Civil liability of insolvency practitioner: procedural capacity of deregistered individual insolvency cabinet

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 3 mai 2017 sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B., în nume propriu şi în calitate de titular al Cabinetului Individual de Insolvenţă B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 635.665,06 RON, reprezentând prejudiciul cauzat, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii pagubei până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4 din 21 februarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Suceava a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi a dispus strămutarea dosarului de la Tribunalul Botoşani la Tribunalul Suceava.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalul Suceava la 2 martie 2018 sub acelaşi număr unic.

Prin sentinţa nr. 303 din 28 decembrie 2018, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B., invocată din oficiu, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu această parte ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă şi, reţinând că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului Cabinet Individual de Insolvenţă B., fostul administrator judiciar al reclamantei, raportat la dispoziţiile legale invocate, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, S.C. A. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 244 din 12 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă; a fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că prevederile art. 182 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, ce permit angajarea răspunderii civile delictuale, pot fi utilizate doar în măsura în care partea interesată nu avea deschisă calea unei cereri reglementate de prevederile Legii nr. 85/2014; or, acest din urmă act normativ reglementa o astfel de procedură, de care reclamanta nu a uzat.

Împotriva deciziei din apel, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia.

În motivare, a reiterat situaţia de fapt, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Concretizând, a susţinut că în mod nelegal, cu aplicarea greşită a art. 182 din Legea nr. 85/2014, curtea de apel a reţinut că activitatea administratorului judiciar nu ar putea fi verificată în cadrul unei acţiuni separate în răspundere delictuala, în condiţiile în care partea interesată nu a exercitat căile de atac prevăzute de legea specială în cadrul procedurii insolvenţei.

În acest sens, a redat dispoziţiile art. 182 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, subliniind că din cuprinsul acestora nu rezultă în niciun mod că răspunderea administratorului/lichidatorului judiciar pentru exercitarea atribuţiilor cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă ar putea fi atrasă doar de către judecătorul-sindic în cadrul procedurii insolvenţei, prin intermediul căilor de atac de care dispun părţile interesate în această procedură, aşa cum în mod greşit a statuat instanţa de apel, iar în absenţa oricărei expresii sau sintagme de natură să sugereze că acest mecanism de tragere la răspundere a practicianului în insolvenţă ar putea fi utilizat doar prin sesizarea judecătorului-sindic, o astfel de interpretare echivalează cu o adăugare la lege şi, implicit, cu nesocotirea principiului "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".

Potrivit recurentei, nelegalitatea raţionamentului instanţei de apel este confirmată şi de faptul că în cuprinsul Legii nr. 85/2014, ori de cate ori legiuitorul a dorit ca răspunderea administratorului judiciar sau a administratorului special să fie atrasă pentru anumite fapte doar prin procedura derulată în fala judecătorului-sindic, competenţa exclusivă a acestuia a fost reglementată expres, sens în care a evocat dispoziţiile art. 60 alin. (2) şi (3) şi art. 84 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

Prin urmare, ipotezele în care cererile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a administratorului judiciar sau a administratorului special sunt date în competenţa exclusivă a judecătorului-sindic sunt expres reglementate de lege prin norme speciale, care nu pot fi extinse şi la alte situaţii pentru care legea nu prevede expres o competenţă exclusivă a judecătorului-sindic, întrucât, în caz contrar, ar fi nesocotite dispoziţiile art. 10 C. civ., care constituie dreptul comun inclusiv în materia raporturilor dintre profesionişti şi care interzic analogia, stipulând că normele speciale se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.

Mai mult decât atât, a arătat că, în condiţiile în care însăşi instanţa de apel a calificat norma cuprinsă în art. 182 din Legea nr. 85/2014 ca fiind una generală în materia atragerii răspunderii practicianului în insolvenţă, iar în cuprinsul actului normativ sus-menţionat există norme speciale care reglementează ipotezele în care o astfel de răspundere poate fi angajată de judecătorul-sindic, este evident că norma generală de la art. 182 nu poate fi interpretată prin extinderea sferei de aplicare a unor norme speciale.

În sprijinul aceleiaşi concluzii, a arătat că atribuţiile judecătorului-sindic sunt reglementate de art. 45 din Legea nr. 85/2014, că atribuţiile reglementate la lit. a)-q) ale acestui articol nu includ şi soluţionarea cererilor de angajare a răspunderii patrimoniale a practicianului în insolvenţă şi că prevederea de la art. 45 lit. r), potrivit căreia judecătorul-sindic exercită şi alte atribuţii prevăzute de lege, nu poate atrage competenţa exclusivă a judecătorului-sindic de a soluţiona o astfel de cerere decât în cazul în care există o prevedere expresă a legii în acest sens; or textul art. 182 din Legea nr. 85/2014 nu reglementează expres atribuţia judecătorului-sindic de a soluţiona cererile având ca obiect angajarea răspunderii practicianului în insolvenţă pentru prejudiciile cauzale în exercitarea atribuţiilor sale.

Pe de altă parte, a susţinut că tot în mod nelegal a reţinut curtea de apel că art. 182 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 conţine o normă de completare a reglementării de la alin. (1), raportat la care o acţiune separată de angajare a răspunderii delictuale a practicianului în insolvenţă nu ar putea fi formulată decât în situaţia în care Legea nr. 85/2014 nu ar prevedea remedii pentru înlăturarea acţiunilor delictuale ale administratorului/lichidatorului judiciar, apte să producă prejudicii.

Astfel, a susţinut că, în primul rând, chiar dacă textul art. 182 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 reprezintă o normă de completare a dispoziţiilor art. 182 alin. (1) din aceeaşi lege, această calificare a reglementării ca fiind o normă de completare nu justifică în niciun mod concluzia potrivit căreia ea ar institui o răspundere cu caracter subsecvent, aplicabilă numai în absenţa altor remedii ce ar putea fi utilizate în procedura insolvenţei, o astfel de relaţie de subsecventă nerezultând din cuprinsul textelor de lege sus-menţionate.

În al doilea rând, a arătat că interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiilor art. 182 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 conduce practic la concluzia inaplicabilităţii generale a acestei reglementări din moment ce, în această interpretare, o acţiune în răspundere delictuală împotriva practicianului în insolvenţă nu ar putea fi primită decât în absenţa oricărui alt remediu prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea faptelor ilicite ale administratorului/lichidatorului judiciar.

A subliniat recurenta că, potrivit art. 59 alin. (5) din Legea nr. 84/2015, orice măsură a administratorului/lichidatorului judiciar poate fi contestată în faţa judecătorului-sindic de către părţile din procedura insolvenţei sau de orice persoană interesată; or, în interpretarea instanţei de apel, existenţa acestui remediu exclude, în toate cazurile, posibilitatea formulării unei acţiuni separate pentru angajarea răspunderii delictuale a practicianului în insolvenţă, dacă persoana interesată nu a uzat de acel remediu. Pe de altă parte, în ipoteza în care persoana interesată/prejudiciată a uzat de calea de atac a contestaţiei reglementate de art. 59 alin. (5) din Legea nr. 84/2015, posibilitatea formulării ulterioare a unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 182 din acelaşi act normativ este exclusă, întrucât un astfel de demers ar fi paralizat prin invocarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii pronunţate de judecătorul-sindic în soluţionarea contestaţiei.

Aşa fiind, în opinia recurentei este evident faptul că dispoziţiile art. 182 alin. (2) din Legea nr. 184/2014, în interpretarea dată de instanţa de apel, nu şi-ar găsi aplicabilitatea în nicio situaţie, concluzie ce contravine principiului reglementat de art. 9 alin. (3) C. civ., care impune interpretarea legii în sensul aplicării ei, iar nu în sensul înlăturării aplicării ei.

Or, chiar dacă în redactarea dispoziţiilor art. 182 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014 se remarcă în mod evident o lipsă de acurateţe juridică în reglementarea răspunderii practicianului în insolvenţă, ceea ce rezultă cu claritate din cuprinsul celor două texte de lege este faptul că alin. (1) al art. 182 reglementează o răspundere a practicianului în insolvenţă limitată doar la cazurile de culpă gravă (comisivă sau omisivă), iar alin. (2) reglementează o răspundere extinsă, civilă, penală, administrativă sau disciplinară, potrivit dreptului comun.

A conchis recurenta că interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 182 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014 este în sensul că aceste reglementări au păstrat regimul sancţionator de drept comun, cu tipurile sale clasice de ilicit juridic (civil, penal, disciplinar, administrativ). Cu alte cuvinte, regimul răspunderii administratorului judiciar/lichidatorului judiciar reglementat de art. 182 din Legea nr. 85/2014 este, în principiu, identic cu regimul juridic general, de drept comun, practicianul în insolvenţă răspunzând în plan civil, penal, administrativ şi disciplinar în aceleaşi condiţii cu celelalte subiecte de drept supuse dispoziţiilor legale în materiile răspunderilor respective, excepţia majoră de la această regulă constând în exonerarea de răspundere pentru faptele şi poziţiile exprimate în cadrul procedurii insolvenţei, cu bună-credinţă şi în limitele atribuţiilor sale, pe baza informaţiilor disponibile.

Cu toate acestea, instanţa de apel a apreciat fără temei că în cadrul acţiunii ce face obiectul prezentului dosar nu ar putea fi efectuate verificări cu privire la modul în care administratorul judiciar şi-a îndeplinit obligaţiile şi atribuţiile în procedura insolvenţei, pe considerentul că reclamanta nu a exercitat calea de atac a contestaţiei în cadrul respectivei proceduri, reţinând astfel un fine de neprimire a pretenţiilor deduse judecăţii, care nu au mai fost examinate pe fond în substanţa lor.

În continuare, recurenta a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte.

La 23 decembrie 2019, intimatul Cabinet Individual de Insolvenţă B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii sale procesuale de folosinţă, precum şi excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa motivelor de nelegalitate; în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat la 20 ianuarie 2020, recurenta a solicitat introducerea în cauză a Lexroinsolv S.P.R.L., în calitate de succesor al intimatului Cabinetul Individual de Insolvenţă B. sau, în subsidiar, a practicianului în insolvenţă B.; de asemenea a invocat nulitatea absolută a întâmpinării, în temeiul art. 56 alin. (3) C. proc. civ., întrucât a fost formulată de o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosinţă.

Prin încheierea din 25 noiembrie 2020 a fost respinsă excepţia nulităţii şi a fost admis în principiu recursul.

Analizând, cu prioritate, potrivit art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 C. proc. civ., excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intimatului Cabinet Individual de Insolvenţă B., invocată de această parte prin întâmpinarea formulată prin reprezentant convenţional, excepţie de ordine publică şi care, potrivit art. 56 alin. (3) C. proc. civ., poate fi invocată în orice stare a pricinii, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 56 alin. (1) C. proc. civ., poate fi parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile.

Aşadar, capacitatea procesuală reprezintă aplicarea pe plan procesual a capacităţii civile, persoana care are capacitatea de folosinţă a drepturilor civile având şi capacitate procesuală de folosinţă.

Dacă, în ce priveşte persoana fizică, capacitatea de folosinţă se dobândeşte la momentul naşterii şi se pierde odată cu moartea, în cazul persoanelor juridice, în speţă a unui cabinet individual de insolvenţă, aceasta se dobândeşte la data înregistrării în Registrul formelor de organizare ţinut de U.N.P.I.R. şi încetează la data încetării persoanei juridice însăşi, în oricare dintre modurile prevăzute de lege.

Aşa cum s-a arătat în precedent, lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată, potrivit art. 56 alin. (3) C. proc. civ., în orice stare a procesului.

Cum, în speţă, actele dosarului relevă că în şedinţa din 27 septembrie 2019 Consiliului Naţional de Conducere al C. a aprobat solicitarea de radiere a Cabinetului Individual de Insolvenţă B., încetând astfel capacitatea de folosinţă a acestuia, Înalta Curte, dând eficienţă textelor de lege sus-menţionate, va admite excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intimatului Cabinet Individual de Insolvenţă B. şi va respinge recursul ca fiind formulat în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intimatului Cabinet Individual de Insolvenţă B..

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 244 din 12 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, ca fiind formulat în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosinţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 februarie 2021.