Bank’s appeal upheld, appellate ruling on abusive credit clauses quashed and remanded for retrial.

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, la data de 27 februarie 2015 sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat constatarea caracterului abuziv şi nul absolut al prevederilor din contractele de credit şi actul adiţional, încheiate între reclamanţii împrumutaţi şi pârâta creditoare, eliminarea clauzelor abuzive pentru viitor, restituirea sumelor plătite în trecut, ca efect al acestor clauze, precum şi denominarea CHF, recalcularea dobânzii şi restituirea a ceea ce s-a plătit peste dobânda legală.

Prin sentinţa nr. 287 din 17 februarie 2017, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea reclamanţilor A. şi B. şi, totodată, a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 3.11 şi art. 8 din contractul de credit nr. x/23.04.2008 şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse la art. 3.11 şi art. 8 din contractul de credit nr. x/23.04.2008. De asemenea, a fost dispusă restituirea sumelor plătite în temeiul art. 3.11 din contractul de credit nr. x din 23.04.2008. A fost respinsă în rest acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei nr. 287 din 17 februarie 2017 a Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au declarat apeluri atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C. S.A..

Prin decizia nr. 768 din 31 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei nr. 287 din 17 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

Prin decizia nr. 714 din 2 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de pârâta C. S.A. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 768 din 31 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, la data de 31 iulie 2019, sub nr. x/2015*.

Prin decizia civilă nr. 440 din 8 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C. S.A., împotriva sentinţei nr. 287 din 17 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu reclamanţii A. şi B., cauza fiind trimisă spre rejudecare conform deciziei nr. 714 din 2 aprilie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta C. S.A. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În arumentarea memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită şi contradictorie a legii considerând ca fiind abuzive clauzele art. 8.1 şi art. 3.11. din contractul de credit.

Soluţia adoptată de instanţă de a reţine că profesionistul se află pe o poziţie de superioritate faţă de consumatori, este greşită atâta timp cât instanţa de apel nu a analizat în mod corect şi complet conţinutul clauzelor de la art. 8.1 şi art. 3.11 şi prin raportare la textele de lege aplicabile în prezenta cauză.

În mod neîntemeiat instanţa de apel a apreciat că prin clauza înscrisă la art. 8 se oferă băncii dreptul exclusiv şi discreţionar de a declara soldul creditului scadent anticipat. Scopul inserării acestei clauze îl reprezintă minimalizarea de către bancă a prejudiciului în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale, împrumutaţii având posibilitatea să adopte conduita corespunzătoare pentru a preveni incidenţa acesteia.

Instanţa a ignorat faptul că aceste clauze transpun art. 1584 din C. civ. de la 1864, potrivit cărora împrumutatul trebuie să restituie împrumutul la termenul stipulat.

Recurenta solicită să se constate că prima instanţă nu a evidenţiat prin considerente producerea unui eventual dezechilibru semnificativ în defavoarea împrumutaţilor şi nici nu s-a dovedit că aceştia nu ar fi cunoscut clauza analizată la contractarea creditului sau că nu au înţeles-o fiind redactată în termeni clari şi precişi, de asemenea nu s-a probat nici reaua-credinţă a băncii.

În opinia recurentei, clauza care prevede o dobândă penalizatoare, o adevărată clauză penală fiind calculată în cazul în care împrumutatul întârzie la plata sumelor de bani scadente, nu poate crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante. Introducerea acestei clauze în contract este rezultatul consimţământului ambelor părţi, fiind un element al preţului contractului. Instanţa de apel recunoaşte că prin această clauză sunt transpuse prevederile dispoziţiilor art. 1066-1067 din C. civ. de la 1864, dar pe de altă parte în mod eronat susţine că determinarea cuantumului acestei dobânzi nu s-a făcut prin criterii clare. Argumentele reţinute de instanţă nu reflectă realitatea, clauza neavând caracter abuziv întrucât este clar precizată modalitatea de calcul a dobânzii penalizatoare aceasta având caracter previzibil, aşadar lipseşte dezechlibrul şi reaua credinţă a băncii, condiţii necesare pentru a fi în prezenţa unei clauze abuzive.

Printr-o altă critică se arată că, în mod greşit instanţa de apel a obligat banca să restituie părţii adverse sumele plătite în baza clauzei contractuale declarate nule absolut prevăzută la art. 3.11, deoarece dobânda majorată în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către împrumutaţi a fost stabilită şi încasată conform prevederilor legale, aceasta clauză nefiind abuzivă.

Prin întâmpinarea depusă, la 6 februarie 2020, intimaţii A. şi B. au solicitat respingerea recursului formulat în cauză, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatului, depus la 25 februarie 2020, recurenta solicită respingerea apărărilor intimaţilor şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 9 aprilie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 21 aprilie 2020, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 18 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 440 din 8 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă şi a acordat termen la data de 22 octombrie 2020, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de casare recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva modului de soluţionare a criticilor vizând clauza 8 din contractul încheiat cu intimaţii-reclamanţi.

Înalta Curte apreciază caracterul fondat al acestei critici pentru următoarele considerente:

Se reţine că prin cererea de chemare în judecată intimaţii-reclamanţi au limitat analizarea clauzei din contractul de credit la ipoteza de culpă reglementată de art. 7 lit. a) din acelaşi act, respectiv la posibilitatea de declarare a scadenţei anticipate a creditului în cazul neachitării de către împrumutat a sumelor datorate la termenele, în condiţiile şi cuantumurile stabilite în acest context. S-a susţinut caracterul abuziv al clauzei 8, invocându-se libertatea exclusivă a băncii de a trece la executarea silită, chiar dacă o eventuală întârziere nu ar fi determinată de o rea-credinţă.

Deşi există limitarea acestei analize, în raport de principiul disponibilităţii, instanţa de apel, respingând apelul pârâtei, depăşeşte cadrul procesual făcând referire la alte situaţii decât cele invocate de reclamanţi. Or, raportat la dispoziţiile art. 477 alin. (1) şi 478 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel era ţinută să analizeze cauza prin raportare la cadrul procesual stabilit în primă instanţă, coroborat cu criticile formulate în calea devolutivă de atac.

Sub un alt aspect se reţine nelegalitatea deciziei de apel şi în ce priveşte respingerea apelului pârâtei din perspectiva soluţiei de anulare integrală a clauzei 8, fără circumstanţierea cazurilor care ar determina incidenţa legislaţiei privind protecţia consumatorului.

Din această perspectivă, se reţine şi caracterul lacunar al deciziei de apel în cadrul căreia nu se regăsesc considerentele prin care să se răspundă efectiv criticilor formulate de pârâtă prin calea de atac.

Sub acest aspect, deşi recurenta a indicat doar motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază faţă de cele criticate prin memoriul de recurs că sunt incidente şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Criticile vizând nelegalitatea deciziei de apel cu privire la menţinerea soluţiei de anulare a clauzei 3.11 din contractul de credit, deşi subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vor fi analizate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Se reţine astfel, că instanţa de apel nu a răspuns criticilor din memoriul de apel referitoare la legalitatea clauzei de dobândă penalizatoare, menţinând soluţia instanţei de fond de anulare integrală a respectivei clauze, fără să aprecieze concret dacă prevederea contractuală era în integralitatea sa supusă sancţiunii specifice din materia protecţiei consumatorului. Se observă că instanţa de fond a apreciat că respectiva clauză ar fi doar parţial sub incidenţa prevederilor legislaţiei în materie, dispunând însă anularea integrală a clauzei.

Acest aspect nu a fost lămurit de instanţa de apel care, prin respingerea apelului şi menţinerea anulării integrale a clauzei 3.11, a exclus posibilitatea perceperii unor dobânzi penalizatoare pentru neexecutarea obligaţiilor asumate.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază caracterul fondat al criticii recurentei-pârâte.

În ceea ce priveşte critica referitoare la obligarea băncii să restituie sumele plătite în baza clauzei contractuale declarate nule absolut prevăzută la art. 3.11 din contractul de credit, aceasta urmează a fi avută în vedere de instanţa de apel, în raport şi de analiza efectivă a pretinsului caracter abuziv al clauzelor contractuale.

De reţinut este şi faptul că prin decizia nr. 714 din 2 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a constatat că "instanţa de apel a analizat superficial criticile invocate de către pârâta C. S.A., rezumându-se la o sinteză sumară a faptului că sunt nefondate criticile vizând soluţia primei instanţe de constatare a nulităţii absolute a celor două clauze prevăzute la art. 8 şi art. 3.11 din contractul de credit nr. x din 23.04.2008, fără a se expune raţionamentul logico-juridic care a condus la adoptarea soluţiei".

Aşadar, neanalizarea criticilor în privinţa aspectelor evocate, în prima casare intervenită în cauză, impun aplicarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd că "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul".

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în cadrul controlului de legalitate nu a procedat, în mod efectiv, la analizarea clauzelor art. 8 privind scadenţa anticipată şi art. 3.11. privind dobânda majorată din contractul de credit, aspect ce nu poate satisface exigenţele unei analize a raportului juridic dedus judecăţii, în raport cu aspectele de nelegalitate evocate.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de apel se va preocupa să răspundă criticilor formulate în raport cu temeiurile de drept invocate, în condiţiile în care aceasta nu a analizat caracterul abuziv al clauzelor evocate.

Constatând că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea pretenţiilor deduse judecăţii sub aspectul cererilor cu care a fost învestită, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 440 din 8 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 440 din 8 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi B. şi A..

Casează decizia atacată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă de apel spre rejudecarea apelului pârâtei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2020.