Currency risk in foreign-currency loans as a reflection of monetary nominalism and exclusion from abusive clause review under Directive 93/13

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 17 aprilie 2014 sub nr. x/2014, reclamantul A. (alături de alţi clienţi B. SA) a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând constatarea nulităţii absolute a caluzelor indicate în Anexa 1 coloana J din contrcatele de credit indicate în Anexa 1 coloana F, respectiv din Condiţiile generale, respectiv: obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit, precum şi obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, prin raportare la valoarea CHF de la momentul contractării, cu cheltuieli de judecată.

În acest sens, s-a solicitat angajarea răspunderii Băncii "pentru produsele şi serviciile defectuoase", răspundere reglementată prin dispoziţiile art. 25 şi art. 27 din Codul consumului, art. 3 lit. a) şi art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992. S-a făcut totodată referire la Legea nr. 363/2007, apreciindu-se că Banca, deşi a cunoscut volatilitatea monedei străine, a promovat produsul ca fiind sigur "din punct de vedere al riscului valutar".

Pârâta B. S.A. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat ca în ipoteza admiterii solicitării reclamanţilor, conversia creditului să se realizeze la cursul CHF-RON de la data acordării creditului, cu luarea în considerare a condiţiilor de cost/rambursare a creditului în RON, astfel cum acestea existau în oferta băncii la data acordării fiecărui credit.

La data de 15 ianuarie 2015, reclamanţii au depus cerere precizatoare cu privire la valoarea obiectului cererii şi temeiul juridic al acesteia, precum şi cerere completatoare, solicitând obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a sumei de 45.000.000 RON, cu titlu de daune morale pentru suferinţele de ordin psihic pe care reclamanţii le-au îndurat ca urmare a practicilor abuzive ale băncii.

Prin sentinţa civilă nr. 157 din 12 februarie 2015 Tribunalul Bihor a admis excepţia de necompetenţă materială şi teritorială a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe rolul căruia litigiul a fost înregistrat la 12 iunie 2015, sub dosar nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 3206 din 9 iunie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind o parte din reclamanţi şi s-a disjuns judecata cererilor privind pe reclamanţii menţionaţi în cuprinsul sentinţei şi formarea unor dosare separate pentru fiecare dintre aceştia.

Potrivit dispoziţiilor instanţei s-a formulat dosarul nr. x/2015 privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

Prin sentinţa civilă nr. 7150 din 15 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a luat act de renunţarea pârâtei-reclamante B. S.A. la judecata cererii reconvenţionale şi a respins ca neîntemeiată acţiunea principală privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A..

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1895/A din 13 noiembrie 2017 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 7150 din 15 decembrie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, recurentul-reclamant A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Cu privire la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că deşi cererea de apel conţinea 7 motive, instanţa a analizat doar unul, cel referitor la aplicarea principiului nominalismului, apreciind în mod eronat că este de prisos analiza celorlalte. Totodată, arată că prin cererea de chemare în judecată a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor pentru patru motive de nulitate, respectiv: (i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; (ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); (iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; (iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit.

Or, recurentul susţine că instanţa de apel nu a analizat deloc primele 3 motive de nulitate, deşi prin motivele de apel a fost învestită cu analiza soluţiei date de prima instanţă şi în privinţa acestora.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită. Astfel, pornind de la considerentele CJUE din cauza C-186/16 a constatat că este incidentă excluderea de la aplicare a Directivei 93/13, prevăzută de art. 1 alin. (2) din aceasta.

În acest context, recurentul susţine că instanţa de apel a considerat în mod greşit că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportate de consumator, soluţie impusă de principiul nominalismului monetar, o regula din C. civ. care ar exclude, în condiţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea acestei legi. Numai că riscul valutar, în cele mai multe contracte de acest gen, nu este descris în contract şi nu tine de prezervarea valorii nominale a sumei de bani datorate, ci de consolidarea sau ancorarea creanţei într-o monedă pentru care debitorul nu este natural acoperit faţă de riscul valutar. Iar nominalismul monetar nu este o clauză prevăzută în contract, ci o normă supletivă care acoperă lacunele de reglementare ale convenţiei părţilor, suplinind voinţa acestora.

Cu referire la principiul nominalismului monetar, recurentul susţine că motivaţia pentru care instanţele de fond au respins cererea introductivă şi apelul, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Instanţa de apel, deşi a apreciat în mod corect asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, în mod eronat nu a continuat analiza caracterului abuziv al clauzelor, aplicând excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, însă aşa cum a arătat CJUE în cauza C-186/16 la paragraful 31 din Decizie, excepţia este de strictă interpretare.

Astfel, în decizia de excludere a analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale, fundamentală este cerinţa ca respectivele clauze să fie clar şi inteligibil exprimate. Exprimarea într-un limbaj prolix şi echivoc a clauzelor contractuale determină admisibilitatea analizei caracterului abuziv, fără excepţie.

Prin urmare, în situaţia în care instanţa constată că respectiva clauză nu este inteligibilă consumatorului, raportat la specificul, durata şi moneda contractului, are obligaţia de a analiza caracterul abuziv al acesteia.

Aşadar, lipsa informaţiilor cu privire la condiţiile de executare a obligaţiilor debitorului, precum şi a modalităţilor de modificare a acestor condiţii în cursul executării contractului sunt elemente decisive în cadrul analizei de către o instanţă naţională a aspectului dacă o clauză este redactată în mod clar şi inteligibil. Or, în condiţiile speciale ale contractelor băncii nu este explicat nici acronimul CHF.

În opinia recurentului, exprimarea neclară şi neinteligibilă a clauzelor determină aplicabilitatea legii clauzelor abuzive, dar echivocul acestora determină şi presupunerea că, sub masca unor formulări ambigue, cu multiple înţelesuri, comerciantul impune consumatorului costuri ale contractului care nu îşi găsesc sorgintea în contract, ci în exteriorul acestuia, în relaţiile comerciantului cu alţi contractanţi sau în influenţele mediului economic asupra activităţii comerciantului, care se pune la adăpost de astfel de conjuncturi sau riscuri prin transferul acestora asupra consumatorului printr-un contract tipizat asupra căruia consumatorul nu are nicio posibilitate de influenţa şi nici de informare prealabilă.

În concluzie, susţine recurentul că numai în prezenţa unor clauze clare, neechivoce, opţiunea consumatorului de a contracta este liberă, perfect conştientă şi cu reprezentarea corectă a consecinţelor actului juridic asumat. In cazul în care modalitatea de exprimare folosită de contractul tipizat (practic, impus consumatorului de comerciant) face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea comerciantului, servind doar interesele acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă, spre exemplu, o majorare a preţului contractului este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit, este evident că este încălcat principiul bunei credinţe, creându-se în detrimentul consumatorilor un dezechilibru semnificativ.

Prin notele scrise, depuse la 14 noiembrie 2019, intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 24 mai 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 4 iunie 2018, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 11 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1895/A din 13 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 13 decembrie 2018.

Prin cererea înregistrată la 2 noiembrie 2018, recurentul-reclamant A. a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 alin. (1), art. 27 şi art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010.

Prin încheierea pronunţată la 13 decembrie 2018, Înalta Curte a admis cererea formulată de recurentul-reclamant A. şi a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 alin. (1), art. 27 şi art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010, suspendând judecata recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1895/A din 13 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Prin rezoluţia instanţei din 2 august 2019, părţile au fost citate pentru termenul din 14 noiembrie 2019 în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, iar prin cererea formulată la 12 noiembrie 2019, recurentul-reclamant A. a solicitat suspendarea judecării recursului până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin încheierea pronunţată la 14 noiembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 21 iulie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este de reţinut că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În raport de cele reţinute, Înalta Curte apreciază că această critică a fost invocată formal, având în vedere că instanţa de apel a reţinut în considerente că cererea de apel nu a fost motivată, astfel că, apelul declarat de către apelantul-reclamant A. a fost analizat din perspectiva dispoziţiilor art. 476-480 C. proc. civ.

Aceasta deoarece, prin cererea de apel reclamantul A. a invocat dispoziţiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ. solicitând instanţei să aibă în vedere caracterul devolutiv al apelului, precum şi toate argumentele în fapt şi în drept invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, astfel încât, criticile recurentului prin care se susţine că, deşi cererea de apel conţinea 7 motive, instanţa a analizat doar unul, cel referitor la aplicarea principiului nominalismului nu pot fi primite, faţă de împrejurarea că apelul nu a fost motivat.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în acest sens, se arată că instanţa de control a constatat că prevederile contractuale ce au ca obiect clauzele contestate îmbracă aplicarea principiului nominalismului, dar faţă de caracterul supletiv al acestei norme excepţia prevăzută de art. 1 alin. (2) nu se aplică, motiv pentru care, subzistă obligaţia instanţei naţionale de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

In cazul de faţă, se susţine că principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă şi aplicat de instanţa de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Prin urmare, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă, având în vedere că clauzele contestate, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse în considerarea următoarelor argumente:

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeaşi valoare aşadar, indiferent de evoluţia cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziţie cu caracter general care nu conţine o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanţat acest principiu când în discuţie apar consumatorii în raporturile cu profesioniştii.

Această ipoteză este confirmată şi de decizia pronunţată în cauza C 81/19 aflată pe rolul CJUE în care s-a reţinut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauzele prin care recurentul s-a obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864, fără a fi întrunite cele trei cerinţe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speţă contractul este preformulat, cu consecinţa prezumţiei caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligaţia împrumutaţilor de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituţiei de credit pentru că, în cazul variaţiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferenţa în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

De asemenea, se constată că nu este fondată nici critica prin care se susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, în sensul că a statuat excluderea de la analiză a clauzei referitoare la obligaţia reclamanţilor de a restitui creditul în CHF prin raportare la o norma supletivă (art. 1578 C. civ.), iar nu imperativă cum rezultă din textul de lege.

Relativ la această critică este relevantă interpretarea dată de CJUE în cauza C-81/19 respectiv că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În raport cu această interpretare rezultă că normele din C. civ. respectiv art. 1578 C. civ., ce reglementează restituirea împrumutului în aceeaşi monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părţile pot să deroge de la acestea.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui acord al părţilor, diferit de dispoziţiile art. 1578 C. civ., clauza contractuală în discuţie nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, ca atare, prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acestora este exclusă.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C 186/16 s-a reţinut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă. (Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

În acest sens, se reţine că instanţa a făcut o corectă aplicare paragrafului 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C186/16, concluzionând că instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive.

Această chestiune a fost pe deplin lămurită în recenta decizie a CJUE dată în cauza C 81/19.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, Curtea a arătat că pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, Curtea a reţinut că din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste consideraţii rezultă că nu se face distincţia între norme dispozitive şi norme imperative, deoarece dacă dispoziţiile imperative sunt obligatorii independent de voinţa părţilor, dispoziţiile supletive devin, şi ele, obligatorii după alegerea efectuată de părţile contractante de a nu deroga de la ele, aşadar distincţia nu prezintă importanţă sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor consideraţii se impune concluzia că excluderea vizează acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, iar când normele cu putere de lege au caracter supletiv vor fi excluse doar dacă părţile nu au încheiat un acord diferit.

Aşadar, în raport cu susţinerile recurentei, potrivit cărora, clauzele contestate nu au fost negociate, producând astfel un dezechilibru între părţi, prin plasarea riscului valutar în sarcina împrumutatului, contrar bunei-credinţe, soluţia instanţei de apel este legală, apreciindu-se că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii; soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reţine că recurentul a beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

În ce priveşte aserţiunile vizând încălcarea obligaţiei precontractuale de informare şi avertizare, practicile înşelătoare şi reclamă deopotrivă şi punerea pe piaţă a unor produse toxice, Înalta Curte reţine că nu pot constitui critici de nelegalitate ale deciziei de apel, recurentul exprimând pe larg care trebuia să fie, în opinia sa, conduita profesionistului - bancă, fără a argumenta o pretinsă încălcare a normelor de drept material săvârşită de instanţa de apel.

În consecinţă, aceste aserţiuni nu pot fi valorificate în analizarea legalităţii deciziei de apel, în lipsa totală a unor critici în acest sens.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, precum şi reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurentă, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăreşte în fapt reclamantul care doreşte stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Aşadar, criticile formulate de recurentul-reclamant nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurent clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1895/A din 13 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1895/A din 13 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2020.