Currency risk clause in consumer credit contract; exclusion from Unfair Contract Terms Directive review as transposition of mandatory monetary nominalism principle.

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, din actele dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 10.07.2014 sub nr. x/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit nr. x/12.10.2007 şi să dispună eliminarea acesteia, stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, 12.10.2007, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, obligarea la emiterea unui nou grafic de rambursare în conformitate cu dispoziţiile hotărârii ce se va pronunţa, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2378 din 2 martie 2015, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 7348 din 22 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

Prin decizia nr. 28/2018 din 10 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 7348 din 22 decembrie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Recurentul-reclamant A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 28/2018 din 10 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă rejudecare.

În argumentarea motivului de casare invocat, recurentul a susţinut, în esenţă, că în mod greşit, instanţa de judecată a reţinut faptul că, în prezenta cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, or, dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nu exclud automat şi nediferenţiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, ci fac referire la adecvarea dintre preţ şi serviciile sau produsele oferite în schimb, fiind necesar să existe o contraprestaţie corespunzătoare preţului perceput şi la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preţ să fie exprimată în mod clar şi inteligibil.

A mai arătat recurentul că în speţă, conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, sunt întrunite, în mod cumulativ, condiţiile pentru ca o clauză inserată într-un contract încheiat cu consumatorii, să poată fi considerată abuzivă.

Clauzele invocate sunt clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul, recurentul neavând în vreun moment posibilitatea influenţării conţinutul lor, sunt contrare bunei-credinţe, în condiţiile în care nu a informat în mod corespunzător cu privire la posibilitatea majorării cursului monedei franc elveţian şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

În continuare, a arătat recurentul că prin inserarea în contractul de credit a unei clauze de risc valutar, banca a dorit să se apere de orice modificări care ar putea interveni în legătură cu micşorarea profitului pe care urma să îl încaseze în urma acordării împrumutului, modificări generate de aprecierea monedei în care a fost contractat creditul.

Prin urmare, conform prevederilor contractuale, riscul valutar urma să fie suportat exclusiv de către consumator, Banca fiind apărată de orice modificare pozitivă sau negativă a ratei sale de profit, fapt care nu poate fi în concordanţă cu obligaţia de transparenţă contractuală instituită în sarcina operatorilor economici, care se circumscrie exigenţelor de informare şi protecţie inerentă drepturilor consumatorilor.

Totodată, nominalismul monetar, astfel cum a fost el reglementat în C. civ. este, în realitate, regula care permite conversia în RON a creditelor în altă monedă şi îngheţarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului.

În ceea ce priveşte susţinerile instanţei de apel, potrivit cărora, normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt norme supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu a fost prevăzută în convenţia încheiată între părţi, apreciază recurentul că instanţa a făcut o greşită interpretare a normelor de drept material având în vedere că normele privind principiul nominalismului monetar sunt norme supletive în virtutea legii, motiv pentru care nu este nevoie de o stipulaţie expresă în convenţia încheiată între părţi, astfel cum, în mod eronat, a reţinut instanţa de apel.

A mai susţinut recurentul că în mod greşit a apreciat instanţa de apel faptul că, în prezenta cauză nu poate fi aplicată teoria impreviziunii, întrucât acesta nu a indicat în concret momentul la care raportul contractual, valabil încheiat, a fost dezechilibrat ca urmare a apariţiei unor evenimente externe părţilor, solicitând ajustarea prestaţiilor la momentul încheierii contractului de credit, când, prin ipoteză nu exista un asemenea dezechilibru. Or, astfel cum a arătat şi în faţa Curţii de Apel, recurentul a indicat că, pe parcursul derulării contractului de credit, obligaţia de rambursare a ratelor în moneda CHF a devenit excesiv de oneroasă pentru un consumator care îşi încasează veniturile într-o altă monedă, fapt care a condus la un dezechilibru grav între contraprestaţiile părţilor.

De asemenea, întrucât schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, recurentul neavând cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să-i permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de CHF, revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţă al părţilor întrucât hiper-valorizarea CHF deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat şi executarea acestuia în contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 7 decembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, recurentul-reclamant depunând un punct de vedere asupra raportului întocmit.

Prin încheierea din 7 iunie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 18 octombrie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 18 octombrie 2019, instanţa a dispus introducerea în cauză a B. şi a societăţii C. S.A., în calitate de intimate-pârâte, judecata pricinii fiind amânată la 6 decembrie 2019.

Prin încheierea din 6 decembrie 2019, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Judecata pricinii a fost reluată la 21 octombrie 2020, cauza fiind repusă pe rol faţă de împrejurarea că a fost soluţionată cauza C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin acţiunea pendinte, reclamantul A. a invocat caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în Contractul de credit nr. x/12.10.2007 solicitând instanţei să constate nulitatea acestei clauze şi stabilizarea-îngheţarea cursului de schimb CHF-leu la valoarea de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului şi denominarea în moneda naţională a plăţilor.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentul-reclamant este nefondat, iar sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel cu privire la clauza de risc valutar, decizia atacată este legală.

Contractul de credit încheiat între părţi a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Astfel, contrar susţinerilor recurentului, în mod corect instanţa de apel, în concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, a constatat că, în speţă, clauza de risc valutar, inserată în art. 5.1 din contract şi contestată de reclamant, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, şi, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susţine prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, clauza prevăzută de art. 5.1 din contract şi contestată de reclamant, reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Or, aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Cu atât mai mult recurentul-reclamant nu poate invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, verificarea din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În prezenta speţă nu se pune în discuţie suportarea vreunei diferenţe de curs valutar dintre cel valabil la cumpărare şi cel valabil la vânzare, pentru a se face aplicabilitatea jurisprudenţei CJUE (cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt), creditul fiind acordat în CHF, iar obligaţia de a rambursa ratele de credit este stipulată în aceeaşi monedă, situaţie faţă de care nu se pune problema efectuării unei operaţiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutatului.

Recurentul-reclamant mai invocă faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutat, raportându-se la situaţia intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda naţională.

În situaţia în care ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de bancă.

Având în vedere principiul nominalismului monetar, chiar şi în lipsa acestei clauze contractuale, pârâta-intimată ar fi avut dreptul de a solicita rambursarea creditului în moneda acordată.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către aceasta a modului cum va evalua cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta-intimată avea cunoştinţă că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil faţă de moneda naţională şi a acţionat în consecinţă pentru a-şi procura câştigurile necuvenite.

Obligaţia de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiţii de transparenţă care să-i permită evaluarea consecinţelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiţii de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigenţelor europene şi naţionale. Nu se poate impune băncii în condiţii de responsabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluţiei pe termen lung a cursului CHF-LEU în cadrul obligaţiei generale de informare corectă aparţinând profesionistului deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activităţii specifice ce o desfăşoară.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutatul şi-a asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Aşa cum s-a reţinut, normele care reglementează principiului nominalismului monetar sunt dispoziţii supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenţia încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situaţie, ambele părţi asumându-şi riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamant prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al francului elveţian la data încheierii contractului, întrucât urmăreşte înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Prin urmare, efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurentul-reclamant nu are deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reţine ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanţa de apel.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de apel a reţinut că acordarea creditelor în valută nu a fost şi nu este interzisă de lege, astfel cum rezultă din chiar prevederile Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar emis de Banca Naţională a României, act normativ invocat chiar de către recurentul-reclamant.

Astfel, conform art. 5 alin. (1) din secţiunea a IV-a din Capitolul II al Regulamentului, secţiune denumită "Regimul aplicabil rezidenţilor", rezidenţii au dreptul să dobândească, să deţină şi să utilizeze active financiare exprimate în valută. Potrivit alin. (2), sumele în moneda naţională şi în valute cotate - precum CHF - deţinute de rezidenţi pot fi convertite prin intermediul pieţei valutare. Prin alin. (3) s-a stipulat că rezidenţii pot deschide conturi în valută şi în moneda naţională la instituţii de credit şi alte instituţii asimilate acestora. Ca atare, atât dobândirea sumei împrumutate în CHF cât şi deschiderea unui cont bancar în această monedă - chiar dacă acesta a fost deschis în vederea restituirii sumei împrumutate, deoarece dispoziţia alin. (3) menţionată nu distinge - se circumscriu prevederilor art. 5 alin. (1) şi alin. (3) pre-citate, fiind, pe cale de consecinţă permise, fără a prezenta relevanţă dispoziţiile art. 3 din acelaşi act normativ.

Contractul de credit dedus judecăţii a dat naştere obligaţiei împrumutatului de a restitui suma de bani împrumutată în moneda CHF, conform acordului de voinţă al părţilor şi în conformitate cu dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864. Dată fiind forţa obligatorie a contractului, consacrată de art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864, instanţa de judecată nu poate dispune modificarea convenţiei de credit cu privire la moneda împrumutului, indiferent de normele edictate de Banca Naţională a României în privinţa regimului valutar. Astfel de norme nu sunt menite a institui cerinţe de validitate a contractelor - caz în care s-ar pune în discuţie exclusiv problema nulităţii, nu şi a modificării contractului de către instanţa de judecată - ci de a asigura monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare pe teritoriul ţării, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României.

Prin urmare, normele emise de Banca Naţională a României nu pot fi invocate de către recurentul-reclamant în scopul de a obţine modificarea convenţiei încheiate cu banca, în sensul înlocuirii monedei contractului.

Înalta Curte apreciază că, teoria impreviziunii, invocată de reclamant în motivarea cererii - care a cunoscut o consacrare jurisprudenţială, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., ale cărui dispoziţii cuprinse în art. 1271 nu se aplică actelor juridice încheiate anterior datei de 01.10.2011, în temeiul art. 3 şi art. 102 din Legea nr. 71/2011 - nu este incidentă în speţă.

În mod corect a reţinut instanţa de apel faptul că, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 28/2018 din 10 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 28/2018 din 10 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2020.