Currency risk clauses in foreign-currency credit contracts: nominalism principle excludes abusiveness of statutory repayment terms

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei să dispună următoarele: 1) constatarea caracterului nul absolut si abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de art. 3.1 pct. 2 art. 3.12, art. 3.14 din contractul de credit nr. x/01.11.2006 având ca obiect suma de 95.676 CHF; 2) obligarea pârâtei la calcularea şi încasarea ratei dobânzii pe parcursul derulării contractului de credit; 3) restituirea tuturor sumelor achitate în contul comisionului de administrare, de procesare şi a dobânzii; 4) constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar; 5) stabilizarea cursului de schimb EUR-LEU la momentul semnării contractului. 6) denominarea in moneda naţională a plăţilor; 7) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 1 septembrie 2015 în şedinţă publică, reclamanţii au precizat că valoarea contractului de credit la cursul de schimb de la data formulării acţiunii depăşeşte suma de 200.000 RON.

În drept, s-au invocat dispoziţiile din Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituţia României, art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 992 C. proc. civ. de la 1865, Directiva 93/13/CEE, art. 276 din TFUE, Decizia C-26/13 a CJUE în cazul Arpad Kasler şi Kaslerne vs. OPT.

Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 23681/2015 din 8 decembrie 2015 a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 3955 din 24 iunie 2016 a respins excepţia lipsei de interes şi a respins cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamanţii A. şi B..

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au declarat apel, criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 48/2018 din 12 ianuarie 2018 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3955 din 24 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei către instanţa de apel pentru o nouă judecată.

Într-o primă critică, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel nu a analizat toate motivele invocate de apelanţii-reclamanţi şi nici toate capetele de cerere ale acţiunii, hotărârea fiind parţial nemotivată, situaţie ce se circumscrie motivelor de nelegalitate reglementate de dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

În esenţă, arată că în decizia atacată nici măcar nu a fost menţionată critica vizând greşita motivare a respingerii capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei reglementate de 3.1.- dobânda revizuibilă, prin raportare la argumentele privitoare la comisionul de procesare (art. 3.5. al Contractului), deşi caracterul abuziv al comisionului de procesare reprezenta un petit distinct, care a fost analizat de altfel ca atare şi de către instanţa de fond.

O altă critică se referă la faptul că, considerentele expuse de către curtea de apel în susţinerea soluţiei de respingere a apelului cu privire la clauza de risc valutar sunt în afara cadrului procesual astfel cum a fost stabilit, şi, ca atare, străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Consideră că maniera în care a procedat instanţa de apel, suplimentând considerentele expuse de către Tribunalul Bucureşti care au condus la respingerea acestui petit, cu noi argumente care de fapt sunt de natură a desfiinţa cele reţinute de către Tribunalul Bucureşti referitoare la împrejurarea că nu s-a considerat legal învestită a analiza aceste aspecte, ceea ce firesc ar impune admiterea apelului recurenţilor-reclamanţi, conduce la crearea unei situaţii mai grele pentru aceştia în calea de atac promovată, cu încălcarea vădită a dispoziţiilor art. 481 C. proc. civ.

Totodată, arată că în finalul hotărârii recurate, instanţa de apel a reţinut că "nu mai poate analiza criticile referitoare la analiza obiectului contractului, caracterul clar si inteligibil sau dezechilibru, lipsa informării, deoarece odată ce instanţa naţională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecaţii transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte etape enunţate de CJUE în cauza Andriciuc", deşi anterior acestei fraze sunt expuse considerente ale curţii de apel care exced acestei analize subsecvente, aşa cum este ea înţeleasă de către instanţa de apel din clarificările CJUE expuse în decizia pronunţată în cauza C186/16 (Andriciuc si alţii).

Din această perspectivă, recurenţii-reclamanţi consideră că toate argumentele care vizează clauza de risc valutar expuse de către Curtea de Apel Bucureşti sunt în contradicţie cu acest ultim considerent reţinut.

Considerentele avute în vedere de către instanţa de apel cu privire la comisionul de procesare se circumscriu ipotezei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reprezentând o greşită aplicare a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, precum şi o încălcare a celor reţinute în cadrul deciziei pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C186/16 (Andriciuc şi alţii).

Cu privire la eliminarea clauzei de risc valutar prin îngheţarea cursului LEU/CHF valabil la momentul semnării contractului susţine greşita aplicare a normelor Directivei 93/13/CEE şi a Legii nr. 193/2000 în ceea ce priveşte obligaţia probei care, în opinia instanţei de apel ar fi fost în sarcina recurenţilor-reclamanţi, deşi sarcina dovedirii unei informări corespunzătoare aparţine profesionistului/băncii.

Totodată, instanţa de apel a înţeles în mod greşit să dea eficienţă Directivei nr. 93/13, dispoziţiilor C. civ. şi mai ales hotărârilor pronunţate de către CJUE, reţinând că în cauză nu se poate analiza caracterul abuziv, câtă vreme prin contractul de credit a fost transpus un act normativ obligatoriu.

Cu toate acestea, în cadrul analizării caracterului supletiv sau imperativ al dispoziţiilor C. civ., instanţa de judecată, printr-o greşită aplicare a normelor de drept material, a reţinut că "instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele ce se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei nr. 93/13 atât normele imperative cât şi cele dispozitive supletive care se aplica ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă".

Consideră că o atare interpretare nu poate conduce decât la concluzia că întreg mecanismul de protecţie conferit de legislaţia în materie ar înceta să mai producă efecte în aproape toate situaţiile. Mai mult decât atât, situaţia de excludere reglementată de Directivă este o excepţie, de strictă interpretare, neputând fi extinsă aplicarea acestei excluderi în defavoarea consumatorilor. De altfel, practica CJUE în mod constant a reţinut această distincţie şi faptul că excluderea vizează doar clauzele ce reprezintă transpuneri ale dispoziţiilor imperative.

În concluzie, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de cenzură a aplicat în mod greşit clauza de excludere reglementată de Directiva nr. 93/13 şi în mod nelegal a refuzat să analizeze criticile referitoare la obiectul contractului, caracterul clar şi inteligibil al clauzelor, dezechilibrul şi lipsa informării, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă, la 21 mai 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 7 noiembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 19 noiembrie 2018, părţile depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 9 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 48/2018 din 12 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 26 septembrie 2019, apoi la 22 octombrie 2020, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. este fondat în parte, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Critica recurenţilor, prin care au susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură referitoare la conţinutul hotărârii judecătoreşti, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, se constată că nu poate fi subsumată motivului de casare evocat.

Astfel, din perspectiva cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenţii nu au invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului, iar pretinsa nemotivare a hotărârii sub aspectul arătat nu constituie o critică ce ar putea fi circumscrisă motivului de casare invocat, ci celui prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii susţin că instanţa de apel nu a dat eficienţă efectului devolutiv al căii de atac, neanalizând critica vizând motivarea necorespunzătoare a instanţei de fond asupra capătului de cerere vizând caracterul abuziv al art. 3.1 din contract (dobânda revizuibilă).

Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiată critica recurenţilor. Se reţine, astfel, că instanţa de apel a fost învestită prin memoriul de apel şi cu analiza soluţiei dată de instanţa de fond în ce priveşte caracterul abuziv al clauzei 3.1, critica regăsindu-se în motivul II de apel. Instanţa devolutivă deşi respinge calea de atac cu care a fost învestită, nu expune în hotărâre considerente prin care să înlăture apărările formulate prin memoriul de apel în legătură cu clauza 3.1 apreciată ca încălcând dispoziţiile legale în materia protecţiei consumatorilor.

În consecinţă, instanţa supremă constată incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel neprecizând motivele pe care se întemeiază din perspectiva criticii subsumate motivului II de apel.

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenţii au susţinut critici privitoare la comisionul de procesare - art. 3.5. din contract - în contextul în care instanţa de apel a reţinut că toate argumente invocate de către reclamanţi cu privire la art. 3.5. care reglementează comisionul de procesare sunt neîntemeiate, deşi aceştia au arătat caracterul abuziv al comisionului de procesare.

Aceste critici sunt nefondate, având în vedere că soluţia instanţei de apel, care a constatat legalitatea acestui comision, întrucât reprezintă elemente ale costului contractului care au fost prevăzute clar, neinterpretabil în contract, într-un limbaj inteligibil, este legală prin raportare la dispoziţiile exprese ale Legii nr. 193/2000, ale legislaţiei europene şi interpretării date de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În acest context, motivul de recurs invocat de recurenţi este neîntemeiat, având în vedere că jurisprudenţa CJUE valorizează caracterul inteligibil al unei clauze şi predictibilitatea dimensiunii economice a prestaţiei consumatorului, în cauzele Matei împotriva Volksbank şi Kasler, unde s-a reţinut că prin clauza transparentă în sensul Directivei 93/13 se are în vedere formularea clauzelor, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice ale respectivei clauze.

Din această perspectivă, se constată că a fost precizat atât sub forma procentuală cât şi în cifre, potrivit art. 1.1 lit. b) şi art. 3.5 din contract pentru comisionul de procesare, iar modul de calcul al acestui comision era uşor verificat, astfel că argumentele reclamanţilor în susţinerea acestei critici sunt nefondate.

Înalta Curte reţine, totodată, incidenţa în cauză a hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C-621/17, conform căruia, la punctul 1 din Dispozitiv, se prevede că:

"Articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În consecinţă, critica recurenţilor sub acest aspect este nefondată.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la reţinerea unor motive străine de natura pricinii şi la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel, care supun atenţiei aspectele referitoare la clauza de risc valutar şi îngheţarea/stabilirea cursului de schimb valutar CHF pentru efectuarea plăţilor la valoarea CHF-LEU de la data încheierii contractului, în aceeaşi manieră prezentată şi instanţei de apel, se reţine că, invocându-se asimetria informaţională a băncii faţă de recurenţi pentru a se transfera asupra acestora integral riscul valutar, cu consecinţa creării unui dezechilibru contractual major şi contrar bunei-credinţe, se solicită în fapt de către reclamanţi intervenţia instanţei pentru a modifica clauzele contractuale în temeiul cărora împrumutatul are obligaţia restituirii integrale a creditului în aceeaşi cantitate de monedă în care a fost acordat.

Pe lângă echilibrul contractual care trebuia verificat de instanţă în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi care este şi unul juridic, iar nu exclusiv economic, judecătorul cauzei nu se poate substitui părţilor în evaluarea intensităţii unei nevoi şi al utilităţii economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestaţii la momentul semnării contractului de credit.

Din momentul în care banca îşi execută obligaţia de a pune la dispoziţia împrumutatului suma în CHF, monedă străină, astfel cum i-a fost solicitată, riscul contractual presupune şi neexecutarea obligaţiilor de către consumator, iar în plus, acest risc nu se poate cunoaşte de la chiar momentul încheierii convenţiei de credit deoarece contractele conţin termene de plată foarte lungi.

Cererea recurentului de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării convenţiei, a fost analizată din perspectiva pretinsului dezechilibru contractual, invocat de reclamanţi, şi s-a apreciat de către instanţa de apel, în mod legal, că, prin raportare la ambele părţi implicate, o asemenea cerere nici nu poate fi primită, având în vedere legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, iar reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864) nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul având atribuţia doar de a constata nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, iar nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica CJUE, sens în care, trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarată nulă cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, cum se arată în hotărârea pronunţată în cauza C-26/13 Arpad Kasler.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lor cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea intimă, prin raportare la propriile mijloace de informare, că au ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt recurenţii care doresc stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei. Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Articolul 3, alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că dispoziţiile sale nu se aplică clauzelor contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte despre excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Aşadar, se observă că prevederile contractuale ale părţilor din prezenta speţă nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

În consecinţă, critica recurenţilor este nefondată.

Faţă de considerentele reţinute, având în vedere criticile apreciate ca fiind fondate, în temeiul art. 497 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenţi, cu consecinţa casării în parte a deciziei de apel din perspectiva neanalizării tuturor motivelor invocate în calea devolutivă de atac.

În aplicarea art. 501 alin. (3) C. proc. civ., rejudecarea cauzei va fi limitată la analizarea motivului II de apel, în condiţiile în care criticile recurenţilor vizând celelalte pretinse nelegalităţi ale decizie de apel legate de restul petitelor cererii de chemare în judecată au fost înlăturate de instanţa supremă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 48/2018 din 12 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Casează în parte decizia atacată.

Trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului reclamanţilor sub aspectul criticilor referitoare la soluţia privind clauza de dobândă revizuibilă.

Menţine în rest decizia recurată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2020.