Counter-guarantee payment enforced: appellate decision upholding payment obligation over fraud defense affirmed

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 21.02.2017 sub nr. x/2017, reclamanta FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, a chemat în judecată pe pârâta FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta:

1. să plătească reclamantei suma de 819.293,21 RON, reprezentând contragaranţia acordată Fondului pentru garanţia asumată de reclamant în favoarea A. S.A., în baza Scrisorii de garantare nr. 966/16.12.2010;

2. să plătească reclamantei dobânda legală calculată de la data de 05.06.2016 (data la care s-au împlinit 90 de zile de la data ultimei adrese a Fondului nr. 8744 din 07.03.2016, prin care acesta a transmis toate documentele şi informaţiile solicitate de FRC), până la data plăţii efective a acestei sume;

3. să plătească cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul litigiu, respectiv taxa judiciară de timbru precum şi orice alte cheltuieli care ar putea interveni pe parcursul procesului.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 19 şi următoarele din C. proc. civ., art. 1270 şi 1489 C. civ., art. 2 din O.G. nr. 13/2011, art. 2 lit. o) paragrafele i) liniuţa 1, 2 şi 3 din Regulamentul BNR nr. 3/2009, precum şi pe orice alte norme de drept material sau procedural incidente în speţă.

Prin sentinţa civilă nr. 3266 din 25 septembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiate şi a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN (FNGCIMM), solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei civile apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar în subsidiar, modificarea în tot a sentinţei şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii introductive de instanţă şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2632 din 18 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N. împotriva sentinţei civile nr. 3266 din 25 septembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A.

A schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că:

A admis acţiunea.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 819.293,21 RON reprezentând contragaranţie şi la dobânda legala aferentă calculată de la 05.06.2016 si până la data achitării efective.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 17.697 RON cheltuieli de judecată în primă instanţă şi apel.

Împotriva acestei decizii, recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a formulat cerere de recurs, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivare, sub aspectul circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a precizat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

A susţinut că în considerente, instanţa de apel face o gravă confuzie între noţiunile de "autoritate de lucru judecat" şi "putere de lucru judecat", atunci când reţine:

"câtă vreme prezentul litigiu priveşte cererea de obligare a pârâtei la plata contragaranţiei acordată Fondului pentru garanţia asumată de reclamant în favoarea A. S.A., în baza Scrisorii de garantare nr. 966/16.12.2010, care este o altă scrisoare decât cea care a făcut obiectul analizei în dosarul cu nr. x/2017, nu se poate vorbi despre puterea de lucru judecat, câtă vreme nu se pune problema ca în prezenta cauză să se confirme sau infirme ceea ce s-a soluţionat anterior" şi, de asemenea, că:

"esenţial este faptul că în cele două dosare garanţiile au fost acordate în baza unor scrisori de garantare diferite".

Astfel, a considerat că motivele pe care se întemeiază instanţa de apel sunt contradictorii, în speţă instanţa respingând argumentele recurentei în susţinerea puterii de lucru judecat, cu o motivare vizând inexistenţa autorităţii de lucru judecat.

Concret, a precizat că în situaţia în care, în cele două dosare, garanţiile nu ar fi fost acordate în baza a două scrisori diferite, s-ar fi pus problema autorităţii de lucru judecat, aspect la care se raportează în motivare instanţa de apel, deşi nu a fost invocat de recurenta-pârâtă.

Aşadar, a susţinut că în cauză trebuia analizată puterea de lucru judecat, apărare diferită de excepţia autorităţii de lucru judecat, motivarea deciziei atacate fiind contradictorie argumentelor invocate.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat, sub un prim aspect, că instanţa de apel a aplicat in mod vădit eronat prevederile art. 7.4 alin. (2) lit. a) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, socotind, fără niciun temei, că acest text se referă, în mod exclusiv, la verificarea îndeplinirii de către intimata-reclamantă a mandatului acordat pentru acordarea contragaranţiei.

Recurenta a precizat că dispoziţiile Art. 7.4 alin. (2) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010 conţin două condiţii pentru plata contragaranţiei, una dintre acestea se referă la acordarea contragaranţiei, dar cealaltă obligaţie, ignorată de instanţa de apel, se referă la plata garanţiei.

Sub un al doilea aspect, a susţinut că instanţa de apel a încălcat sau a ignorat dispoziţiile art. 6.1. din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010:

"GARANTUL acordă, monitorizează şi plăteşte garanţiile contragarantate cu diligenta pe care o practica în cazul garanţiilor pe care le acorda fără această protecţie", deoarece a ignorat faptul că obligaţia de diligenţă a reclamantei-intimate se referă nu doar la acordarea contragaranţiei, ci şi la monitorizarea şi plata acesteia.

A subliniat şi argumentat faptul că, potrivit Convenţiei, intimata-reclamantă era obligată la monitorizarea creditelor cu prudenţă şi diligenţă şi la a se asigura de situaţia financiară corectă şi fidelă a beneficiarului, pe tot parcursul creditului garantat, obligaţiile intimatei-reclamante faţă de recurenta-pârâtă subzistând şi după acordarea garanţiei contragrantate.

Or, în cauză, intimata-reclamantă a plătit garanţia cu încălcarea obligaţiei de diligenţă prevăzuta la art. 6.1 din Convenţia nr. 1/2010, cunoscând faptul că beneficiarul garanţiei este implicat în activităţi penale, care includ infracţiuni de fals, cu consecinţe majore asupra situaţiilor financiare ale acestuia.

Sub un al treilea aspect, a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 2 şi 3 alin. (1) O.U.G. nr. 23/2009 privind înfiinţarea FONDULUI ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. şi dispoziţiile art. 7.1. din Convenţia de Contragarantare 1/2010, neluând în considerare că recurenta-pârâtă preia riscul creditului, dar nu preia şi riscul de fraudă (operaţional).

A precizat că în conformitate cu prevederile Regulamentului (UE) nr. 575/2013 privind cerinţele prudenţiale pentru instituţiile de credit, riscul operaţional, astfel cum este definit la pct. 52 corelat cu art. 324, reprezintă un risc de pierdere, iar pierderea este definită, în principal, prin raportare la fraudă.

Mutatis mutandis, în considerarea informaţiilor cu privire la implicarea beneficiarului B. S.R.L. în activităţi ilicite cu caracter penal, recurenta-pârâtă a decis respingerea cererii de executare aferente acestui beneficiar, având ca temei prevederile invocate anterior, corelate cu dispoziţiile Art. 7.4. din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, potrivit cărora FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. plăteşte contragarantia dacă au fost respectate condiţiile de plată a garanţiei.

A mai susţinut că în mod corect a reţinut instanţa de fond că:

"declararea ca falsă a unor înscrisuri de către instanţa penală conduce, pe latura civilă, la constatarea nulităţii absolute a înscrisului, iar potrivit principiului quod nullum este nullum producit effectum, consecinţele se extind inclusiv asupra actelor ulterioare care au stat la baza acordării contragaranţiei".

În plus, a făcut referire la prevederile art. 10 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, subliniind că recurenta-pârâtă nu se poate asocia eventualelor infracţiuni de corupţie, iar plata contragaranţiei aferente beneficiarului B. S.R.L., în contextul desfăşurării unor anchete penale, ar fi putut expune recurenta cel puţin unui risc reputaţional, ar fi reprezentat un prejudiciu pentru statul român şi ar fi determinat acordarea unui ajutor de stat nelegal, sancţionat ca atare de legislaţia europeană.

Recurenta-pârâtă a mai invocat, în cadrul recursului formulat, că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul şi scopul urmărit în acordarea contragarantiilor, fiind încălcate atât spiritul, cât şi litera legii.

A susţinut că, potrivit art. 1266 C. civ., contractele se interpretează după voinţa concordanta a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor., iar la stabilirea voinţei concordante se va tine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea si de comportamentul lor ulterior încheierii contractului."

Pentru a pronunţa o hotărâre justă legală şi definitivă, instanţa trebuie să interpreteze sistematic prevederile O.U.G. nr. 23/2009, Ordinului MIMMCMA nr. 1364/23.12.2009 şi Normei nr. 1/2012 pentru a ajunge la o înţelegere exactă a raporturilor juridice instituite între părţi prin Convenţia nr. 1/2010 şi pentru a respecta scopul contractului şi a interesului politico-economic pentru care recurenta-pârâtă a fost înfiinţată.

A considerat că, în realitate, intimata-reclamantă a ignorat toate obligaţiile sale, în sensul anterior menţionat, abuzând de alte prevederi convenţionale, care i-ar fi permis să acopere garanţia plătită din fondurile FONDULUI ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. prin cererea de executare a contragaranţiei.

În plus, prin declararea ca false a unor înscrisuri contabile nu se poate mai verifica starea de dificultate a companiei, raportat la scopul Convenţiei nr. 1/2010 încheiată între părţi, în aplicarea Normei 1/2010 privind schemele de ajutor, iar raportat la scopul pentru care recurenta-pârâtă a fost înfiinţată, respectiv susţinerea societăţilor viabile, cu potenţial de dezvoltare şi cu o situaţie financiară certă, respectiv corectă, rezultă că dispoziţiile contractuale au fost încălcate, iar intimata-reclamantă este în culpă.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a precizat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile C. civ. care reglementează efectele nulităţii, în raport cu împrejurarea că declararea ca false a unor documente financiare ale societăţii are impact asupra documentelor prezentate pentru obţinerea contragaranţiei (declaraţii, situaţii financiare) deoarece, în acest caz, nu se poate verifica eligibilitatea beneficiarului, în speţă fiind aplicabil şi principiul potrivit căruia "fraus omnia corrumpit."

Astfel, a făcut referire la faptul că instanţa de apel a ignorat cu totul efectele nulităţii înscrisului declarat fals, considerând în mod greşit că, de vreme ce sentinţa penală nr. 87/2016 este ulterioară datei acordării contragaranţiei, nu mai prezintă relevanţă în prezenta cauză.

Or, potrivit principiilor nulităţii actului juridic, efectele nulităţii retroactivează, actul nul fiind considerat a nu fi fost niciodată încheiat, iar potrivit principiului quod nullum este nullum producit effectum, consacrat în art. 1254 alin. (2) din C. civ., desfiinţarea actului determină şi desfiinţarea actelor subsecvente.

Ca atare, analiza criteriului de eligibilitate referitor la dificultate, ce are la bază situaţiile financiare ale benficiarului, este vădit viciată, îndoielnică şi nu se poate confirma îndeplinirea de către beneficiar a acestui criteriu.

Sintetizând cele anterior expuse, a arătat că, la momentul plăţii garanţiei contragrantate, respectiv anul 2014, recurenta cunoştea despre existenţa faptelor penale şi a hotărârilor penale, aşa încât plata unei astfel de garanţii contragarantate atrage culpa intimatei-reclamante, care nu a dat dovada de prudenţă şi diligenţă, contrar scopului Convenţiei.

Situaţia de fapt prezentată atestă, fără niciun dubiu faptul că beneficiarul a fost implicat în activităţi cu caracter penal, de natură să deterioreze şi să mistifice situaţia financiară a societăţii.

Cum activitatea penală a debutat anterior acordării contragarantiei, nu se poate susţine că intimata-reclamantă putea considera îndeplinit criteriul de eligibilitate de a nu fi în dificultate, consecinţele deciziilor penale invocate producându-se inclusiv cu privire la situaţiile financiare ale societăţii.

În consecinţă, executarea şi plata garanţiei de stat, din fonduri publice, a avut loc ca urmare a nerambursării de către beneficiar a creditului cordat, mecanism ce a inclus un risc de fraudă major, din care a făcut parte şi reclamanta-intimată, aceasta omiţând, cu rea credinţă, informaţiile pe care le deţinea şi optând să accepte la plată garanţia contragarantată, în detrimentul recurentei-pârâte.

De altfel, unul dintre Referatele de acordare a contragarantiilor (Anexa C) arată:

"beneficiarul se încadrează în categoria îndoielnic", iar în avizul de risc nr. x/17.06.2011, unul dintre motivele pentru care se avizează favorabil propunerea de prelungire a garanţiei pentru creditele încadrate de bancă în categoria "îndoielnic" este că:

"garanţia este contragarantată in proporţie de 60%".

Se relevă astfel, un abuz de drept al intimatei-reclamante, care şi-a exercitat mandatul într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei credinţe, cu scopul de a vătăma interesele recurentei-pârâte.

În plus, criteriul de apreciere a culpei intimatei este cel al bunului proprietar, întrucât aceasta este un profesionist în domeniul garantării, cu statut de instituţie financiară nebancară, aflată sub supravegherea prudenţială a Băncii Naţionale a României.

În susţinerea recursului, recurenta-pârâtă a mai invocat şi faptul că, prin decizia nr. 1577 din 05.07.2018, definitivă, pronunţată în dosarul cu nr. x/2017 (referitor la Scrisoarea de garantare nr. 96//16.12.2010) Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul formulat de recurenta-pârâtă din prezenta cauză (Anexa A) reţinând următoarele:

"Cum administratorul şi beneficiarul însuşi au fost condamnaţi pentru falsificarea unei facturi din 2009 [...] rezultă că nu se poate considera îndeplinită cerinţa de la art. 8 lit. c) din Norma 1/2010 în ceea ce priveşte pe beneficiarul B. S.R.L. şi raportat la executarea contragaranţiei. Prin urmare refuzul apelantei de plată a contragaranţiei are un fundament contractual motiv pentru care pretenţiile intimatei-reclamante nu puteau fi admise.

Contragaranţia în discuţie nu are însă un caracter irevocabil şi necondiţionat aşa cum pretinde intimata-reclamantă şi cum apare declamat uneori în actele întocmite de părţi. Instanţa reţine aceasta, deoarece titulatura de contragaranţie irevocabilă şi necondiţionaăa intră în contradicţie cu cuprinsul contractului dintre părţi (art. 7.4. alin. (2) din contract) care arată că executarea contragaranţiei nu este automată, ci depinde de o analiză proprie a contragarantatului vizavi de respectarea mandatului acordat."

Recurenta-pârâtă a mai arătat, în argumentarea recursului, faptul că legislaţia ajutorului de minimis impune stoparea ajutorului acordat unui beneficiar neeligibil, făcând referire la prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înfiinţarea FONDULUI ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A.:

"Condiţiile în care se acordă contragaranţiile se stabilesc cu respectarea legislaţiei în domeniul ajutorului de stat."

În acest context, a menţionat dispoziţiile art. 18 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi dispoziţiile art. 15 alin. (1) şi (2) şi art. 16 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Regulamentul privind procedurile de monitorizare a ajutoarelor de stat, pus în aplicare prin Ordinul preşedintelui Consiliului Concurentei nr. 175/2007, menţionând că, în considerarea acestor texte legale, a decis stoparea ajutorului de minimis acordat B. şi, implicit, încetarea contragarantiei acordate în favoarea acestei societăţi, faţă de neîndeplinirea condiţiilor de eligibilitate.

A solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 18 iunie 2019, intimata-reclamantă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N. a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 19 iunie 2019, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului formulat de pârâtă, ca nefondat.

Întâmpinarea formulată a fost comunicată recurentei-pârâte, care a transmis la dosar, la data de 17 iulie 2019, răspuns la întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea apărărilor formulate de către intimata-reclamantă şi admiterea recursului, pentru motivele invocate în cerere.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 6 decembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Numai intimatul-reclamant a depus un punct de vedere la raport, prin care a arătat că nu este de acord cu soluţia propusă prin raport, deoarece o parte din criticile invocate nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 iunie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 21 octombrie 2020, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Sub un prim aspect, recurentul a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la motivul de nelegalitate ce poate fi invocat în calea extraordinară de atac a recursului ce impune casarea când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

Din interpretarea dispoziţiilor mai sus menţionate rezultă că motivul de recurs reglementat la punctul 6 al art. 488 C. proc. civ., este incident în situaţia în care hotărârea atacată cuprinde în considerentele sale constatări distincte, contradictorii sau confuze, astfel că instanţa de recurs nu poate determina în ce măsură o anumită normă juridică a fost sau nu corect aplicată.

Recurentul a susţinut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva faptului că hotărârea atacată cuprinde considerente contradictorii cu ocazia interpretării dispoziţiilor legale care reglementează puterea de lucru judecat, cu referire la decizia nr. 1577/05.07.2018, definitivă, pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, deoarece instanţa de apel a motivat inexistenţa autorităţii de lucru judecat.

Conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ., "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Din studierea considerentelor deciziei recurate nu se poate reţine existenţa unei contradicţii în logica instanţei, câtă vreme aceasta a analizat incidenţa în cauză a prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. invocate de recurent, constatând că nu se poate reţine puterea de lucru judecat cu referire la decizia nr. 1577/05.07.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă deoarece în cele două dosare garanţiile au fost acordate în baza unor scrisori de garantare diferite.

Or, instanţa de apel a arătat în mod clar, faptul că prezentul litigiu priveşte cererea de obligare a pârâtei la plata contragaranţiei acordată Fondului pentru garanţia asumată de reclamant în favoarea A. S.A., în baza Scrisorii de garantare nr. 966/16.12.2010, care este o altă scrisoare decât cea care a făcut obiectul analizei în dosarul nr. x/2017, astfel că nu se poate vorbi despre puterea lucrului judecat.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului, hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile legale incidente şi prevederile convenţiei încheiate între părţi referitoare la culpa în executarea mandatului acordat, condiţiile în care se procedează la acordarea garanţiei şi contragaranţiei, la aprobarea cererii de plată şi la plata contragaranţiei.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, între recurentul-pârât şi intimatul-reclamant s-a încheiat Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, având ca obiect contragarantarea garanţiilor acordate de reclamant beneficiarilor care îndeplinesc condiţiile următoarelor scheme de ajutor de minimis, respectiv Norma nr. 1/2010, privind contragarantarea garanţiilor aferente finanţărilor contractate de întreprinderile mici şi mijlocii de la bănci şi instituţii financiare nebancare şi Norma nr. 21/2010 privind contragarantarea garanţiilor acordate pentru sprijinirea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii (start-up).

La data de 21 august 2008, între reclamant şi A. S.A. -Finanţator - a intervenit Convenţia pentru garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate nr. 78/21.08.2008 (Anexa 33), asa cum a fost modificată şi completată, având ca obiect garantarea de către intimatul-reclamant, în calitate de fideiusor, a finanţărilor individuale acordate de către Finanţator beneficiarilor de finanţare (întreprinderi mici şi mijlocii) care îndeplinesc condiţiile prevăzute la articolul 3.1. din Convenţie.

Litigiul de faţă se poartă în legătură cu cererea intimatului-reclamant adresată recurentului privind plata contragaranţiei aferente executării de către finanţator a Scrisorii de garantare nr. 966 din 16 decembrie 2010, prin care reclamantul a acordat în favoarea Băncii o garanţie financiară în limita sumei maxime de 257.199 euro, reprezentând 70,0001 % din soldul Contractului de credit nr. x/23.12.2010 cu modificările şi completările ulterioare, acordat de Finanţator - Banca - beneficiarului B. S.R.L.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de apel a reţinut în mod corect că intimatul-reclamant a acordat garanţia contragarantată conform mandatului primit, potrivit art. 4.1 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, cu respectarea criteriilor din Anexa C9 a acestei Convenţii şi ulterior, a plătit finanţatorului garanţia, în conformitate cu condiţiile de plată prevăzute în Scrisoarea de garantare şi în Convenţia pentru garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate nr. 78 din data de 21 august 2008, încheiată cu banca finanţatoare.

Examinând prevederile art. 4.1 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 3.1. din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, Înalta Curte reţine că intimatul-reclamant a fost mandatat de recurent să acorde contragaranţiile în condiţiile prevăzute prin această convenţie, procedura de acordare a acestor contragaranţii presupunând, printre alte operaţiuni ce trebuiau îndeplinite, verificarea încadrării beneficiarului în condiţiile prevăzute la capitolul "Beneficiarii şi criteriile de eligibilitate" din Norma nr. 1/2010 care, potrivit art. 2.3 din Convenţia de contragarantare, constituie parte integrală din aceasta.

Una din condiţiile de eligibilitate care trebuie îndeplinite în mod cumulativ de beneficiarii contragaranţiilor este menţionată de textul art. 8 din Norma nr. 1/2010, lit. c) a acestui articol, impunând condiţia ca beneficiarul contragaranţiei să nu fie considerat "întreprindere în dificultate".

Potrivit dispoziţiilor art. 8 lit. c) din Norma nr. 1/2010, îndeplinirea acestei condiţii urma a fi apreciată prin prisma informaţiilor rezultate din situaţiile financiare ale beneficiarului aferente ultimelor două exerciţii financiare încheiate, acestea fiind analizate potrivit criteriilor din Anexa B.2 la Norma nr. 1/2010, a informaţiilor furnizate de Registrul comerţului şi Buletinul procedurilor de insolvenţă, fiind necesară şi declaraţia pe propria răspundere dată pe formularul din Anexa B la Norma menţionată.

Pe de altă parte potrivit art. 4 lit. b) din Norma nr. 1/2010, parte integrantă din Convenţia de contragarantare, o întreprindere este considerată "în dificultate" în următoarele situaţii: (i) în cazul unei întreprinderi cu răspundere limitată, atunci când se constată pierderea a mai mult de jumătate din capitalul social al acesteia, mai mult de un sfert din acest capital fiind pierdut în ultimele 12 luni; (ii) în cazul unei întreprinderi în care cel puţin o parte din asociaţi răspunde nelimitat pentru creanţele acesteia, atunci când s-a pierdut mai mult de jumătate din capitalul propriu, aşa cum reiese din evidenţele contabile al întreprinderii, mai mult de un sfert din acest capital fiind pierdut în decursul ultimelor 12 luni; (iii) în cazul oricărei întreprinderi, indiferent de forma juridică, care întruneşte condiţiile prevăzute de legislaţia naţională, pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvenţă; (iv) în cazul în care niciuna dintre condiţiile prevăzute anterior nu este îndeplinită, o întreprindere este considerată în dificultate dacă cel puţin două dintre condiţiile următoare sunt îndeplinite simultan: cifra de afaceri scade cu mai mult de 50% în anul N (ultimul exerciţiu financiar încheiat) faţă de anul N-2 şi, deopotrivă, datoriile cresc cu mai mult de 50% în anul N faţă de anul N-2 sau pierderile înregistrate sunt cu 50% mai mari în anul N faţă de anul N-2.

Prin urmare, modul de redactare a textelor anterior evocate din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010 şi din Norma nr. 1/2010 confirmă argumentele reţinute de instanţa de apel în decizia recurată, în sensul că, momentul la care se verifică de către garant îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate, între care şi aceea dacă beneficiarul garanţiei şi al contragaranţiei este o întreprindere aflată în dificultate, este, în mod logic, momentul acordării acestor garanţii, nu un moment ulterior.

În recursul dedus judecăţii, recurentul-pârât a invocat faptul că beneficiarul nu îndeplinea cumulativ condiţiile prevăzute de art. 8 din Norma 1/2000, în sensul că nu putea fi considerat o întreprindere care nu era în dificultate, pentru că în privinţa sa era deschisă urmărirea penală, iar ulterior, atât administratorul beneficiarului, cât şi societatea au fost condamnaţi pentru infracţiuni de fals, ce au vizat inclusiv falsificarea facturii nr. x-1 din data de 26 octombrie 2009 cuprinsă în situaţia financiară din 2009, în baza căreia s-a acordat, în anul 2010, contragaranţia. Astfel, unul dintre înscrisurile care a servit la analiza de către intimatul-reclamant a situaţiei financiare a beneficiarului, a fost, ulterior acordării garanţiei şi contragaranţiei, constatat ca fiind fals.

În speţă, dosarul penal nr. x/2012, în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 87/2016 de condamnare a beneficiarului B. S.R.L şi a asociatului/administratorului acestuia, C., s-a constituit ca urmare a trimiterii în judecată dispuse prin rechizitoriul din data de 17.10.2012 întocmit în dosarul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj.

Dosarul penal în care au fost efectuate cercetări cu privire la beneficiarul B. S.R.L şi asociatul/administratorul său a fost înregistrat în anul 2011, ulterior momentului din anul 2010 când, potrivit prevederilor Convenţiei de contragarantare nr. 1/2010 anterior expuse, a avut loc analiza intimatului-reclamant privind îndeplinirea criteriilor de eligibilitate de către beneficiar.

Întrucât demersurile pentru verificarea condiţiilor de eligibilitate privind pe beneficiar trebuiau întreprinse de reclamant la momentul acordării garanţiei şi, respectiv, a contragaranţiei, reprezentat de data de 16 decembrie 2010 a emiterii Scrisorii nr. 966, în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel că intimatul-reclamant nu putea avea în vedere la această dată elementul viitor al constatării caracterului fals al facturii în discuţie, cercetările în dosarul penal fiind declanşate în anul următor verificărilor (2011), iar pronunţarea hotărârii penale de condamnare (nedefinitive) având loc mult mai târziu faţă de momentul acordării contragaranţiei, în anul 2016.

Astfel de împrejurări ulterioare acordării garanţiei şi, respectiv, contragaranţiei, nu puteau fi cunoscute sau prevăzute de intimatul-reclamant în anul 2010, astfel că, în mod corect a constatat curtea de apel că acesta a respectat obligaţiile asumate prin Convenţia de contragarantare nr. 1/2010 privind verificarea criteriilor de eligibilitate ale beneficiarului garanţiilor.

Prin urmare, curtea de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 969, 970 şi 1073 din C. civ., reţinând cu justeţe că motivele invocate de recurentul-pârât pentru a refuza cererea de executare a garanţiei sunt neîntemeiate, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 7.4 alin. (2) din Convenţia nr. 1/2010, conform cărora "FRC plăteşte contragaranţia în toate situaţiile în care, din analiza efectuată, rezultă că GARANTUL: a) a acordat contragaranţia conform mandatului primit(...)."

Susţinerea recurentului conform căreia instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul şi scopul urmărit în acordarea contragaranţiilor nu reprezintă o critică de nelegalitate a deciziei recurate, fiind lipsită de relevanţă prin raportare la considerentele reţinute de instanţa de apel.

Prin referirea la dispoziţiile art. 1266 C. civ., recurentul-pârât se raportează de fapt la modul în care instanţa a interpretat şi aplicat Convenţia nr. 1/2010 încheiată de părţi şi nu poate încadrat în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că vizează exclusiv aspecte de apreciere şi interpretare a clauzelor contractuale, ce vizează netemeinicia şi nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentului-pârât, în speţă nu este incident principiul "quod nullum este nullum producit effectum", consacrat în art. 1254 alin. (2) din C. civ., având în vedere dispoziţiile legale speciale mai-sus analizate.

Înalta Curte constată că legislaţia ajutorului de stat nu este incidentă în speţă, având în vedere că scopul înfiinţării Fondului Român de Contragarantare S.A a fost acela de preluare de către acesta a unei părţi din riscul asumat de către Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. şi nicidecum de acordare a unor ajutoare de minimis în baza legislaţiei ajutoarelor de stat. Or, intimatul-reclamant nu şi-a asumat în cuprinsul Convenţiei nr. 1/2020 faptul că va acorda garanţia contragarantată în baza O.U.G. nr. 117/2006, ci şi-a asumat doar mandatul prevăzut în Anexa C9 din Convenţia nr. 1/2010.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 2632 din 18 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 2632 din 18 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2020.