii nu au beneficiat de întreaga sumă contractată, deoarece din totalul acesteia a fost reţinută suma de 810 CHF, cu titlul de comision de acordare.

Aşadar, dezechilibrul creat prin perceperea acestui comision de acordare, apare ca evident deoarece valoarea acestuia este excesiv de mare, în condiţiile în care profitul băncii este deja exprimat prin dobânda pe care o percepe.

Prin urmare, recurenţii susţin că perceperea comisionului de acordare nu este legală, iar sumele de bani încasate cu acest titlu de către bancă reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză, urmând a fi restituite reclamanţilor.

Într-o altă critică, se susţine că hotărârea atacată este nelegală din perspectiva invalidării apărărilor referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, instanţa de apel neţinând cont de faptul că nominalismul monetar este o prevedere supletivă de drept comun naţional, nu de ordine publică comunitară.

Clauza de risc valutar este o clauză contractuală de adeziune, care în mod evident nu a fost negociată în mod direct cu consumatorul, impunând practic ca restituirea împrumutului să se facă în franci elveţieni (CHF) indiferent de evoluţia cursului acestora faţă de moneda naţională la data plăţii.

În acest sens, se arată că la momentul la care reclamanţii au intenţionat să contracteze un credit s-au adresat băncii pentru a încheia un împrumut în RON sau euro, însă intimata a promovat în mod agresiv produsul de creditare în franci elveţieni ca fiind cel mai "avantajos" pentru reclamanţii, insistând că francul elveţian se bucură de o stabilitate a cursului de schimb.

In speţă, prin neîndeplinirea obligaţiei de informare (lipsă de transparenţă) asupra riscului valutar accentuat, prezentat de o monedă de refugiu recunoscută internaţional ca francul elveţian, în cazul unui contract de credit pe termen lung, monedă aflată la un curs minim istoric faţă de alte valute la momentul acordării creditului, profesionistul a profitat de asimetria informaţională faţă de consumatori pentru a transfera integral asupra acestora riscul valutar, creând un dezechilibru major şi contrar bunei-credinţe obiective între drepturile şi obligaţiile părţilor din contract.

Recurenţii nu au fost niciodată informaţi complet, corect şi precis de intimata E., în calitatea sa de profesionist din domeniul financiar-bancar înainte de încheierea contractului de credit "denominat" în CHF, asupra posibilităţii creşterii cursului CHF aplicabil ratelor lunare cu peste 130% în câţiva ani şi asupra posibilităţii înregistrării unor pierderi semnificative, deşi aceste aspecte erau cunoscute profesioniştilor în privinţa monedelor de refugiu cum e francul elveţian.

Cerinţa echilibrului contractual se regăseşte în filigran în contractele din România încă din 1864, art. 970 C. civ. de la 1864 obligând, cumulativ la respectarea unei îndatoriri substanţiale de bună-credinţă în executarea contractelor, dar şi la toate urmările pe care legea, echitatea sau obiceiul le dau obligaţiei după natura sa.

Această îndatorire tradiţională din contractele de drept comun este întărită de Directiva nr. 93/13/CEE, de Legea nr. 193/2000 şi de art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului (devenit art. 79 în urma republicării din 2008) care prevăd, ca o îndatorire de rezultat, existenţa unui echilibru între drepturile şi obligaţiile consumatorului şi ale profesionistului în cazul contractelor de adeziune.

În acest context, recurenţii susţin că instanţa de apel a dat o greşită interpretare legii, apreciind că principiul tradiţional şi supletiv al nominalismului monetar din dreptul comun (art. 1578 C. civ. de la 1864, art. 2.164 C. civ. din 2009) ar putea fi contrapus cerinţelor imperative transpuse în Legea nr. 193/2000 şi în Codul consumului (Legea nr. 296/2004) din reglementările europene (Directiva 93/13/CE) privind clauzele abuzive, care impun un echilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform cerinţelor bunei-credinţe.

Mai mult şi în art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864 s-a reglementat încă de acum 150 de ani o excepţie de la principiul nominalismului monetar în cazul alterării valorii intrinseci a unor monede, obligaţia de restituire fiind pentru valoarea echivalentă, conform cerinţelor obiective ale bunei-credinţe contractuale şi ale echilibrului contractual.

Având în vedere argumentele prezentate, recurenţii apreciază ca instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material aplicabile în speţă, reţinând că intimata nu şi-a încălcat obligaţiile legale care îi reveneau la momentul încheierii contractului de credit, astfel că se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în faţa instanţei de apel.

Intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, la 30 octombrie 2018, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 9 noiembrie 2018, recurenţii au solicitat înlăturarea susţinerilor formulate de intimată prin întâmpinare şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 17 ianuarie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 22 ianuarie 2019, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 13 iunie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1847/A din 8 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 26 septembrie 2019, cu citarea părţilor.

La termenul acordat, recurenţii au formulat cerere de suspendare a judecăţii cauzei motivat de sesizarea înregistrată pe rolul CJUE sub nr. C-81/19, sesizare ce poate determina soluţionarea prezentului litigiu.

Înalta Curte, analizând cererea recurenţilor a apreciat că se impune suspendarea judecării recursului până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul CJUE.

Ulterior pronunţării soluţiei în cauza C-81/19, prin rezoluţia din 21 iulie 2020, Înalta Curte a stabilit termen de judecată la data de 22 octombrie 2020, în vederea repunerii cauzei pe rol şi soluţionării recursului.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenţii susţin că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în acest sens, se susţine că dispoziţiile contractuale referitoare la perceperea comisionului de acordare - art. 5.1. lit. b) din Contract - sunt lipsite de cauză juridică în absenţa unei contraprestaţii a băncii, concret determinate sau cel puţin, determinabile, care să justifice perceperea unui atare comision.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel prin care s-a statuat asupra legalităţii şi valabilităţii clauzei contractuale inserate la art. 5.1. lit. b) din contractul de credit nr. x din data de 31 octombrie 2007, se constată că, în mod legal, instanţa de apel a reţinut caracterul clar şi inteligibil al acestei clauze.

Prin această clauză s-a stabilit în sarcina împrumutaţilor obligaţia de a achita băncii un comision de acordare a creditului în valoare de 3.101,44 CHF, atât ca sumă fixă, cât şi procentual - 2,00% din valoarea totală a creditului, respectiv din suma de 155.072 CHF menţionată la art. 2.1 din contract, precum şi modul de plată a acestuia: integral la data semnării contractului de credit sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat.

Nemulţumirile recurenţilor sub aspectul prestaţiei băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivei sume sunt nejustificate şi, contrar susţinerilor acestora, denumirea comisionului şi modul de redactare a art. 5.1. lit. b) nu este influenţat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

În speţă, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit şi chiar faţă de denumirea comisionului, se constată că recurenţii, în calitate de beneficiari ai creditului, au fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică respectivul comision.

Valoarea comisionului şi modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract. Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

De subliniat este şi faptul că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor. Mai mult, nicio dispoziţie în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nr. x din data de 31 octombrie 2007 nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activităţi de monitorizare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza evocată, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei, astfel că aserţiunile recurenţilor privitoare la necesitatea restituirii sumelor percepute cu titlu de comision de acordare apar ca fiind lipsite de fundament.

În acest context, motivul de recurs invocat de recurenţi este neîntemeiat, având în vedere că jurisprudenţa CJUE valorizează caracterul inteligibil al unei clauze şi predictibilitatea dimensiunii economice a prestaţiei consumatorului, în cauzele Matei împotriva Volksbank şi Kasler, unde s-a reţinut că prin clauza transparentă în sensul Directivei 93/13 se are în vedere formularea clauzelor, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice ale respectivei clauze.

Critica privitoare la capătul de cerere prin care se solicita constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar se constată că este nefondată.

Cât priveşte riscul valutar, acesta ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, dar şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Aşadar, în raport cu soluţia primei instanţe, în mod legal s-a apreciat de către instanţa de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii; soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reţine că recurenţii au beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării lor, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenţi, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt reclamanţii care doresc stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenţi transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Totodată, se reţine că recurenţii au mai susţinut că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că solicitările acestora pe acest aspect sunt neîntemeiate, fără a avea în vedere dispoziţiile art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, care trebuia să fie aplicat cu prioritate deoarece reprezintă excepţia de la principiul edictat la art. 1578 din acelaşi Cod.

Această critică nu poate fi primită, având în vedere că în cazul art. 1578 C. civ. de la 1864, în situaţia împrumutului în bani, aceeaşi sumă numerică arătată în contract trebuie totdeauna restituită la scadenţă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutaţi.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864 "când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint şi s-a stipulat o restituţiune în aceeaşi specie şi calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul preţului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate".

Aşadar, textul de lege vorbeşte de monede de aur şi argint, iar nu de sume împrumutate în bani cum prevede art. 1578 C. civ. de la 1864 şi, prin urmare nu are caracter de excepţie de la principiul nominalismului instituit prin această dispoziţie, cum greşit susţin recurenţii.

Deşi recurenţii-reclamanţi au invocat în susţinerea cererii motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există critici formulate, care să poată fi supuse controlului de legalitate din perspectiva acestui caz de casare.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1847/A din 8 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1847/A din 8 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. prin mandatar C. S.A. şi C. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2020.