Banking loan interest and fee clauses: significant imbalance and transparency under consumer protection law

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 2 februarie 2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi S.C. D. S.R.L. au solicitat instanţei:

să constate caracterul abuziv al clauzei cuprinse în Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1599 din 16 octombrie 2007 la art. 5; să constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1599 din 16 octombrie 2007 la art. 8 lit. a), b) şi c); să oblige pârâtele să restituie sumele încasate nelegal, precum şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Prin precizarea de acţiune depusă la data de 11 martie 2016, la solicitarea instanţei, reclamanţii au arătat că valoarea sumelor solicitate este următoarea: valoarea comisionului de administrare, conform graficului de rambursare este de 111.890,348 RON, valoarea comisionului de acordare credit este de 15.583,61 RON în timp ce, valoarea diferenţei de dobândă este de 690.341,694 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 188/2017 civ. din 9 februarie 2017, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. prin Agenţia Palat şi S.C. D. S.R.L..

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzei inserate la art. 5 teza a III-a din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1599 din 16 octombrie 2007 privind dobânda, în partea privind dobânda de referinţă variabilă, precum şi orice altă clauză care permite C. S.A. modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzei inserate la art. 8 lit. b), lit. a) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1599 din 16 octombrie 2007, referitor la comisionul de acordare a creditului.

A constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de art. 8 lit. c) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1599 din 16 octombrie 2007, referitor la comisionul de administrare.

A obligat pârâta să restituie reclamanţilor: suma de 563,44 Euro reprezentând diferenţa de dobândă, percepută în baza clauzei constatată ca fiind abuzivă, suma de 1092,01 Euro încasată cu titlu de comision de, suma de 3455,5 Euro încasată cu titlu de comision de acordare a creditului şi suma de 1099,11 Euro RON încasată cu titlu de comision de administrare, precum şi dobânda legală la aceste sume începând cu data de 4 decembrie 2014 (data introducerii acţiunii) şi până la plata efectivă a sumei

A respins acţiunea în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 8 lit. b), lit. a) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1599 din 16.10.2007, referitor la comisionul de rambursare anticipată.

A obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 2140,8 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din care, suma de 900 RON reprezentând onorariul apărătorului şi suma de 1240,8 RON reprezentând onorariul expertului.

Această hotărâre a fost lămurită prin sentinţa civilă nr. 269/2018 civ. din 8 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în sensul că pârâta, care este obligată să plătească reclamanţilor sumele percepute în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive, precum şi cheltuielile de judecată, este C. S.A..

Împotriva acestei sentinţe, pârâtele C. S.A. şi S.C. D. S.R.L. au declarat apel.

Prin decizia nr. 573/2017 din 22 septembrie 2017, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, admite apelul formulat de C. S.A. prin reprezentant convenţional şi cel formulat de D. S.R.L. prin reprezentant convenţional împotriva sentinţei civile nr. 188/2017 civ. din 9 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o schimbă în parte, în sensul că:

Obligă pârâta să restituie reclamanţilor suma de 1092.01 RON încasată cu titlu de comision de administrare.

Înlătură din sentinţa apelată menţiunea privind obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, începând cu data de 4 decembrie 2014 şi până la plata efectivă a sumelor.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu contravin prezentei decizii.

Obligă intimaţii la plata către fiecare din apelanţi a câte 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Decizia nr. 573/2017 din 22 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a fost îndreptată prin încheierea din 17 noiembrie 2017, în sensul că "obligă pârâta să restituie reclamanţilor suma de 1092,01 Euro, încasată cu titlu de comision de administrare" şi nu suma de 1092.01 RON, cum din eroare s-a menţionat.

De asemenea, aceeaşi hotărâre a fost lămurită prin încheierea din 16 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, în sensul că "obligă pârâta C. S.A. să restituie reclamanţilor suma de 1092,01 euro, încasată cu titlu de comision de administrare"

Împotriva deciziei nr. 573/2017 din 22 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a declarat recurs pârâta C. S.A..

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă C. S.A. a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel este nelegală fiind pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, cu referire expresă la prevederile art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000.

Astfel, în susţinerea acestei critici, recurenta arată că aceste clauze care reglementează perceperea dobânzii şi a comisioanelor sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, întrucât fac parte din obiectul principal al contractului şi sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

În sprijinul acestor susţineri, recurenta face referire la dispoziţiile art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48/CE transpuse ulterior în legislaţia noastră prin O.U.G. nr. 50/2010, potrivit cărora, prin cost total al creditului pentru consumatori înţelegem "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale (...)".

De asemenea, arată că în legislaţia internă nu există o reglementare care să autorizeze controlul jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal şi în ipoteza în care aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Totodată, se arată că decizia atacată este nelegală şi din perspectiva faptului că instanţa de apel nici măcar nu a analizat îndeplinirea celei de-a doua condiţii, respectiv aceea ca prevederile ce fac parte din obiectul principal al contractului să fie exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Recurenta a mai arătat că este nelegală soluţia deciziei din apel şi din perspectiva considerentelor vizând lipsa detalierii motivelor pentru care sunt percepute comisioanele de acordare şi administrare credit, neexistând prevederi legale care să oblige la detalierea motivelor perceperii unor costuri, iar legislaţia din materia drepturilor consumatorilor nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat.

În raport cu aceste susţineri, recurenta solicită ca instanţa de recurs să constate că soluţia a fost pronunţată cu interpretarea greşită a normelor de drept material.

O altă critică a recurentei vizează interpretarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000.

Astfel, cu privire la caracterul negociat al clauzelor contestate, recurenta consideră, în analiza îndeplinirii sau neîndeplinirii acestei prime condiţii, că prima instanţă ar fi trebuit să pornească de la prevederile art. 4 alin. (2) din Legea 193/2000, articol potrivit căruia "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei".

În acest context, recurenta apreciază că obligaţia de informare a consumatorului trebuie păstrată în limite rezonabile, neputându-se pretinde băncii să sfătuiască un client cu privire la obligaţiile pe care doar clientul cunoaşte dacă şi le poate asuma. Astfel, banca informează clientul despre caracteristicile esenţiale ale ofertelor existente în portofoliul său şi despre implicaţiile acestora asupra situaţiei consumatorului, dar nu decide în locul său.

În concluzie, având în vedere argumentele expuse, recurenta solicită ca instanţa să observe faptul că instanţa de apel a realizat o interpretare greşită a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. Această condiţie nu vizează nicidecum negocierea efectivă, ci posibilitatea consumatorului de a negocia, posibilitate de care intimaţii au beneficiat în prezenta cauză.

Cu privire la inexistenţa dezechilibrului în detrimentul consumatorilor, recurenta apreciază că în cauză, rezultă fără niciun dubiu caracterul negociat al prevederilor contractuale, ceea ce face inutilă analiza celorlalte condiţii prevăzute de Legea nr. 193/2000 (cele trei condiţii trebuie îndeplinite cumulativ).

În ceea ce priveşte dobânda, recurenta susţine că aşa cum a arătat şi în faţa instanţelor de fond, faptul că pe perioada cât dobânda a fost variabilă în funcţie de dobânda de referinţă a băncii, aceasta nu a creat niciun dezechilibru în detrimentul împrumutaţilor.

Cu privire la comisioane, recurenta susţine, contrar reţinerilor instanţelor de fond, că nu există nicio prevedere legală care să oblige pârâta la detalierea motivelor perceperii unor costuri. De altfel, în niciun contract, indiferent că este vorba despre un contract încheiat între profesionişti sau între profesionişti şi consumatori nu se prevede cauza mediată, respectiv destinaţia pe care părţile o vor da sumelor de bani obţinute de la cocontractant. Mai mult decât atât, legislaţia din materia drepturilor consumatorilor nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat

Referitor la comisionul de acordare credit, recurenta arată că acesta se percepe pentru activităţi de punere la dispoziţia clientului a creditului. În concret, comisionul de acordare cuprinde costurile băncii cu deschiderea contului de credit, punerea la dispoziţia clientului în contul curenta sumei de bani provenind din credit, punerea la dispoziţia clientului a graficului de rambursare.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare, recurenta arată că acesta a fost perceput într-un cuantum fix, indicat expres în contractul de credit. De altfel, întrucât comisionul de administrare reprezintă un cost determinat de o activitate constantă ca volum şi intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, este firesc ca acest comision să aibă aceeaşi valoare, constantă, pe toată perioada creditării.

Prin întâmpinarea depusă la data de 31 ianuarie 2018, intimata-pârâtă D. S.R.L. a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare la data de 5 februarie 2018, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 3 mai 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 10 mai 2018, recurenta depunând punct de vedere.

La termenul din 14 iunie 2018, Înalta Curte a dispus suspendarea judecării recursului, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ. până la soluţionarea sesizării nr. 866/1/2018 înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Ulterior soluţionării sesizării, instanţa supremă a stabilit termen la data de 13 decembrie 2018, în Completul de filtru, în vederea analizării admisibilităţii în principiu a recursului. La acest termen, recurenta C. a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 521 alin. (3) şi art. 27 C. proc. civ. astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 52/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte a dispus, la termen, sesizarea Curţii Constituţionale, suspendând, totodată judecata recursului până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

În cauză a fost stabilit un nou termen la 14 noiembrie 2019 când a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind citate părţile în şedinţa publică de la 12 martie 2020.

Judecata cauzei a fost suspendată în data de 12 martie 2020, faţă de sesizarea privind soluţionarea recursului în interesul legii, înregistrat sub nr. x/2020 pe rolul Înaltei Curţi; judecata a fost reluată în data de 22 octombrie 2020.

Cauza a fost repusă pe rol la data de 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta arată că hotărârea instanţei de apel este nelegală fiind pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, cu referire expresă la prevederile art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, iar în susţinerea acestei critici, se menţionează că aceste clauze care reglementează perceperea dobânzii şi a comisioanelor sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv, în conformitate cu prevederile evocate, întrucât fac parte din obiectul principal al contractului şi sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

În acest context, recurenta susţine că instanţa de apel trebuia să observe faptul că din moment ce comisionul de acordare şi comisionul de administrare reprezintă o prestaţie esenţială a contractului de credit şi o remuneraţie a unui serviciu prestat de recurentă, este evident că din perspectiva jurisprudenţei CJUE face parte din obiectul principal al contractului şi nu poate face obiectul cercetării caracterului său abuziv.

Susţinerea recurentei referitoare la includerea comisioanelor în obiectul principal al contractului, fiind excluse de la analiza caracterului abuziv nu poate fi reţinută, partea interpretând într-o manieră neadecvată jurisprudenţa CJUE. Dimpotrivă, chiar din hotărârile CJUE invocate de recurentă rezultă că interpretarea dată de Curtea Europeană este în sensul că, de principiu, clauzele ce reglementează comisioanele percepute de instituţia bancară nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Criticile recurentei vizând neîndeplinirea condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare sunt apreciate ca întemeiate de Înalta Curte pentru următoarele considerente.

Aşadar, în raport de conţinutul clauzelor referitoare la comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

Astfel, din lecturarea clauzelor menţionate, acestea conţin modalitatea în care comisioanele vor fi calculate, periodicitatea cu care acestea vor fi percepute şi momentele la care trebuie plătite, neimpunându-se niciun fel de clarificări suplimentare.

În speţă, faţă de conţinutul clauzelor evocate şi chiar faţă de denumirea comisionului, se constată că împrumutaţii au fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică respectivul comision.

Aceasta deoarece, clauzele au fost exprimate în contractul de credit în termeni clari şi inteligibili, nefiind clauze complexe sau care să folosească un limbaj pentru înţelegerea căruia ar fi nevoie de cunoştinţe de specialitate. Această concluzie se desprinde din analiza clauzelor contestate, cu atât mai mult cu cât în conţinutul acestora se prezintă modul de calcul al acestora, prin raportare la valoarea creditului acordat.

Astfel, în ceea ce priveşte reţinerea instanţei de apel, potrivit căreia, contractul de credit nu ar cuprinde detalierea motivelor pentru care se percep comisioanele, se constată că nu există nicio prevedere legală care să oblige recurenta la detalierea motivelor perceperii unor costuri, iar legislaţia din materia drepturilor consumatorilor nu impune profesionistului să procedeze în acest sens cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat;

De asemenea, se reţine că instanţa de apel nu a arătat prin ce anume clauzele contestate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere că doctrina este unanimă în a considera existenţa unui "dezechilibrul semnificativ" numai în situaţia absenţei unor prestaţii echivalente ca urmare a executării obligaţiilor contractuale de către părţi.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut în considerente faptul că aceste clauzele nu sunt clare şi precise, dând astfel posibilitatea doar băncii de a interpreta, strict in interes propriu, aceste clauze, creând şi din această perspectivă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşadar, nefăcând nicio dovadă a disproporţiilor dintre obligaţiile părţilor la momentul semnării contractului, instanţa a apreciat în mod implicit îndeplinirea acestei condiţii, deşi perceperea comisioanelor este justificată prin prisma demersurilor efectuate de creditoare anterior încheierii creditului, precum şi pe parcursul derulării contractului de credit.

În ceea ce priveşte comisionul de acordare credit, recurenta a arătat că acesta se percepe pentru activităţi de punere la dispoziţia clientului a creditului acordat, care cuprinde costurile băncii cu deschiderea contului de credit, punerea la dispoziţia clientului în contul curent a sumei de bani provenind din credit, punerea la dispoziţia clientului a graficului de rambursare, acest comision fiind perceput o singură dată, la momentul acordării creditului, pentru servicii necesare punerii sumei de bani la dispoziţia clientului, iar perceperea acestuia nu poate fi contestată prin prisma lipsei contra prestaţiei, pentru că banca a suportat aceste costuri la rândul său, sens în care nu se poate reţine crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

De asemenea, recurenta a indicat acele prestaţii care justifică perceperea comisionului de administrare.

Relevante în reţinerea caracterului fondat al criticii analizate sunt hotărârile CJUE pronunţate în cauza C-621/17 şi cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19.

În prima hotărâre, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză", precum şi că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă".

În cea de-a două hotărâre, Curtea Europeană a statut că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

În consecinţă, faţă de interpretările date de Curtea Europeană se impune ca instanţa de apel să procedeze la analiza clauzelor contestate vizând comisionul de acordare şi cel de administrare valorificând jurisprudenţa indicată.

Este fondată şi critica recurentei referitoare la nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul menţinerii soluţiei de anulare a clauzei referitoare la dobânda variabilă, cu menţiunea că este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Se reţine, astfel, că instanţa de apel nu a analizat criticile din memoriul de apel care vizau acest petit, considerentele deciziei cuprinzând în esenţă aceleaşi concluzii ca şi cele din sentinţa de fond.

De asemenea, deşi prin memoriul de apel este vizat şi aspectul referitor la obligaţia de restituire a sumelor reprezentând diferenţa de dobândă, instanţa de apel nu analizează această critică în considerentele deciziei recurate, nefiind identificate argumentele pentru care s-a concluzionat asupra acesteia.

Din această perspectivă, analiza instanţei de apel reţinută în considerente, din care rezultă faptul că pârâta nu a arătat în ce ar consta contraprestaţia sa legată de perceperea acestor comisioane, astfel încât scopul şi modalitatea perceperii acestora sunt de neînţeles, nu poate constitui un argument care să susţină soluţia pronunţată în cauză.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în cadrul controlului de legalitate nu a procedat, în mod efectiv, la analizarea apelului pârâtei, întrucât aceasta nu a arătat motivul pentru care clauzele contestate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care nu s-a făcut nicio dovadă a disproporţiilor dintre obligaţiile părţilor la momentul semnării contractului, instanţa apreciind în mod implicit îndeplinirea acestei condiţii, iar acest aspect nu poate satisface exigenţele unei analize a raportului juridic dedus judecăţii, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de apel se va preocupa să analizeze apelul pârâtei referitor la comisionul de acordare, comisionul e administrare şi cu privire la dobânda de referinţă variabilă şi să răspundă criticilor formulate de părţi în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, în raport cu temeiurile de drept invocate.

Constatând că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea pretenţiilor deduse judecăţii sub aspectul cererilor cu care a fost învestită, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 573/2017 din 22 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe de apel spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 573/2017 din 22 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B. şi intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L.

Casează decizia atacată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă de apel spre rejudecare.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2020.