Suppletive nature of monetary nominalism clauses excludes them from abusive contract term review under EU Directive

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015, prin disjungere din dosarul nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A. să se constate nulitatea absolută a clauzelor din contractul de credit şi din actele adiţionale încheiate de părţi pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii:

i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

A mai solicitat reclamantul obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, care să prevadă restituirea creditului în RON; conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF - leu de la acel moment.

Prin cererea reconvenţională formulată, pârâta B. S.A. a solicitat ca, în ipoteza în care cererea principală va fi admisă, în sensul obligării sale la emiterea unui nou grafic de rambursare, să se constate ca fiind aplicabile convenţiei, începând cu data conversiei din CHF în RON condiţiile de finanţare practicate de bancă pentru produse de creditare similare în RON, aflate în oferta sa la data efectuării conversiei, să se dispună continuarea raporturilor contractuale de creditare în litigiu dintre părţi, prin aplicarea, începând cu data conversiei, la valoarea creditului a condiţiilor de finanţare, practicate de pârâtă la momentul conversiei fiecărei convenţii de credit în parte.

Ulterior pârâta B. S.A. a renunţat la judecarea cererii reconvenţionale, instanţa urmând să ia act de aceasta.

Prin sentinţa civilă nr. 593 din 1 martie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a luat act ca pârâta a renunţat la judecata cererii reconvenţionale şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul A., solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 2072 din 23 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 593 din 1 martie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A..

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamantul A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, subsumându-şi criticile motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.,

În argumentarea memoriului de recurs, recurentul precizează că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE, ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare şi aplicare greşită a normelor de drept material şi aduce în susţinere următoarea argumentaţie:

Raportat la exigenţele deciziei CJUE din Cauza C-186/16, arată că analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nu poate fi menţinută, întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, se arată că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia, dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului. Dispoziţia din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări extensive, deoarece aşa cum a arătat CJUE în cauza C-186/16 la paragraful 31 din Decizie, excepţia este de strictă interpretare. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecţie al consumatorilor, faţă de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenţei Directivei 93/13, în preambulul căreia s-a arătat la alin. (13), teza a II-a că "statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie".

Mai mult, se arată, Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce priveşte protecţia consumatorilor, că statele membre pot să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai stricte, împrejurare faţă de care revenea instanţei de apel obligaţia să aplice excepţia în discuţie aşa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 şi interpretată de CJUE în cauza C-186/16, această obligaţie a instanţei de apel rezultând şi din art. 20 alin. (2) din Constituţie.

Consideră recurentul că dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecţie stabilit prin Directivă) dar că sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, astfel că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Un alt aspect de nelegalitate vizează faptul că instanţa de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate, care deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

În acest sens, recurentul aduce în susţinere următoarea argumentaţie:

După cum arată CJUE la paragraful 32 din Decizia din speţa Andriciuc:

"în cazul în care instanţa de trimitere ar constata că clauza în discuţie în litigiul principal nu este inclusă în excepţia menţionată (n.n. art. 1 alin. (2) din Directivă), i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului" sau în noţiunea "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Din acest paragraf rezultă o primă consecinţă pentru speţa de faţă şi astfel de litigii, în general. Chiar dacă instanţa constată că, clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepţia instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanţa are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

Consideră recurentul că aceasta a constituit principala eroare a instanţelor ce au respins acţiuni similare: au oprit analiza în momentul în care au constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului. Or, potrivit CJUE, un asemenea raţionament este prohibit, instanţei revenindu-i sarcina de a continua analiza.

Astfel, recurentul consideră că revenea instanţei de apel obligaţia de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deşi intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, însă instanţa de apel a constatat în mod greşit că sunt redactate în mod clar şi inteligibil clauzele contestate.

În aceasta privinţă, arată recurentul, CJUE face o vastă analiză, în paragrafele 44-51. Din ansamblul motivării rezultă că acest caracter clar şi inteligibil trebuie să privească: a) redactarea clauzei şi b) informarea, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului, privind consecinţele economice ale clauzei.

Arată recurentul că CJUE se referă la obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii, capacitatea băncii de a avertiza trebuind analizată raportat la expertiza şi cunoştinţele sale, şi nicidecum raportat la profan şi la public, în general, aducând, în esenţă, următoarea argumentaţie.

Apreciază recurentul că banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar (deşi nu acest lucru i se reproşează în acţiunea de faţă), dar mult mai important este că ea trebuia să ia în calcul şi să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condiţiile în care cele mai mari trei bănci din sistem (C., D. şi E.) nu acordau credite în CHF, cu toate că şi acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiţii, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simţitor, iar profitabilitatea băncii şi bonusurile angajaţilor din vânzări ar fi scăzut în consecinţă.

Cu privire la obligaţia de avertizare asupra riscurilor valutare, recurentul arată că în conţinutul obligaţiei de informare trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit şi precizează că, Codul consumului stabileşte o astfel de obligaţie de avertizare pe mai multe paliere, sens în care se raportează la dispoziţiile pe care le consideră relevante: art. 15, art. 45, precizând că, în domeniul financiar, Dreptul Uniunii Europene reglementează expres sau statuează jurisprudenţial obligaţia de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

Recurentul consideră că Banca şi-a încălcat în mod evident obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanţial, pentru nerespectarea obligaţiei precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligaţiei de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative, care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligaţii fiind lovite de nulitate absolută.

Consideră recurentul şi că dezechilibrul semnificativ este prezumat dat fiind faptul că, contractele dintre consumatori şi comercianţi sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziţia părţilor este funciarmente inegalitară, făcând trimitere la jurisprudenţa CJUE în această materie.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare la 8 aprilie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 16 mai 2019, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 22 mai 2019, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 24 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2072 din 23 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 14 noiembrie 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea pronunţată la 14 noiembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 21 iulie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul apreciază că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE, ceea ce în materia procedurală vizează încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Critica formulată, în temeiul acestui motiv de recurs, urmează a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât se susţine încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, având în vedere că nu a fost respectat mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul arată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în acest sens, arătând că instanţa de control a constatat că prevederile contractuale ce au ca obiect clauzele contestate îmbracă aplicarea principiului nominalismului, dar faţă de caracterul supletiv al acestei norme excepţia prevăzută de art. 1 alin. (2) nu se aplică, motiv pentru care, subzistă obligaţia instanţei naţionale de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

Astfel, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă, având în vedere că clauzele contestate, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse în considerarea următoarelor argumente:

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeaşi valoare aşadar, indiferent de evoluţia cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziţie cu caracter general care nu conţine o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanţat acest principiu când în discuţie apar consumatorii în raporturile cu profesioniştii.

Această ipoteză este confirmată şi de decizia pronunţată în cauza C 81/19 aflată pe rolul CJUE în care s-a reţinut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauzele prin care recurentul-reclamant s-a obligat la rambursarea creditului în CHF se regăseşte în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864, fără a fi întrunite cele trei cerinţe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speţă contractul este preformulat, cu consecinţa prezumţiei caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligaţia împrumutaţilor de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituţiei de credit pentru că, în cazul variaţiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferenţa în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

De asemenea, se constată că nu este fondată nici critica prin care se susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, în sensul că a statuat excluderea de la analiză a clauzei referitoare la obligaţia reclamanţilor de a restitui creditul în CHF prin raportare la o norma supletivă (art. 1578 C. civ.), iar nu imperativă cum rezultă din textul de lege.

Relativ la această critică este relevantă interpretarea dată de CJUE în cauza C 81/19 respectiv că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În raport de această interpretare rezultă că normele din C. civ. respectiv art. 1578 C. civ., ce reglementează restituirea împrumutului în aceeaşi monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părţile pot să deroge de la acestea.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui acord al părţilor, diferit de dispoziţiile art. 1578 C. civ., clauza contractuală în discuţie nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, ca atare, prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acestora este exclusă.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C 186/16 s-a reţinut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă. (Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

În acest sens, se reţine că instanţa a făcut o corectă aplicare paragrafului 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C186/16, concluzionând că instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive.

Această chestiune a fost pe deplin lămurită în recenta decizie a CJUE dată în cauza C 81/19.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, Curtea a arătat că pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, Curtea a reţinut că din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste consideraţii rezultă că nu se face distincţia între norme dispozitive şi norme imperative, deoarece dacă dispoziţiile imperative sunt obligatorii independent de voinţa părţilor, dispoziţiile supletive devin, şi ele, obligatorii după alegerea efectuată de părţile contractante de a nu deroga de la ele, aşadar distincţia nu prezintă importanţă sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor consideraţii se impune concluzia că excluderea vizează acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, iar când normele cu putere de lege au caracter supletiv vor fi excluse doar dacă părţile nu au încheiat un acord diferit.

Aşadar, în raport cu susţinerile recurentului, potrivit cărora, clauzele contestate nu au fost negociate, producând astfel un dezechilibru între părţi, prin plasarea riscului valutar în sarcina împrumutatului, contrar bunei-credinţe, soluţia instanţei de apel este legală, apreciindu-se că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii; soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reţine că recurentul a beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

În ce priveşte aserţiunile vizând încălcarea obligaţiei precontractuale de informare şi avertizare, practicile înşelătoare şi reclamă deopotrivă şi punerea pe piaţă a unor produse toxice, Înalta Curte reţine că nu pot constitui critici de nelegalitate ale deciziei de apel, recurentul exprimând pe larg care trebuia să fie, în opinia sa, conduita profesionistului - bancă, fără a argumenta o pretinsă încălcare a normelor de drept material săvârşită de instanţa de apel.

În ceea ce priveşte obligaţia băncii de a nu utiliza practici înşelătoare, din coroborarea art. 4 alin. (3) cu art. 6-9 din Legea nr. 363/2007 rezultă că practicile comerciale incorecte sunt reprezentate în special de practicile înşelătoare şi practicile agresive, care conduc, în primul caz, la inducerea în eroare a consumatorului, determinându-l "să ia o decizie de tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o", iar în cel de-al doilea caz, limitează în mod semnificativ libertatea de alegere sau comportamentul consumatorului mediu.

Prin urmare, practicile comerciale vizează faza precontractuală, decizională, iar nu un contract încheiat. In acest context, nu se poate susţine că pretinsul comportament al unei instituţii bancare de a aplica o clauză contractuală asumată prin semnătură de consumator ar putea reprezenta o practică comercială incorectă.

Preambulul Directivei nr. 2005/29/CE confirmă faptul că practicile comerciale vizează faza decizională, respectiv precontractuală, astfel că o clauză contractuală şi împrejurarea de a se da eficienţă acesteia nu se înscrie în teza unor "practici comerciale incorecte".

În alţi termeni, executarea unui contract încheiat nu poate reprezenta o practică comercială incorectă şi, cu atât mai puţin, a unei clauze din contract care transpune o prevedere din dreptul intern. Mai mult, prin pretenţiile exprimate în petit se tinde în cele din urmă la însăşi modificarea contractului în derulare, ceea ce este în dezacord cu măsurile prevăzute de Legea nr. 363/2007.

În consecinţă, aceste aserţiuni nu pot fi valorificate în analizarea legalităţii deciziei de apel, în lipsa totală a unor critici în acest sens.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, precum şi reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurentă, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăreşte în fapt reclamantul care doreşte stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Aşadar, criticile formulate de recurentul-reclamant nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurent clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2072 din 23 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2072 din 23 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2020.