Currency risk clauses in foreign-currency loans excluded from unfair terms review as supplementary domestic law

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, din actele dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti la data de 06.02.2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit nr. x/12.11.2007, stabilizarea cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în moneda naţională a plăţilor, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3292/06.05.2015, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1098 din 23 februarie 2016, Tribunal Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., şi cu terţii introduşi în cauză, C. prin mandatar C. (România) S.A., şi C. (România) S.A., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 2130 A din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantei A. împotriva sentinţei primei instanţe.

Recurenta-reclamantă A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2130 A din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că în analiza efectuată, prin raportare la prevederile Codului Consumului, ale O.G. nr. 21/1990, precum şi prin prisma Legii nr. 193/2000 şi a cauzei C-186/16 Andriciuc şi alţii, instanţa naţională trebuia să verifice dacă prevederea (clauza) în discuţie reflectă doar o dispoziţie de drept, dacă respectiva clauză, deşi nu reflectă doar o dispoziţie de drept şi deşi face parte din obiectul principal al contractului este exprimată într-un mod clar şi inteligibil, dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar şi inteligibil - respectă cerinţa bunei-credinţe şi, dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar şi inteligibil - instituie un dezechilibru semnificativ.

În opinia recurentei, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu nerespectarea normelor de drept material reglementate de Legea nr. 193/2000, având în vedere că analiza realizată în ceea ce priveşte aplicarea principiului nominalismului monetar a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale şi netemeinice, acest principiu fiind inaplicabil în prezenta cauză şi interpretat în mod greşit de către instanţă.

În ceea ce privesc condiţiile a căror îndeplinire este necesar a fi examinată în cauză, pentru a avea caracter abuziv, în sensul prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, este necesar ca o clauză contractuală să întrunească cumulativ următoarele condiţii minimale: să nu fi fost negociată cu consumatorul, să fie de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei credinţe şi în detrimentul consumatorului, respectiv să nu respecte criteriile de transparenţă şi inteligibilitate.

Totodată, prevederile art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) şi art. 44 din Legea nr. 298/2004, obligă profesionistul să informeze în mod complet, corect şi precis, consumatorii asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare oferite de către operatorii economici astfel încât aceştia să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite.

Pentru a nu avea caracter abuziv, clauzele care permit profesionistului să modifice condiţiile contractuale convenite iniţial trebuie să specifice în mod expres şi explicit situaţiile în care profesionistul este autorizat să procedeze la o asemenea modificare, întrucât numai într-o asemenea situaţie consumatorul îşi poate exprima într-un mod liber consimţământul la încheierea contractului, având reprezentarea clară a modului în care contractul va fi executat şi a modului în care acesta poate fi modificat pe parcursul executării sale.

A mai arătat recurenta că în cazul contractului încheiat, informarea asumată de profesionist a fost sumară, înşelătoare şi incompletă, riscul valutar nu a fost prezentat în niciun fel, produsul de creditare a fost oferit ca deosebit de avantajos doar pe baza cursului actual al monedei în care era "denominat" creditul, ascunzându-se trăsăturile periculoase şi cunoscute de profesionişti ale acestei monede de refugiu.

În speţă, a susţinut recurenta că prin neîndeplinirea obligaţiei de informare (lipsă de transparenţă) asupra riscului valutar accentuat, prezentat de o monedă de refugiu recunoscută internaţional ca francul elveţian, în cazul unui contract de credit pe termen lung, monedă aflată la un curs minim istoric faţă de alte valute la momentul acordării creditului, profesionistul a profitat de asimetria informaţională faţă de consumator pentru a transfera integral asupra acestuia riscul valutar, creând un dezechilibru major şi contrar bunei-credinţe obiective între drepturile şi obligaţiile părţilor din contract.

A mai arătat recurenta că instanţele naţionale trebuie să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă, cu referire la paragraful 31 din Decizia CJUE din cauza C-186/16, conform căruia, "procedând la verificările menţionate necesare, instanţa naţională trebuie să ţină seama de faptul că, având în vedere în special obiectivul directivei respective, mai precis protecţia consumatorilor împotriva clauzelor abuzive inserate în contractele încheiate de profesionişti cu consumatorii, excepţia instituită la articolul 1 alin. (2) din aceeaşi directivă este de strictă interpretare".

În continuare, a susţinut recurenta că şi în ipoteza în care instanţa constată că acele clauze contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepţia instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanţa are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13. Or, tocmai asta a constituit principala eroare a instanţelor ce au respins acţiuni în care erau contestate asemenea clauze, au oprit analiza în momentul în care au constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului, raţionament prohibit conform CJUE, instanţei revenindu-i sarcina de a continua analiza.

Pentru motivele arătate, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimatele-pârâte C. ROMÂNIA S.A., C. şi B. S.A. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 16 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, recurenta-reclamantă depunând un punct de vedere asupra raportului întocmit.

Prin încheierea din 5 aprilie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 18 octombrie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 18 octombrie 2019, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Judecata pricinii a fost reluată la 21 octombrie 2020, cauza fiind repusă pe rol faţă de împrejurarea că a fost soluţionată cauza C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurenta-reclamantă.

Este esenţial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autoarea căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A.rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. E. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Se constată că ceea ce pretinde recurenta este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

S-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal.

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurentă, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă etc.

Nu în ultimul rând, instanţa constată că recurenta nu a învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2130 A din 22 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

În conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, Înalta Curte va obliga pe recurentă la plata sumei de 3311,18 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatele-pârâte C. ROMÂNIA S.A., C. şi B. S.A., conform dovezilor depuse la dosarul de recurs, având în vedere complexitatea cauzei şi caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2130 A din 22 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 3311,18 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimatele-pârâte C. ROMÂNIA S.A., C. şi B. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2020.