Abusiveness of foreign currency credit clauses and application of national monetary nominalism suppletive norms under the Unfair Contract Terms Directive

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare in judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015 reclamanta A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.A. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 4.2, art. 6 lit. d) si art. 9.2 i), ii) şi iii) din contractul de credit nr. x/04.09.2008, art. 6 lit. b) şi art. 8.6 i), ii), iii) din actul adiţional nr. x/27.08.2010 la contractul de credit nr. x/04.09.2008; art. 6 lit. b) din actul adiţional nr. x/27.08.2010 la contractul de credit nr. x/04.09.2008, art. 8.5 a alin. (2) din actul adiţional x/16.09.2013 la contractul de credit nr. x/04.09.2008 din perspectiva riscului valutar în sensul dispoziţiilor art. 4 din Legea 93/2000, respectiv constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar prevăzute in art. 6 şi art. 1 alin. (1) lit. a), b), g) din Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive Anexa la Legea nr. 193/2000 - privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, şi în sensul hotărârii CJUE pronunţată în cauza C-26/13 Kasler vs. Ungaria, constatarea nulităţii absolute a acestora;

- repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor încasate în temeiul unor clauze abuzive, lovite de nulitate absolută sau compensarea sumelor achitate în baza clauzelor abuzive cu titlu de diferenţă de curs valutar cu sumele rămase de achitat din debitul principal, precum şi lipsirea de efect al acestor clauze abuzive pentru viitor, prin îngheţarea cursului de la data tragerii/stabilizarea cursului de schimb CHF/RON pe toata durata contractului pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanta la cursul CHF/RON la cursul de la data încheierii Contractului, până la finalizarea contractului; constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute in art. 3.1 alin. (4) privitor la modificarea marjei dobânzii din cuantumul dobânzii în funcţie de costurile operaţionale din contractul de credit nr. x/04.09.2008, constatarea în consecinţă a nulităţii acestor clauze şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor efectuate în baza acestor clauze abuzive, sau în subsidiar prin compensarea acestor sume cu restul de plata rămas în baza contractelor de credit;

- constatarea caracterului abuziv şi în consecinţă constatarea nulităţii clauzelor privind dobânda penalizatoare prevăzute în art. 3.2 din contractul de credit nr. x/04.09.2008, art. 3.2 din actul adiţional nr. x/27.08.2010 la contractul de credit nr. x/04.09.2008, art. 3.2 din actul adiţional x/16.09.2013 la contractul de credit nr. x/04.09.2008 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară în sensul restituirii sumelor achitate sau percepute cu acest titlu sau pentru cele plătite compensarea cu restul de plată datorat în baza convenţiei de refinanţare;

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare stabilit prin art. 3.4 a) comision în valoare de 1,5% calculat la valoarea totală a facilităţii din contractul de credit nr. x/04.09.2008, art. 3.4 din actul adiţional nr. x/27.08.2010 la contractul de credit nr. x/04.09.2008;

- constatarea în consecinţă a nulităţii absolute a acestora şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor executate în temeiul clauzelor abuzive; sau, în subsidiar prin compensarea acestor sume cu restul de plată rămas în baza contractelor de credit de refinanţare;

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de administrare stabilit prin art. 3.5 din contractul de credit nr. x/04.09.2008 în valoare de 0,15% pe luna din suma facilităţii şi constatarea în consecinţă a nulităţii absolute a acestora şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor executate în temeiul clauzelor, constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzelor menţionate în: art. 7.2 şi 7.2 liniuţa a 2 a şi a 3 a din contractul de credit nr. x/04.09.2008, prin raportare la art. 7.1 b), f), g), h), i) din contractul de credit nr. x/04.09.2008; art. 7.3 liniuţa a 2 a şi a 3 a în raport de art. 7.1 lit. a), f), g), h), i) din actul adiţional nr. x/27.08.2010 la contractul de credit nr. x/04.09.2008, art. 7.2 liniuţa a 2 a si a 3 a raportat la art. 7.1 lit. a), b), c), d), c), d), din actul adiţional x/16.09.2013 la contractul de credit nr. x/04.09.2008,art. 9.4 din contractul de credit nr. x/04.09.2008;

- privind declararea exigibilităţii anticipate a creditului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin anularea tuturor actelor subsecvente încheiate în baza acestor clauze abuzive, restituirea prestaţiilor executate în temeiul clauzelor abuzive; sau, în subsidiar prin compensarea acestor sume cu restul de plata rămas în baza contractelor de credit de refinanţare;

- constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzelor menţionate în:art. 8.1 lit. d) din contractul de credit nr. x/04.o9.2008;art. 8.1 lit. a), art. 9.12 din actul adiţional x/16.09.2013 la contractul de credit nr. x/04.09.2008.

Reclamanta a mai solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară înserării clauzelor abuzive de mai sus în contract prin stabilirea sumelor legal datorate în baza contractului potrivit clauzelor sale rămase neanulate, fără sumele rezultate din clauzele abuzive, în urma compensării sumelor datorate reciproc prin scăderea din debitul principal a sumelor ce se vor stabili in sarcina de plata a băncii şi dispunerea continuării contractului potrivit graficului nou de rambursare ce se va stabili în cauză prin expertiza tehnică în specialitatea contabilitate instituţii de credit în cauză şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată aferente.

Prin sentinţa civilă nr. 8096/2016 din 21 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., şi în consecinţă:

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzelor prevăzute de art. 3.4 din contractul de credit nr. x/2008 referitoare la comisionul de acordare şi a obligat pârâta la restituirea sumei percepută drept comision de acordare cu titlu de plată nedatorată.

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzelor art. 7.2 liniuţa a doua vizând "celelalte împrumuturi pe care împrumutatul le-a contractat cu banca şi art. 7.2 liniuţa a treia vizând "toate costurile, taxele, onorariile, comisioanele si alte sume exigibile în conformitate cu termenii celorlalte contracte de împrumut încheiate cu banca", prin raportare la art. 7.1 lit. h) din contract referitoare la "orie neîndeplinire a oricăror alte contracte încheiate cu banca şi/sau terţe persoane".

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzelor art. 7.2 liniuţa a doua referitoare la celelalte împrumuturi pe care împrumutatul le-a contractat cu banca şi art. 7.2 liniuţa a treia "toate costurile, taxele, onorariile, comisioanele şi alte sume exigibile în conformitate cu termenii celorlalte contracte de împrumut încheiate cu banca, din contract raportat la art. 7.1 lit. h) "orice neîndeplinire a oricăror alte contracte încheiate cu banca si/sau terţe părţi"din actul adiţional nr. x/27.08.2010 la contractul de credit.

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzelor art. 7.2 liniuţa a doua referitoare la "celelalte împrumuturi pe care împrumutatul le-a contractat cu banca" şi liniuţa a treia" "toate costurile, taxele, onorariile, comisioanele şi alte sume exigibile în conformitate cu termenii.. celorlalte contracte de împrumut încheiate cu banca", din contract raportat la art. 7.1 lit. d) "oricăror alte contracte încheiate cu banca" din actul adiţional nr. x/16.09.2013.

A fost respinsă în rest cererea reclamantei ca neîntemeiată, fiind obligată pârâta la plata sumei de 7.000 RON cheltuieli de judecată onorariu avocaţial raportat la soluţia pronunţată către reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta A. şi pârâta S.C. C. S.A..

Reclamanta a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii în totalitate a acţiunii.

Pârâta a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei tribunalului, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 2134/A din 5 decembrie 2017 a admis apelurile formulate de reclamanta A. şi de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 8096/21.12.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, pe care a schimbat-o, în sensul că:

A respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al comisionului de acordare (art. 3.4) şi cererea de restituire a acestei sume ca neîntemeiat.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzelor de la art. 7.2 liniuţa a doua şi a treia din contract şi prin raportare la art. 7.1 lit. b), f), g), i).

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzelor de la art. 7.2 liniuţa a doua şi a treia din actul adiţional nr. x/27.08.2010 şi prin raportare la art. 7.1 lit. f), g), i).

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzelor de la art. 7.2 liniuţa a doua şi a treia din actul adiţional nr. x/16.09.2013 şi prin raportare la art. 7.1 lit. b), d), c), d).

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva deciziei civile nr. 2134/A din 5 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a declarat recurs reclamanta A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principiu şi pe fond, casarea în parte a deciziei atacate şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi respingerea apelului formulat de apelanta-pârâtă.

În acest context, recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material atât din dreptul intern cât şi din dreptul uniunii europene, căruia nu i-a dat eficienţa şi prioritatea cuvenită în condiţiile în care transpunerea dreptului uniunii europene în dreptul naţional s-a făcut incomplet si necorespunzător.

Referitor la primul capăt de cerere, se arată instanţei de recurs că în contract nu s-a prevăzut clar şi inteligibil mecanismul cursului de schimb şi diferenţelor de valoare pe care consumatorul urma să le achite în baza clauzelor de risc valutar, acestea nefiind clar şi inteligibil redactate din perspectiva legislaţiei protecţiei consumatorului.

Astfel, clauzele de risc valutar introduse de banca-profesionist în contractul de credit nu au fost negociate cu recurenta-consumator, ci inserate în contractele de adeziune ce au constituit oferta băncii şi prin acestea s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractului, clauzele fiind inserate în contract cu încălcarea dispoziţiilor art. 4. alin. (1) din Legea 193/200.

Mai susţine recurenta că, clauzele privind riscul valutar, contrar celor reţinute de instanţa de apel, sunt abuzive în condiţiile art. 1 alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, deoarece obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului.

Pe de alta parte, arată recurenta, instanţa de recurs trebuie să aibă în vedere şi faptul că recurentei nu i s-a explicat şi că aceasta nu a cunoscut şi nu a avut reprezentarea faptului că are obligaţia de a plăti în cadrul ratelor împrumutului sume de bani care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb valutar la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine - iar această plata nu are un caracter adecvat în calitate de contrapartida a unei prestaţii efectuate de împrumutător - şi poate face obiectul verificării şi aprecierii din partea instanţei în sensul dacă este abuzivă, în temeiul legilor interne, dar şi al dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE/1993.

În acest sens, recurenta face vorbire despre conţinutul Directivei 93/13/CEE/1993, ale cărei articole le redă în continuare, susţinând astfel că în cauză s-a creat un dezechilibru semnificativ în ce priveşte riscul valutar care a dublat costurile creditului, aşa încât nu se poate reţine în nici un mod că această condiţie nu ar fii îndeplinită.

Aşadar solicitarea de care nu a ţinut cont, în mod netemeinic instanţa de fond, de îngheţare a cursului de schimb valutar la cursul de la data încheierii contractului acordat în moneda străină, dar eliberat în moneda naţională, se înscrie în remediile reglementate şi asumate deja la nivelul Uniunii Europene, în lipsa unor alte aranjamente pentru a limita riscul ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul în temeiul contractului de credit, prevăzute în cuprinsul art. 23 din Directiva 17/2014.

Prin urmare, deşi în contract s-a menţionat acordarea unui credit în CHF, tragerea efectivă a creditului s-a făcut în RON, fiind deosebit de important că operaţiunile de schimb valutar s-au efectuat tot prin intermediul Băncii. Aceasta fiind şi raţiunea pentru care instituţia financiară a deschis mai multe conturi recurentei din care unul în CHF, iar celelalte în RON si EURO, pentru efectuarea scriptică a schimbului valutar de la un cont la altul, pentru ca reclamanta să aibă posibilitatea efectivă să intre în posesia monedei EUR/RON care le era necesară pe piaţa monetară internă.

În acest context, recurenta solicită instanţei de recurs trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, care, admiţând apelul în tot, să anuleze sentinţa civilă nr. 8096/2016 şi să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar şi să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/RON pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanta la cursul CHF/RON valabil la data încheierii contractului.

În ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, recurenta susţine că instanţa de apel a menţinut nelegal soluţia primei instanţe, care l-a respins în mod netemeinic şi nelegal, fără a ţine cont de aspectele ca această clauză înscrisă în art. 3.1 alin. (4) privitoare la modificarea marjei dobânzii din cuantumul dobânzii în funcţie de costurile operaţionale din contractul de credit nr. x/04.09.2008 este una introdusa în mod abuziv de către banca-profesionist - care este interzisă expres prin lege.

Totodată, clauza menţionată în acest petit este abuzivă, contrar celor reţinute de instanţa de fond, deoarece nu cuprinde mecanismul de modificare a costului contractului din care rezultă evaluarea în timp a acestuia, a cuantumului dobânzii şi limitele de majorare, deoarece clauza nu a fost redactată clar şi inteligibil din perspectiva legislaţiei protecţiei consumatorului.

Referitor la cel de al treilea capăt de cerere, acesta este admisibil, contrar celor reţinute de instanţa de apel, având în vedere că în speţă cuantumul dobânzilor majorate este cu mult peste limita legală.

În ceea ce priveşte critica ce viza al patrulea capăt de cerere, recurenta susţine că cele reţinute de instanţa de apel contrazic ceea ce tribunalul reţinuse în mod temeinic, anume că din însăşi definiţia acestei clauze a contractului se observă că acest comision de acordare se plăteşte pentru punerea la dispoziţie a creditului sunt aspecte veridice, care se impuneau a fi admise împreună cu toate celelalte clauze abuzive inserate în contract.

În acest sens, s-a apreciat că se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, intervenţia instanţei devenind astfel necesară, întrucât banca nu arată modul în care a stabilit acest comision, cum s-a calculat şi cuantificat acordarea creditului, aspect ce trebuie cenzurat de către instanţă.

Astfel, prin perceperea unui comision de acordare pentru a executa o prestaţie la care este obligată în temeiul contractului şi în schimbul căreia primeşte un preţ reprezentat de dobânda percepută, banca primeşte în schimbul aceleiaşi prestaţii două prestaţii din partea reclamantei.

În ceea ce priveşte capătul cinci de cerere, ce viza comisionul de administrare se arată că instanţa de apel l-a respins fără temei şi fără a ţine cont că lipsa contraprestaţiei în ceea ce priveşte perceperea acestui comision de către bancă se circumscrie dispoziţiei arătate în art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza fiind abuzivă.

În opinia recurentei, clauzele privind comisionul de administrare sunt abuzive, deoarece creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor cu încălcarea art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte capătul de cerere ce viza constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzelor menţionate în art. 8.1 lit. d) din contractul de credit nr. x/04.09.2008 şi art. 8.1 lit. a), art. 9.12 din actul adiţional x/16.09.2013 la contractul de credit, recurenta susţine că instanţa de apel l-a respins în mod nelegal şi fără să ţină cont că aceste clauze fiind impuse de bancă prin contract, nu au fost negociate direct cu consumatorul si, prin ele însele, sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, contrar dispoziţiilor europene, dar şi naţionale în materie.

Ultima critică vizează petitul instanţei de apel, care a fost respins în mod nelegal, prin care recurenta susţinea că repunerea părţilor în situaţia anterioară inserării clauzelor abuzive reiterate pe parcursul prezentei cereri de apel se impune sub forma în care s-a solicitat aceasta, anume prin stabilirea sumelor legal datorate în baza contractului potrivit clauzelor sale rămase neanulate, fără sumele rezultate din clauzele abuzive, în urma compensării sumelor datorate reciproc prin scăderea din debitul principal a sumelor ce se vor stabili în sarcina de plată a băncii şi dispunerea continuării contractului, potrivit graficului nou de rambursare ce se va stabili în cauză prin expertiză tehnică în specialitatea contabilitate instituţii de credit.

In contextul în care instanţa de fond, dar şi cea de apel, au admis, chiar şi în parte cererea de chemare în judecată, acest capăt de cerere se impunea a fi admis în tot, pentru că, în urma soluţionării litigiului, părţile contractului să cunoască modul în care îşi vor executa obligaţiile pentru viitor.

În cauză, intimata-pârâtă C. S.A. nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 4 iulie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 10 iulie 2018, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunţată la 8 noiembrie 2018, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluţionarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Prin rezoluţia instanţei din 30 mai 2019, părţile au fost citate pentru termenul de judecată din 26 septembrie 2019 în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi discutarea admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea pronunţată la 26 septembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2134/A din 5 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 14 noiembrie 2019.

Prin încheierea pronunţată la 14 noiembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 21 iulie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

In cadrul acestui motiv de recurs, recurenta susţine referitor la primul capăt de cerere, că în contract nu s-a prevăzut clar şi inteligibil mecanismul cursului de schimb şi diferenţelor de valoare pe care consumatorul ar urma să le achite în baza clauzelor de risc valutar şi că prin acestea s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractului, fiind astfel încălcată obligaţia băncii de a-l informa pe consumator, context în care solicită instanţei de recurs trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, care să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar şi să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/RON pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanta la cursul CHF/RON valabil la data încheierii contractului.

Criticile recurentei sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Cât priveşte riscul valutar, acesta ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, dar şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României ne. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Se mai observă că recurenta reia alegaţiile din cuprinsul cererii de apel referitoare la teoria impreviziunii şi necesitatea reechilibrării contractului de către instanţa judecătorească, context în care se reţine că în mod legal s-a apreciat de către instanţa de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii; soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reţine că recurenta a beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurentă, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurenta este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăreşte în fapt reclamanta care doreşte stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentei şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurentă transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

În ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, recurenta critică faptul că instanţa de apel a menţinut nelegal soluţia primei instanţe, pe care l-a respins în mod nelegal, fără a ţine cont de aspectele că această clauză înscrisă în art. 3.1 alin. (4) privitoare la modificarea marjei dobânzii din cuantumul dobânzii în funcţie de costurile operaţionale din contractul de credit nr. x/04.09.2008 este una introdusă în mod abuziv de către banca-profesionist - care este interzisă expres prin lege.

Prealabil analizării acestei critici, se impune o precizare referitoare la clauza prevăzută de art. 3.1 alin. (4), având în vedere că din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi apel rezultă fără echivoc că ceea ce se susţine de către reclamantă este modificarea marjei dobânzii în funcţie de costurile operaţionale din contractul de credit, însă această clauză este prevăzută la alin. (3) al art. 3.1 şi nu la alin. (4), cum eronat s-a menţionat, aspect ce a fost corect semnalat de instanţa de apel, recurenta nemodificându-şi cererea din această perspectivă.

Analizând critica astfel formulată, se constată că este nefondată, având în vedere că de la data încheierii contractului marja a rămas în mod cert neschimbată până la data restructurării creditului, contrar celor susţinute de reclamantă, aspect ce conduce la ideea că, în speţă, modificarea marjei dobânzii din cuantumul dobânzii în funcţie de costurile operaţionale nu a avut loc, aşa încât nu s-a creat nici un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul reclamantei.

Totodată, se reţine că modificarea dobânzii a avut loc astfel cum a solicitat şi reclamanta prin apel, în funcţie de valoarea LIBOR, potrivit înscrisurilor din dosar, din care rezultă că indicele de referinţă a avut valori descrescătoare care au fost avute în vedere de bancă la calcularea dobânzii, context, în care nu se poate reţine caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. art. 3.1 alin. (3) în ceea ce priveşte modificarea marjei dobânzii din cuantumul dobânzii în funcţie de costurile operaţionale.

Referitor la cel de al treilea capăt de cerere, recurenta susţine că acesta este admisibil, contrar celor reţinute de instanţa de apel, având în vedere că, în speţă, cuantumul dobânzilor majorate este cu mult peste limita legală, în cauză fiind făcute referiri la cauza AZIZ a CJUE.

Analizând jurisprudenţa CJUE evocată de recurentă, se constată că dispoziţiile legale invocate nu se aplică contractului, sens în care se apreciază că în cauză nu se poate reţine caracterul abuziv al clauzelor prin care părţile au stabilit cuantumul penalităţilor de întârziere.

Referitor la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. c) şi r) din anexa 1 Legea nr. 193/2000, susţinută de reclamantă, se constată că ipotezele menţionate de aceste dispoziţii nu se regăsesc în cauză, întrucât banca şi-a îndeplinit prestaţia la care s-a obligat la data încheierii contractului de credit, prin acordarea împrumutului.

În acest context, se reţine că reclamanta datorează penalităţi doar în ipoteza în care nu achită la termenele stabilite ratele convenite cu pârâta, aspect ce nu poate susţine apărarea recurentei, în sensul că dispoziţia de plată a penalităţilor obligă consumatorul să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale fără ca profesionistul să şi le fi îndeplinit pe ale sale (ipoteza lit. c).

Prin ipoteza de la lit. r) sunt considerate abuzive clauzele care permit profesionistului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenta compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist.

Această susţinere nu poate fi primită, în condiţiile în care penalităţile sunt stabilite ca sancţiune pentru nerespectarea termenului de plată, aşa încât nu se poate identifica o modalitate în care să fie prevăzută o compensaţie în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist, având în vedere că acesta şi-a îndeplinit obligaţia de acordare a creditului odată cu semnarea contractului.

În ceea ce priveşte critica ce viza al patrulea capăt de cerere, recurenta susţine că cele reţinute de instanţa de apel contrazic ceea ce tribunalul reţinuse în mod temeinic, anume că din însăşi definiţia acestei clauze a contractului se observă că acest comision de acordare se plăteşte pentru punerea la dispoziţie a creditului sunt aspecte veridice, care se impuneau a fi admise împreună cu toate celelalte clauze abuzive inserate în contract.

Din analiza clauzei prevăzute de art. 3.4 din actul adiţional nr. x/27.08.2010 la contractul de credit nr. x/04.09.2008, se constată că aceasta are următorul conţinut:

"comision de analiză dosar: 0% din valoarea totală a facilităţii. Acest comision se va plăti de împrumutat din surse proprii la data efectuării tragerii în cadrul facilităţii".

Totodată, se reţine că prin precizările solicitate de instanţa de apel, reclamanta a arătat la data de 21 noiembrie 2017 că suma percepută de bancă în temeiul acestei clauze este într-adevăr 0 RON, dar faptul că banca nu a încasat nicio sumă de bani în mod efectiv nu este de natură să înlăture caracterul abuziv.

Această critică nu poate fi primită, în condiţiile în care, în cuprinsul clauzei se menţionează că valoarea comisionului de analiză este 0% din valoarea totală a facilităţii, rezultă că în actul adiţional nu s-a prevăzut un astfel de comision, aşa încât în mod corect s-a constatat că această clauză nu are caracter abuziv deoarece nu a produs în mod cert niciun dezechilibru între părţi.

În ceea ce priveşte capătul cinci de cerere, ce viza comisionul de administrare, recurenta susţine că instanţa de apel l-a respins fără temei şi fără a ţine cont că lipsa contraprestaţiei în ceea ce priveşte perceperea acestui comision de către bancă se circumscrie dispoziţiei arătate în art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza fiind abuzivă.

În acest context, recurenta arată că instanţa de apel nu a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ce priveşte comisionul de administrare, prevăzut la art. 3.5 din contractul de credit, având în vedere că prin contract trebuia clarificată necesitatea perceperii comisionului de administrare, prin arătarea contraprestaţiei din partea băncii.

Potrivit art. 3.5 din contractul de credit nr. x/04.09.2008 "împrumutatul trebuia să plătească un comision de administrare în cuantum de 0,15% pe lună din suma facilităţii rămasă de rambursat. Comisionul de administrare va fi plătit lunar de împrumutat, odată cu rambursarea ratelor de credit, conform graficului de rambursare anexa 1".

Sub aspectul motivului de recurs, care conţine critici referitoare la modalitatea de percepere a comisionului de administrare, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurentei, caracterul clar şi inteligibil al clauzei, care nu este influenţat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Arată recurenta că acest caracter clar şi inteligibil al clauzei contractuale trebuie analizat din punctul de vedere al comisionului la care se face referire, dar şi raportat la serviciile prestate de bancă în considerarea serviciului prestat.

Cu toate acestea, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

În speţă, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de administrare şi chiar faţă de denumirea comisionului, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică acest comision de administrare.

Valoarea comisionului şi modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar motivele perceperii lui rezultă cu uşurinţă din lecturarea art. 3.5 din condiţiile particulare ale convenţiei.

În plus, reclamanta a primit şi planul de rambursare a creditului, în cuprinsul căruia comisionul a fost evidenţiat distinct, valoarea acestuia fiind determinată lunar, având un cuantum descrescător pe durata creditului, fiind astfel aplicabil la soldul creditului.

Cum la încheierea contractului reclamanta a putut observa exact cuantumul sumei percepute lunar de bancă cu acest titlu şi modul de calcul al comisionului, respectiv la ce se aplică procentul de 0,15% nu se poate susţine că aceasta s-ar fi aflat într-o poziţie dezavantajoasă faţă de instituţia de credit, întrucât nu ar fi înţeles modul de calcul al acestui comision.

Fiind indicat procentul de comision şi suma la care se aplică, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

De observat şi că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor.

Mai mult, nicio dispoziţie în vigoare la momentul încheierii contractului părţilor nu interzicea perceperea comisioanelor denumite generic de către recurent "de administrare"pe lângă dobânda aferentă creditului; comisionul de administrare incluzând costul acelor activităţi de monitorizare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

În ceea ce priveşte capătul de cerere ce viza constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzelor menţionate în art. 8.1 lit. d) din contractul de credit nr. x/04.09.2008 şi art. 8.1 lit. a), art. 9.12 din actul adiţional x/16.09.2013 la contractul de credit, asupra căruia recurenta susţine că instanţa de apel l-a respins în mod nelegal, Înalta Curte constată că este nefondat.

Potrivit art. 8.1 lit. d) din contractul de credit nr. x/04.09.2008 "împrumutatul declară şi garantează băncii că a citit cu atenţie şi s-a familiarizat cu toate clauzele cuprinse în prezentul contract, pe care l-a înţeles şi agreat".

Conform art. 8.1 lit. a) din actul adiţional x/16.09.2013 la contractul de credit nr. x/04.09.2008 "împrumutatul declară şi garantează băncii că a citit cu atenţie şi s-a familiarizat cu toate clauzele cuprinse în prezentul contract, pe care l-a înţeles şi agreat", iar conform art. 9.12 "împrumutatul declară în mod expres că îşi sumă riscul schimbărilor împrejurărilor existente la momentul încheierii prezentului contract, cum ar fi dar, fără a se limita la fluctuaţia ratei dobânzii, fluctuaţia riscului valutar, fluctuaţii ale preţurilor de consum, fluctuaţii ale veniturilor sale, ca urmare a incidenţei vreunui act normativ şi înţelege să îşi execute integral, exact şi la timp orice obligaţii rezultate din prezentul contract, fără rezerve şi explicaţii".

Din analiza caracterului abuziv al clauzelor evocate, se constată că aceste nu pot fi apreciate ca abuzive, întrucât nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului juridic contrar bunei-credinţe.

Totodată, se reţine că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 1 lit. a), b), g), i), r) din Anexa la Legea nr. 193/2000, susţinute de recurentă, în sensul de a da dreptul comerciantului de a modifica unilateral fără motiv clauzele contractuale, de a le interpreta exclusiv, de a obliga consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant, prin clauzele respective urmărindu-se asigurarea înţelegerii şi executării întocmai şi la timp a contractului de către împrumutat.

În ultima critică formulată, recurenta susţine că instanţa de apel a respins în mod nelegal capătul de cerere ce viza repunerea părţilor în situaţia anterioară inserării clauzelor abuzive reiterate pe parcursul prezentei cereri de apel, care se impune sub forma solicitată.

Această critică este nefondată, având în vedere că restituirea sumelor percepute în baza clauzelor contestate cu titlu de plată nedatorată, emiterea unui nou grafic de rambursare nu se poate dispune odată ce nu s-a declarat nulitatea absolută a respectivelor clauze care ar fi atras repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Aşadar, se reţine caracterul nefondat al acestei critici având în vedere că, pe de o parte, reclamanta nu a susţinut şi cu atât, mai puţin nu a dovedit că banca a încasat sume de bani, în temeiul clauzelor menţionate în capătul şase al cererii de chemare în judecată, constatate abuzive de prima instanţă, iar pe de altă parte, nici în privinţa clauzelor constatate ca abuzive de instanţa de apel în cadrul analizei celei de a şasea critici nu s-a susţinut şi nici dovedit că banca a încasat anumite sume de bani în temeiul acestor clauze.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2134/A din 5 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2134/A din 5 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2020.