Exclusion of currency conversion clauses from unfair terms doctrine and prohibition of judicial substitution for void interest rate mechanisms in foreign-currency consumer loans

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, din actele dosarului constată următoarele:

Prin cererea formulată la 1 martie 2016 de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în art. 1.1(b)*, art. 2.4, art. 3.1, art. 3.2, art. 3.3., art. 3.4, art. 3.7, art. 3.12, art. 3.13., art. 3.14., art. 4.1 si art. 5.5. din contractul de credit nr. x/07.10.2008 şi, pe cale de consecinţă, a se constata nulitatea absolută a acestor clauze precum şi a actelor de modificare a ratei dobânzii emise în temeiul acestora; ca o consecinţă a caracterului abuziv si a eliminării clauzelor privind dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, au solicitat instanţei a se constata că reclamanţilor urmează a li se aplica o dobânda fixă, prevăzuta în contract pentru primul an de contract, respectiv 5.5 % pe toată perioada până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, iar după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 o dobânda variabilă formată din marja fixă a băncii + Libor la 6 luni, unde marja fixă a băncii este marja fixă percepută la data la care s-a stabilit dobânda fixă iniţială de 5,5%; stabilirea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la cursul de schimb de 2,5331 RON/CHF valabil la data de 07.10.2008, data semnării contractului de credit, curs care să fie valabil pe toata perioada de derulare a acestuia; obligarea pârâtei să restituie sumele plătite nedatorat de către reclamanţi cu titlul de dobândă, comisioane şi diferenţe de schimb valutar, percepute în temeiul clauzelor contractuale abuzive de la data încasării acestor sume şi până la data încetării perceperii lor; obligarea pârâtei la plata de dobânzi legale pentru sumele achitate în plus în mod nedatorat de reclamanţi, cu titlu de dobândă şi comisioane cu începere de la data la care au fost făcute aceste plăţi şi până la restituirea lor efectivă; obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2342/2016 din 22 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

S-a constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/7.10.2008 încheiat de reclamanţii A. şi B. cu pârâta C. S.A.: art. 1.1 lit. b)*, art. 2.4 şi 3.12 care vizează comisionul de procesare, art. 3.13 care vizează comisionul de plată anticipată, art. 3.14 care vizează comisionul de administrare, art. 5.5. numai cu privire la teza care impune consumatorului să asigurare bunurilor imobile aduse în garanţie la o societate de asigurare agreată de bancă, art. 3.3 pentru teza care stabileşte că rata anuală a dobânzilor aniversare va fi cea în vigoare la momentul exercitării opţiunii şi art. 3.7 pentru teza care se referă la rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opţiunii, în cazul optării pentru dobânda aniversară fixă şi pentru teza care stabileşte că în cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară revizuibilă, rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opţiunii va putea fi modificată în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politică de credite a băncii, urmând să aducă la cunoştinţa împrumutatului noua rată a dobânzii în modalităţile menţionate în "Condiţiile generale de derulare a operaţiunilor bancare".

A fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor suma de 1.543,36 CHF cu titlu de comision de procesare şi suma încasată cu titlu de comision de administrare la care se datorează şi dobânda legală calculată de la data reţinerii fiecărei sume şi până la data restituirii integrale.

S-au respins cererile având ca obiect constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze: art. 3.1., art. 3.3, art. 3.7, art. 4.1, precum şi cererile având ca obiect stabilirea cuantumului dobânzii, îngheţarea cursului de schimb CHF-leu la cursul valabil la data de 7.10.2008 şi restituirea sumelor aferente împreună cu dobânda legală. S-a constatat că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel pârâta C. S.A. şi reclamanţii A. şi B..

Prin sentinţa civilă nr. 432 din 07.03.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., având ca obiect completare dispozitiv şi, în consecinţă: s-a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 2342/22.11.2016 pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2016 în sensul respingerii cererilor având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 3.2 şi art. 3.4 din contractul de credit nr. x/7.10.2008 încheiat de reclamanţii A. şi B. cu pârâta C. S.A. şi a actelor de modificare a ratei dobânzii.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel A. şi B. solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii formulate de către apelanţi în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în art. 3.2. şi 3.4. din contractul de credit, şi pe cale de consecinţă constatarea nulităţii absolute a acestor clauze precum şi a actelor de modificare a ratei dobânzii emise în temeiul acestora, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată din apel.

Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă prin decizia civilă nr. 726/2017 din 14 decembrie 2017 a respins apelul declarat de C. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 2342 din 22 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2016.

A admis apelul declarat de A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 2342/22.11.2016 pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2016, care a fost schimbată în parte în sensul că:

S-a constatat caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă nulitatea următoarelor clauze stabilite în contractul de credit nr. x/08.10.2008, astfel: clauza 3.1; clauza 3.3; clauza 3.7; clauza 4.6 (suportarea riscului valutar de către împrumutat).S-a dispus stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit mai sus menţionat, pe toată durata acestuia, la cursul BNR valabil la momentul semnării contractului de credit, respectiv 2.5331 RON/1CHF.

S-a dispus restituirea către reclamanţi a sumelor reprezentând diferenţa dintre ratele calculate la cursul BNR RON/CHF de la data acordării creditului în temeiul contractului nr. x/08.10.2008 şi ratele efectiv achitate.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A admis apelul declarat de A. ŞI B. împotriva sentinţei civile nr. 432/07.03.2017 pronunţată de Tribunalul Specializat în dosarul nr. x/2017, care a fost schimbată în tot, în sensul că:

S-a constatat caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă nulitatea următoarelor clauze stabilite în contractul de credit nr. x/08.10.2008, respectiv clauza 3.2 şi clauza 3.4;

S-a dispus restituirea către reclamanţi a sumelor reprezentând diferenţa dintre dobânda calculată şi percepută prin aplicarea mecanismului stabilit prin clauza 3.2 din contract, în funcţie de dobânda de referinţă a băncii, şi dobânda stabilită prin aplicarea marjei de 5,5% până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, iar pentru perioada ulterioară acestui moment, diferenţa dintre dobânda calculată şi percepută prin aplicarea aceluiaşi mecanism stabilit prin clauza 3.2, în funcţie de dobânda de referinţă a băncii, şi dobânda stabilită prin aplicarea marjei de 5,5% + LIBOR la 6 luni.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă C. S.A.

Recurenta-pârâtă C. S.A. solicită în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat de pârâtă şi respingerii apelului reclamanţilor formulat atât împotriva sentinţei civile nr. 2342/2016, cât şi împotriva hotărârii nr. 432/07.03.2017 şi, în consecinţă respingerea în tot a acţiunii reclamanţilor, precum şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată din apel şi recurs. În situaţia admiterii recursului şi a casării hotărârii recurate, recurenta solicită instanţei, în temeiul dispoziţiilor art. 500 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., să dispună că actele de executare făcute în temeiul deciziei civile nr. 726/14.12.2017 sunt desfiinţate de drept.

În esenţă, recurenta susţine că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. raportat la art. 22 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 6 CEDO, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta consideră că decizia recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor de drept material prevăzute de art. 1, art. 4 alin. (1) şi alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 969 alin. (1) şi art. 977-979 C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Arată că instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală prin încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, coroborate cu dispoziţiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 şi prevederile art. 969, 970, 1169, 1079 şi 1578 din C. civ. de la 1864.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a respins în mod nelegal excepţia lipsei calităţii de consumator a intimatei-reclamante, astfel cum această noţiune este definită prin art. 2 din Legea nr. 193/2000 şi nu a avut în vedere solicitarea sa formulată în subsidiar de a analiza cunoştinţele de specialitate ale reclamantei care este de profesie avocat şi de care ar fi trebuit să ţină seama la momentul la care a analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale constatate ca având caracter abuziv.

Susţine că a considerat în mod greşit că în prezenta cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de Legea nr. 193/2000.

Astfel, clauzele privind dobânda şi comisioanele fac parte din preţul contractului şi sunt prevăzute în mod clar şi uşor inteligibil, recurenta apreciind că instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, fiind elemente ce ţin de preţul contractului, clauzele contractuale privitoare la comisioane consideră că sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv reglementat de art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, după cum dispune art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE; singura condiţie impusă de lege în acest sens este aceea ca respectivele clauze să fie redactate într-un limbaj uşor inteleigibil, aspecte îndeplinite în speţă.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că în mod greşit s-a apreciat ca fiind îndeplinită condiţia lipsei negocierii şi s-a statuat cu privire la condiţia de bună-credinţă şi condiţia dezechilibrului contractual.

În ceea ce priveşte negocierea, arată că, la momentul contractării creditului, s-au pus la dispoziţia clienţilor mai multe tipuri de costuri, iar pentru tipul de contract ales, clientul a fost informat cu privire la costuri, efectuându-se o simulare a ratei totale lunare de plată, în vederea stabilirii gradului maxim de îndatorare.

Mai arată că instanţa de apel nu a luat în considerare faptul că reclamanta a depus la dosar simularea făcută de bancă pentru acordarea acestui credit în EURO, anterior semnării contractului în CHF.

Totodată, susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere probele administrate la momentul la care a dispus constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate şi, cu atât mai mult, nu se arată în hotărâre motivul pentru care instanţa de apel a înlăturat aceste apărări/probe.

Or, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa de judecată are obligaţia indicării atât a situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate, cât şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, cu arătarea motivelor pentru care s-au admis şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Recurenta-pârâtă a susţinut, atât în cadrul apelului, cât şi pe parcursul dezbaterilor în fata instanţei de fond, faptul că reclamanta a avut posibilitatea reală de a negocia clauzele contractuale referitoare la costurile creditului, clauze prezentate reclamanţilor încă din faza precontractuală, respectiv odată cu completarea şi semnarea cererii de acordare a creditului.

Apreciază că, la momentul încheierii contractului de credit, reclamanţii au calificat oferta Băncii ca fiind neabuzivă şi având un conţinut corespunzător nevoilor financiare ale acestora, neformulând nicio obiecţiune la conţinutul contractului preformulat, prezentat spre semnare, sens în care au procedat la semnarea acestuia.

De asemenea, arată că Legea nr. 193/2000 vorbeşte despre un dezechilibru semnificativ, iar nu despre o simplă nemulţumire a consumatorului în ceea ce priveşte preţul creditului - "nu orice inegalitate prezintă relevantă şi nu orice clauză care are efecte negative asupra consumatorului creează şi un dezechilibru semnificativ în raportul contractual".

Consideră că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 969 vechiul Cod civjl, întrucât a intervenit în convenţia părţilor litigante, modificând preţul creditului stabilit prin contractul de credit şi prin actul adiţional la acesta, compus din dobândă, comision de procesare, comision de rambursare anticipată (nefiind vorba de scadenţa anticipată) şi comision de administrare, prin eliminarea tuturor comisioanelor, doar ca rezultat al manifestării exclusive de voinţa a uneia din parti - a reclamanţilor, manifestare de voinţa neagreată însă de cealaltă parte - Banca, aducând astfel atingere principiului efectelor obligatorii ale contractului şi principiului autonomiei de voinţă în materie contractuală.

Fiind elemente ce ţin de preţul contractului, clauzele contractuale privitoare la dobânzi şi comisioane sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv reglementat de art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, consideră că hotărârea este nelegală în ceea ce priveşte comisionul de administrare, deoarece deşi instanţa de apel a reţinut că banca percepe comision de adminsitrare sub forma de dobândă mascată, nu a indicat nici probele care au condus instanţa la această concluzie şi, cu atât mai mult, textul de lege care să fi interzis băncii la momentul semnării contractului perceperea comisionului de administrare; pentru ca o clauza contractuală să poată fi considerată nulă aceasta trebuie să încalce o dispoziţie legală, or recurenta susţine că nu a încălcat nicio dispoziţie legală prin perceperea justificată a comisionului de administrare.

În plus, arată că, legalitatea acestui cost a fost confirmată de dispoziţiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, care defineşte scopul pentru care acest comision se percepe.

În opinia recurenţilor, din probele administrate în cauză, reiese faptul că banca justifică o contraprestaţie pentru perceperea acestui comision prin monitorizarea lunară, timp de 35 de ani, a creditului acordat. De fapt, reclamanţii au cunoscut existenţa acestui comision încă din faza precontractuală, comisionul de administrare fiind scris în cererea de acordare a creditului completată şi semnată de reclamanţi şi depusă la dosarul cauzei.

Comisioanele pentru care băncile nu aveau contraprestaţie, cum a fost comisionul de risc perceput de alte bănci, a fost interzis de către legiuitor prin art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

Or, a decide la momentul actual faptul că, comisionul de administrare este abuziv per se ar însemna să se contrazică norma legală stipulată în art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, considerându-se că o clauză legală permisă de lege are caracter abuziv. Acest lucru ar contrazice nu numai principiile interpretării normelor de drept, dar ar fi contrară şi dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi". Concluzia care se impune este aceea că, aceasta clauză nu este prin ea însăşi una abuzivă.

Totodată, solicită instanţei de recurs să aibă în vedere faptul că în prezent dispoziţiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 permit perceperea de către bănci a comisionului de administrare fie în sumă fixă, fie ca şi procent la soldul creditului. Or, din analiza clauzelor prin care banca percepe comisionul de administrare, rezultă în mod clar faptul că acesta se percepe la soldul creditului, cu respectarea dispoziţiilor legale, ţinând cont şi de faptul că activitatea de administrare a unui credit este o activitate complexă ce include o serie de operaţiuni ce se derulează pe întreaga durată a creditului.

În ceea ce priveşte comisionul de procesare, recurenta solicită instanţei de recurs să constate faptul că acest comision nu poate fi considerat abuziv cât timp banca a justificat prin înscrisurile depuse la dosar contraprestaţia pentru care acest comision a fost perceput o singură dată, la momentul acordării creditelor.

Consideră că instanţa de apel în mod gresit a reţinut caracterul abuziv al clauzei raportat la faptul că, "contravaloarea acestuia a fost reţinută din suma împrumutată, în condiţiile în care dobânzile au fost calculate la întreg soldul, deci şi asupra acestuia."

De asemenea, susţine că instanţa de apel a ignorat faptul că în prezent, dispoziţiile art. 36 coroborat cu art. 19 din O.U.G. nr. 50/2010 prevăd în mod expres posibilitatea băncilor de a percepe acest comision, dacă creditul a fost acordat.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală poate fi considerată abuzivă în măsura în care nu este exprimată în mod clar şi uşor inteligibil, condiţie care nu poate fi reţinută ca îndeplinită în ceea ce priveşte clauza de la pct. 6.1, cât timp comisionul de procesare a fost prevăzut în mod clar, iar la pct. 1.1 se prevede expres suma de 1.543,26 CHF.

Faptul că instanţa de apel în mod subiectiv consideră că, cuantumul sumei percepute de bancă cu acest titlu nu se justifică, deşi a fost cunoscută de parte anterior semnării contractului, nefiind vorba de un cost ascuns sau interzis de lege, nu poate conduce la soluţia eliminării acestuia din contract.

Din contră, prin eliminarea acestui cost avut în vedere de bancă la momentul la care a fost de acord să acorde creditul solicitat se creează un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul băncii.

Recurenta-pârâtă mai susţine faptul că hotărârea recurată este nelegală şi în ceea ce priveşte comisionul de rambursare anticipată, solicitând instanţei să constate faptul că acest comision a fost eliminat prin intrarea în vigoarea a O.U.G. nr. 50/2010. Potrivit dispoziţiilor ordonanţei indicate, comisionul de rambursare anticipată nu se percepe la creditele cu dobândă variabilă, prevedere care se aplică inclusiv contractelor aflate în curs de derulare.

Arată că, prin actul adiţional intrat în vigoare tacit în anul 2010, banca a prevăzut în mod clar posibilitatea perceperii acestui comision doar în ipoteza în care reclamanţii ar fi avut o dobândă fixă.

În ceea ce priveşte art. 5.5 referitor la poliţa de asigurare, recurenta consideră că instanţa de apel în mod netemeinic a constatat că în cauză este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor pe motiv că banca a adus o limitare a libertăţii intimaţilor în alegerea societăţii de asigurare.

Or, contrar celor susţinute de instanţa de apel, banca nu a impus o societate de asigurare, ci doar că această societate trebuie să fie printre cele agreate de bancă, dintr-o listă lungă.

În plus, la art. 5.5 se menţionează expres situaţia în care poliţa de asigurare este încheiată prin intermediul băncii..., restul situaţiilor fiind cele în care poliţa de asigurare a imobilului adus în garanţie este încheiată direct de client şi cesionată băncii ulterior, pe perioada în care imobilul în cauză este ipotecat în favoarea băncii.

Totodată, arată că intimaţii-reclamanţi nu au precizat în ce constă dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, prezenta clauză neîntrunind condiţiile impuse de Legea nr. 193/2000 pentru ca instanţa să constate presupusul caracter abuziv, astfel cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Recurenta-pârâtă susţine că hotărârea recurată este nelegală şi în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzelor prin care banca a perceput dobânda.

Arată că, în speţă, dobânda creditului a fost fixă în primul an de creditare şi a avut cuantumul de 5,5%, iar pentru următorii ani de creditare reclamanta avea obligaţia de a-şi exercita opţiunea pentru oricare dintre variantele de dobândă aniversară menţionată la art. 3.1, pct. 2) din Contractul de credit, în caz contrar banca urmând, potrivit contractului de credit, să comunice clientului noua rată a dobânzii în modalităţile menţionate în Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor Bancare, act aplicabil tuturor relaţiilor dintre bancă şi clienţii săi.

Chiar de la încheierea contractului, reclamanţii au fost de acord, ca în cazul în care nu îşi exercita opţiunea pentru una dintre variantele de dobânda aniversară menţionate la art. 3.1, pct. 2, cu aplicarea, după primul an de creditare, a unei dobânzi variabile, aşadar consimţământul pentru dobânda variabilă a fost dat din data de 07.10.2008, nefiind nevoie de un alt acord ulterior.

Apreciază că nu putem vorbi de un dezechilibru contractual în defavoarea reclamanţilor, având în vedere faptul că, dimpotrivă, banca o preluat creşterea costului de finanţare pentru creditele în CHF. Această preluare diminuează profitul scontat de bancă la încheierea contractelor de credit, în condiţiile în care în mod firesc toate cheltuielile suplimentare privind contractul de împrumut trebuiau să fie suportate de către împrumutaţi.

Arată că, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, conform dispoziţiilor acestui act normativ, formula de calcul a valorii ratei dobânzii a fost exprimată ca fiind suma dintre LIBOR CHF la 6 luni şi marja băncii pentru creditele în CHF. Marja de 6,31 puncte procentuale a fost calculată ca diferenţa dintre valoarea ratei dobânzii în vigoare începând cu data de 10 septembrie 2010 şi valoarea indicelui de referinţă LIBOR CHF valabil la aceeaşi dată şi a rămas nemodificată până la data de 30 iunie 2011, când indicele LIBOR CHF a crescut de la 0,19% la 0,24, iar Banca a decis să nu transfere clientului creşterea şi a redus marja la 6,26%.

Precizează faptul că, în speţa dedusă judecăţii, acele criterii generale de modificare ale dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau politica de creditare a Băncii, nu i-au afectat practic pe reclamanţi, întrucât de la data trecerii la dobânda variabilă - 08.10.2008 - şi până la data implementării O.U.G. nr. 50/2010, 10.09.2010, dobânda variabilă nu a fost modificată fiind în tot acest timp de 6,5% şi, în consecinţă, evoluţia pieţei financiare de care depindea modificarea dobânzii nu a fost aplicabilă niciodată reclamanţilor.

Prin urmare, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond nu putea interveni în acordul de voinţă a părţilor, care au stabilit în mod neîndoielnic, la momentul încheierii contractului de credit, că dobânda este fixă doar pentru primul an de creditare, începând cu cel de al doilea an să devină revizuibilă, şi nu a fost compusă dintr-o formulă de calcul a dobânzii.

Recurenta susţine că instanţa de fond în mod nelegal a intervenit în contractul dintre părţi diminuând marja fixă a băncii.

Consideră că, prin hotărârea recurată instanţa de apel transformă fără niciun suport legal sau contractual dobânda variabila după primul an de creditare în dobândă fixă până la intrarea în vigoare tacită a actului adiţional din 2010, iar ulterior acestei date, stabileşte dobânda după formula deja existentă prin actul adiţional Libor la 6 luni plus marja de 5,5%, iar nu de 6,23% cât era stabilită în actul adiţional.

Practic instanţa de apel a constatat caracterul abuziv al clauzelor prin care banca a perceput dobânda variabilă, dat fiind lipsa negocierii acestor clauze şi ca şi consecinţă nu obligă părţile la negociere, ci impune unilateral un cuantum al marjei fixe, fără a arata temeiul material care permite instanţei să intervină în contract.

De asemenea, consideră că instanţa de apel în mod nelegal a trecut peste Decizia CJUE C-6I8/10 Banco Espaniol de Credito S.A. vs Joaquin Calderon Camino -Hotararea din 14.06.2012.

Recurenta-pârâtă susţine că hotararea este nelegală în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.1 privind rambursarea împrumutului şi îngheţarea cursului CHF la valoarea de la momentul încheierii contractului.

Consideră că, a da eficienta pretenţiilor reclamanţilor, echivalează cu modificarea obiectului contractului de credit şi exonerarea acestora de obligaţia de a rambursa creditul contractat si încasat, deoarece prin admiterea definitivă a unei astfel de acţiuni, reclamanţii ar fi îndreptăţiţi să restituie altceva, o altă sumă în CHF decât cea împrumutată.

Apreciază că o astfel de modificare încalcă grav principiul forţei obligatorii a contractului reglementat de art. 969 C. civ., în vigoare la data încheierii contractului, în materia actului juridic şi de art. 1578 C. civ. în materia specifică a contractului de credit, neputând fi primită de instanţa de judecată chiar sub temeiul legislaţiei protecţiei consumatorilor, legislaţie care nu derogă de la dreptul comun când e vorba de forţa obligatorie a contractului, ci doar îi adaugă exigenţe de natură formală.

În concluzie, dispunând conversia creditului intimaţilor-reclamanţi în lipsa unui acord al părţilor sau a unui temei de drept care să permită o astfel de măsură, instanţa a modificat raporturile contractuale şi a obligat Banca să se supună voinţei consumatorului, încălcând astfel principiul libertăţii de voinţă, enunţat şi recunoscut de legislaţia română.

Astfel, deşi prin art. 4.1 din contractul de credit, orice plata efectuată de împrumutat în baza Contractului de credit urma să se facă în moneda în care a fost acordat creditul, instanţa de fond a dispus şi instanţa de apel a menţinut conversia creditului la nivelul CHF de la data încheierii Contractului de credit.

Procedând în acest mod, instanţa a încălcat modul în care, prin acordul liber exprimat la momentul încheierii Contractului de credit, a fost stabilit modul de restituire a sumei împrumutate, respectiv prin plata sumei în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul; instanţa a modificat conţinutul clauzelor ce reglementează modul de restituire a creditului, fapt care este interzis.

Clauza prevăzută la art. 4.1. din contractul de credit, privind stabilizarea (îngheţarea) cursului CHF - Leu de la momentul semnării contractului de credit, curs care să fie valabil pentru toată perioada contractului nu este abuzivă prin raportare la prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta susţine că aplicabilitatea în cauză a acestei exceptări rezultă din următoarele două aspecte, pe de-o parte, această clauză intră, ca şi cele care privesc punerea la dispoziţie a creditului şi plata dobânzilor, în sfera obiectului principal al contractului, iar pe de altă parte, pentru a opera această exceptare, era necesar ca acea clauză să fie exprimată într-un limbaj uşor inteligibil, această condiţie fiind îndeplinită, valoarea efectivă a ratei de plătit lunar fiind determinabilă prin raportarea valorii de 492,56 CHF la cursul valutar din ziua plăţii. Caracterul uşor inteligibil rezultă, suplimentar, din coroborarea acestei clauze cu Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor Bancare (care completează orice contract de credit încheiat intre Banca si împrumutat), la clauza C.3.2. - Moneda facilitaţii.

Clauza atacată respecta principiul nominalismului consacrat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil în cazul contractelor de împrumut de consumaţie cu dobândă.

Clauzele incriminate de reclamanţi, ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul (franci elveţieni - CHF) nu sunt nelegale/abuzive, ci constituie doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar. Aşadar, nu este vorba despre o sarcina plasată nelegal/abuziv asupra consumatorului (debitor), ci despre o consecinţă fireasca a principiului nominalismului monetar.

Consideră că prin formularea petitului de îngheţare din cererea de chemare în judecată, s-a urmărit de către reclamanţi tocmai modificarea contractului, deşi clauzele care stipulează obligativitatea rambursării creditului nu sunt nicidecum abuzive.

Judecătorul nu poate pune nimic în locul clauzelor calificate ca fiind abuzive, pentru că, dacă ar face-o, s-ar substitui voinţelor părţilor, ceea ce nu poate fi acceptat într-un stat de drept, care consacră şi garantează proprietatea privată (art. 44 alin. (1) din Constituţia României revizuită), economia de piaţă şi libera iniţiativă (art. 135 alin. (1) din Constituţia României revizuită) şi libertatea comerţului şi crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie (art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţia României revizuită).

Aceste condiţii de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 au caracter cumulativ, îndeplinirea doar a uneia sau a unora dintre condiţii, interzice calificarea clauzelor analizate, ca fiind abuzive. Se poate, deci, ca o clauză contractuală exprimată clar şi inteligibil să consacre o componentă a preţului creditului şi să nici nu poată fi supusă întrunirii celorlalte condiţii, la fel cum se poate ca ea să nu fi fost negociată, dar fără ca la introducerea ei în contract să se fi încălcat vreo cerinţă a bunei-credinţe, şi fără ca ea să producă un dezechilibru semnificativ.

Recurenta susţine că în mod greşit instanţa a constatat caracterul abuziv al prevederii contractuale referitoare la moneda acordării şi restituirii împrumutului.

Clauza referitoare la moneda acordării şi restituirii împrumutului (art. 4.1 din Contractul de credit) instituie un regim juridic similar celui reglementat prin lege. Pe cale de consecinţă, nu se poate vorbi despre un caracter abuziv al acestei clauze.

Prin urmare, nu se poate vorbi despre un dezechilibru juridic, atât timp cât prevederea contractuală ce instituie regula nominalismului nu face altceva decât să reia principiul consacrat pe cale legală.

Menţionează şi faptul că alegerea împrumutului în CHF a fost făcută de către consumator, acesta completând cererea de acordare a creditului atât cu suma pe care o solicită, cât şi cu moneda în care doreşte să primească creditul, în urma unei analize care a avut în vedere inclusiv riscurile presupuse de contractarea unui împrumut într-o altă monedă decât cea în care acesta îşi obţinea venitul.

Anularea clauzelor privitoare la moneda acordării împrumutului nu poate justifica conversia şi nu explică motivul pentru care instanţa a înlăturat de la aplicare dispoziţiile art. 1578 din C. civ. (de la 1864).

În ceea ce priveşte obligaţia de informare ce ar fi căzut în sarcina băncii cu privire la existenţa riscului valutar, arată că aceasta se referă la aspecte care exced puterii de cunoaştere a unui consumator mediu şi care, dacă nu ar fi cunoscute de consumator, ar determina un dezechilibru contractual şi chiar o viciere a consimţământului acestuia la încheierea unui contract.

Faptul că riscul valutar s-a produs într-o pondere mai mare decât a sperat împrumutatul, nu înseamnă că nu a fost prevăzut şi conştientizat de către împrumutat.

Arată că impreviziunea este o instituţie reglementată la nivel legislativ doar de la momentul intrării în vigoare a Noului C. civ., în conformitate cu art. 6 alin. (2) al Noului C. civ. coroborat cu art. 107 din Legea nr. 71/2011, "dispoziţiile art. 1271 din C. civ. privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a C. civ..", contractelor de credit încheiate înainte de intrarea acestuia în vigoare nu poate fi aplicată instituţia impreviziunii, acestea fiind supuse prevederilor vechiul C. civ.

Recurenta susţine inadmisibilitatea restituirii sumelor de bani, aceasta sancţiune nefiind specifică Legii nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel privind restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare şi administrare, arată că, conform Legii nr. 193/2000, sancţiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor acelor cauze pentru viitor, fără a se repune în discuţie prestaţiile deja executate, cum se întâmplă în cazul sancţiunii nulităţii.

Astfel, motivul de nelegalitate al acestui petit din recurs îl încadrează în dispoziţiile pct. 8 ale art. 488 C. proc. civ., respectiv instanţa de apel a dat eficientă efectelor nulităţii reglementate de C. civ. de la 1864, respectiv normei generale, în detrimentul prevederilor art. 6 şi 13 din Legea nr. 193/2000.

Invocă Decizia nr. 76/25.01.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În cauză susţine că este aplicabil art. 6 din Legea nr 193/2000 modificată, potrivit căruia "clauzele abuzive nu vor produce efecte asupra consumatorului", fără să se facă trimitere la sancţiunea nulităţii şi repunerea părţilor în situaţia anterioară. Pentru aceste motive, consideră că solicitarea reclamanţilor privind restituirea sumelor reprezentând diferenţa de dobândă trebuia respinsă de instanţa de fond ca inadmisibilă.

Susţine că instanţa nu poate da eficienţă efectelor nulităţii reglementate de C. civ. de la 1864, întrucât acest act normativ are doar valoarea unei legi generale şi este lipsit de aplicabilitate în situaţia de faţă, cât timp efectele anularii unei clauze din contractul de credit sunt expres reglementate de o lege specială, respectiv de Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, nu se poate vorbi despre o restituire a sumelor de bani deja încasate de bancă în temeiul contractului de credit, în măsura în care instanţa ar constata drept abuzivă clauza indicată, acestea nu ar mai produce efecte pentru viitor, prestaţiile deja executate de părţi neputând fi restituite. Mai mult, această sancţiune sui generis este consacrată în art. 6 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (2) din Directiva Consiliului 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Intimaţii-reclamanţi A. ŞI B. au formulat întâmpinare la 31 mai 2018 (plic fila x), în termen legal, prin care au invocat excepţia insuficientei timbrări a recursului întrucât s-a omis la calculul sumelor dobânda legală cuvenită intimaţilor-reclamanţi pentru comisionul de procesare (1.543,36 CHF) şi comisionul de administrare (11.685,65 CHF), acordată prin hotărârea primei instanţe şi menţinută de instanţa de apel. De asemenea, au solicitat respingerea recursului ca inadmisibil întrucât nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute la art. 483 alin. (2) C. proc. civ. prin raportare la prevederile art. XVIII din Legea nr. 2/2013 (astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2015), forma în vigoare la data introducerii acţiunii de către reclamanţi. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului recurs.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în cuprinsul căruia s-a reţinut că recursul este legal timbrat, iar prin încheierea din 21 septembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, care au depus puncte de vedere asupra raportului întocmit.

Prin încheierea din 15 februarie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 5 aprilie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 5 aprilie 2019, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Judecata pricinii a fost reluată la 21 octombrie 2020, cauza fiind repusă pe rol faţă de împrejurarea că a fost soluţionată cauza C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată următoarele:

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta susţine că instanţa de apel a considerat în mod greşit că intimata-reclamantă ar avea calitatea de consumator în înţelesul Legii nr. 193/2000, astfel că au fost aplicate greşit prevederile art. 2 din Legea nr. 193/2000.

Din analiza acestor dispoziţii legale, rezultă condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca un reclamant să poată formula o acţiune întemeiată pe prevederile Legii 193/2000, respectiv: să fie o persoană fizică sau un grup de persoane fizice constituite în asociaţii; să acţioneze în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Potrivit art. 2 lit. b) din Directiva nr. 93/13/CEE, prin "consumator" se înţelege orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor care intră sub incidenţa prezentei directive, acţionează în scopuri care se află în afara meseriei, a domeniului de afaceri sau a profesiunii sale.

Având în vedere că Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern prevederile Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, pentru interpretarea noţiunii de consumator trebuie avută în vedere şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene creată în interpretarea acestei directive.

Instanţa de apel a făcut o evaluare a calităţii reclamanţilor prin raportare la noţiunea de consumator, astfel cum este definită în norma internă şi în cea europeană, reţinând că referitor la scopul în care a fost acordat creditul nu există nicio menţiune care să poată conduce la concluzia că acesta a fost destinat exercitării profesiei de avocat.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a apreciat corect că, raportat la considerentele şi concluziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene expuse în cuprinsul Hotărârii din 3 septembrie 2015 în Cauza C-110/14 Horaţiu Ovidiu Costea, contractul de credit a fost destinat satisfacerii unor necesităţi de consum şi nu desfăşurării activităţii cabinetului de avocatură din care face parte reclamanta, profesia de avocat exercitată de aceasta nefiind determinantă în stabilirea calităţii sale de consumator.

Prin urmare, instanţa de apel a aplicat şi interpretat corect dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi prevederile art. 2 lit. b) din Directivă, jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, precum şi dispoziţiile legale incidente, reţinând că reclamanţii îndeplinesc condiţiile legale prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, situându-se în sfera de protecţie a legislaţiei protecţiei consumatorilor şi, respectiv a Directivei.

În ceea ce priveşte analiza capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor care stipulează perceperea comisionului de procesare (clauzele art. 1.1 lit. b)*, art. 2.4 şi art. 3.12) şi comisionului de administrare credit (clauza 3.14), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte, deoarece instanţa de apel a efectuat o analiză incompletă a motivelor invocate de pârâtă în cadrul motivelor de apel, întrucât, din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzelor mai sus menţionate din convenţia de credit, analiza s-a rezumat la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisioanelor în discuţie, nu au fost definite la momentul încheierii contractului şi nu sunt descrise în cuprinsul contractului.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în cauză, analiza realizată de instanţele de fond şi de apel asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzelor privind comisionul de procesare şi comisionul de administrare s-a limitat la necesitatea prevederii în clauzele pretins abuzive a detalierii serviciilor furnizate în schimbul sumelor achitate cu titlu de comision de procesare şi, respectiv, comision de administrare.

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de procesare şi pe cel de administrare credit şi nu s-a raportat în analiză la examinarea naturii serviciilor prevăzute de aceste clauze, precum şi faţă de raporturile acestei clauze cu alte dispoziţii ale contractului.

În ceea ce priveşte comisionul de procesare, prin art. 1.1 lit. b)* din contract s-a stipulat că suma de 1.543,36 CHF va fi utilizată pentru achitarea comisionului de procesare, datorat potrivit contractului; conform art. 2.3, concomitent cu utilizarea creditului, banca este mandatată să încaseze, prin reţinere automată, suma reprezentând comisionul de procesare datorat de împrumutat. Prin art. 3.12 s-a stipulat că pentru procesarea cererii de credit împrumutatul datorează băncii un comision de procesare de 2,2%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului, comision ce se va plăti integral la data tragerii creditului.

Înalta Curte constată că valoarea acestui comision este clar determinată prin contract - 2,2 % din valoarea creditului - şi că acesta este plătibil o singură dată, la data tragerii creditului prin reţinere din suma împrumutată.

Clauza privind comisionul de administrare inserată în contractul de credit la art. 3.14 are următorul conţinut:

"Împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrare de 0,15% ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului. Suma de plată rezultată urmează a fi achitată la data scadenţei fiecărei rate lunare."

Valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulaţiile contractuale, recurenţii-reclamanţi fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăşi denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă.

Obligaţia de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligaţia de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare. În mod similar, având în vedere analiza efectuată de bancă a documentaţiei de credit, comisionul de procesare a fost perceput în schimbul unei contraprestaţii din partea băncii.

Or, în cauză, instanţa de apel nu a raportat analiza efectuată acestor elemente specifice, necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care prevăd comisionul de procesare şi, pe acela de administrare, reţinând, totuşi, caracterul abuziv al acestor clauze.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul insuficientei motivări a analizei clauzelor privind comisionul de procesare şi comisionului de administrare, motiv pentru care va admite recursul şi va casa decizia recurată.

În rejudecare, instanţa de apel urmează a ţine seama de interpretarea şi aplicarea dată de Înalta Curte Curtea de Justiţie a Uniunii Europene deciziei preliminare pronunţată în cauza C-621/17, asupra criteriilor pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioane de procesare şi de administrare credit.

Cum accesoriul urmează soarta principalului, odată cu reanalizarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de procesare credit şi comisionul de administrare va fi reanalizată şi solicitarea reclamanţilor privind restituirea sumelor achitate în baza acestor clauze şi acordarea dobânzii legale.

În ceea ce priveşte clauza referitoare la comisionul de rambursare anticipată, recurenta a susţinut că acest comision a fost eliminat prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, fiind prevăzut doar în ipoteza în care reclamanţii ar fi avut o dobândă fixă.

În speţă, analiza acestui comision nu mai prezintă interes, căci consecinţa anulării acestuia nu mai produce efecte ca urmare a inexistenţei la acest moment a unei astfel de clauze în contractul părţilor.

Referitor la modul de interpretare a clauzei inserate în art. 5.5 din contract, caracterul abuziv al acestei clauze nu poate fi examinat din perspectiva faptului că s-a impus ca poliţa de asigurare să fie încheiată prin intermediul băncii, aspect factual asupra căruia a statuat instanţa de apel şi care nu poate fi cenzurat în calea de atac a recursului în raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Sunt fondate şi criticile recurentei-pârâte cu privire la nelegalitatea constatării caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.1 din contract privind rambursarea împrumutului şi îngheţarea cursului CHF la valoarea de la momentul încheierii contractului, întrucât decizia recurată nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauzele C-186/16 şi C-81/19.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Statuări asemănătoare se regăsesc şi într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

În speţă, această verificare nu a fost corect realizată de instanţa de apel, care ar fi trebuit să observe că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată,

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

Pretinzându-se eliminarea riscului valutar, prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. din 1864.

În concluzie, în mod eronat curtea de apel a stabilit, cu o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă, deşi clauza de la art. 4.1 din contract care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpune o normă supletivă din dreptul naţional, nu sunt întrunite condiţiile pentru a opera excluderea clauzei din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Referirile făcute în cuprinsul deciziei recurate la cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Kasler (C-26/13) nu prezintă relevanţă în cauză, deoarece este vorba despre o situaţie diferită de cea a reclamanţilor B. şi A..

În cauză nu se aplică efectele teoriei impreviziunii, întrucât aceasta are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Faţă de considerentele expuse, întrucât clauza de risc valutar nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, iar instanţa nu poate interveni în contractul încheiat între părţi, ci are doar posibilitatea să constate nulitatea clauzei abuzive, Înalta Curte va admite recursul, cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre o nouă judecată pentru ca instanţa de apel să aibă în vedere statuările instanţei supreme, urmând a reanaliza şi cererea de restituire a prestaţiilor efectuate în temeiul acestei clauze.

Criticile prin care recurenta-pârâtă contestă soluţia instanţei de apel, în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind dobânda sunt întemeiate.

Prin art. 3.1. din contract s-a prevăzut că, pentru creditul acordat împrumutaţii datorează băncii o dobândă iniţială fixă pentru primul an de creditare (art. 3.1 pct. 1), iar pentru următorii ani de creditare împrumutatul va opta, la fiecare dată de aniversare a creditului, pentru una dintre următoarele variante de dobândă aniversară: a) dobânda aniversară fixă pentru un an de creditare; b) dobânda aniversară fixă pentru trei ani de creditare; c) dobânda aniversară revizuibilă pentru un an de creditare (art. 3.1 pct. 2).

Potrivit art. 3.2, împrumutatul trebuie să-şi exercite opţiunea pentru oricare dintre variantele de dobândă aniversară menţionate la art. 3.1 pct. 2 la fiecare dată de aniversare a creditului, prin semnarea unui act adiţional la contract. În cazul în care împrumutatul nu îşi exercită opţiunea în termenul şi modalitatea menţionate, va datora băncii dobânda aniversară revizuibilă pentru un an de creditare, în condiţiile art. 3.1 pct. 2 lit. c).

S-a stipulat, de asemenea, prin art. 3.3 că rata anuală a dobânzilor aniversare aplicabile, menţionate la art. 3.1 pct. 2, va fi cea în vigoare la momentul exercitării opţiunii, urmând a fi precizată în actele adiţionale încheiate la data exercitării opţiunii (teza I). În cazul prevăzut la art. 3.2, dobânda aniversară revizuibilă pentru un an aplicabilă este cea în vigoare la momentul datei de aniversare a creditului, dobândă ce va fi afişată la sediile băncii (teza a II-a).

Prin art. 3.4. s-a prevăzut că dobânda se acumulează zilnic, începând cu data acordării creditului până la data rambursării integrale a sumelor datorate în contract şi se calculează prin aplicarea ratei anuale a dobânzii la soldul creditului. În scopul calculării dobânzii, se consideră anul de 360 de zile şi luna de 30 de zile. Dobânda se calculează aplicând formula menţionată în "Condiţiile generale de derulare a operaţiunilor bancare".

Conform art. 3.6, la data semnării contractului, rata anuală a dobânzii iniţiale este de 5,5% pe an, rată care va rămâne fixă până la data primei aniversări a creditului.

Prin art. 3.7 s-a stipulat că în cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară fixă pentru un an sau după caz 3 ani, rata anuală a dobânzii în vigoare în momentul exercitării opţiunii va rămâne fixă până la următoare dată de aniversare a creditului (teza I). În cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară revizuibilă, rata anuală a dobânzii în vigoare în momentul exercitării opţiunii va putea fi modificată de către bancă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii, urmând ca noua rată a dobânzii să fie adusă la cunoştinţa împrumutatului în modalităţile menţionate în "Condiţiile generale de derulare a operaţiunilor bancare" (teza a II-a).

Înalta Curte reţine că, la data semnării contractului de credit (7 octombrie 2008), forma în vigoare a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că o clauză abuzivă este o prevedere care dă dreptul comerciantului să modifice, în mod unilateral, clauzele contractuale, însă făcea trimitere la necesitatea existenţei unui motiv întemeiat pentru ca o clauză de tipul celei analizate să nu dobândească caracter abuziv.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfaleneV, CJUE a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut, de asemenea, că în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, că este esenţial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

De asemenea, conform prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, precum şi a jurisprudenţei CJUE relevante, atunci când instanţa naţională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, aceasta nu poate să completeze acest contract, modificând conţinutul acestei clauze (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banca Espanol de Credito, C-618/10, pct. 69, Hotărârea din 3 martie 2020, Gomez del Moral Guasch, C-125/18 pct. 59).

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, din interpretarea articolului 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Înalta Curte reţine că instanţa de judecată trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le-ar putea provoca.

Prin urmare, cu privire la înlocuirea clauzelor în discuţie, Înalta Curte reţine că instanţa de judecată nu se poate substitui voinţei părţilor în lipsa unei dispoziţii legale care să îi atribuie această prerogativă.

Totodată, menţinerea unui procent de dobândă, iniţial stipulat în contract, ar însemna tot o ingerinţă nepermisă în convenţia părţilor, întrucât ar transforma contractul de credit, dintr-unul cu dobândă variabilă într-unul cu dobândă fixă.

Este de reţinut că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor. Consecinţa este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului.

Aşa fiind, Înalta Curte constată incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza întâi C. proc. civ., însă şi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul nerespectării tuturor criteriilor ce rezultă din jurisprudenţa CJUE, criterii pe care instanţa naţională este obligată să le aplice la examinarea unei clauze contractuale în raport cu dispoziţiile Directivei CEE 93/13.

În consecinţă, potrivit art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 teza I C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa decizia atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, urmând a fi reanalizată şi solicitarea reclamanţilor privind restituirea sumelor achitate în baza acestei clauze şi acordarea dobânzii legale.

Înalta Curte constată că nu poate să facă aplicarea dispoziţiilor art. 500 C. proc. civ. potrivit cărora, din oficiu, instanţa de recurs trebuie să menţioneze în dispozitivul propriei hotărâri de casare că actele de executare sau de asigurare făcute în temeiul hotărârii casate sunt desfiinţate de drept, având în vedere că până la data soluţionării recursului nu s-au depus dovezi privind începerea şi realizarea procedurii de executare silită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 726/2017 din 14 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2020.