Contractual restitution and forced intervention: procedural standing of forced intervenors and inapplicability of Art. 137 CPC to arbitral proceedings

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 09.02.2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună rezoluţiunea din culpa pârâtei a convenţiei încheiate între părţi şi să oblige pârâta să-i restituie suma de 2.770.000 euro şi să-i plătească dobânda legală penalizatoare pentru fiecare zi de întârziere, începând cu luna mai 2012, dar şi cheltuielile de judecată.

La 26.02.2016, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi, a C.. şi D., arătând că transferurile bancare au fost efectuate, formal, de către acestea.

Prin încheierea din 23.09.2016, tribunalul a respins cererea de intervenţie forţată, ca inadmisibilă, însă Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 148/A/30.01.2017, prin care, admiţând apelul declarat de apelantul-reclamant, a schimbat încheierea evocată mai sus, în sensul că a admis în principiu cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de reclamant şi a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenient forţat în interes propriu, a C.. şi D.

Prin încheierea din 09.02.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca inadmisibilă cererea reclamantului privind aplicarea dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., în ceea ce priveşte probele administrate în dosarul arbitral dintre aceleaşi părţi, reţinând necesitatea respectării principiului nemijlocirii, precum şi că dispoziţiile art. 137 C. proc. civ. nu sunt aplicabile situaţiei din speţă, atât timp cât instanţa a fost învestită cu soluţionarea unei cereri de chemare în judecată pe cale separată.

Ulterior, a pronunţat sentinţa civilă nr. 2308/20.07.2018, prin care a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins acţiunea formulată împotriva pârâtei B., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei în ceea ce priveşte capătul de cerere privind restituirea sumei de 335.000 euro transferată la 15.01.2009 de către D. în contul E. şi a respins cererea de intervenţie forţată formulată de către D., în contradictoriu cu pârâta B., pentru suma de 335.000 euro, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins ca prescrisă cererea de intervenţie forţată.

Împotriva încheierii evocate mai sus şi a sentinţei, reclamantul a declarat apel, iar pârâta a promovat apel doar împotriva considerentelor sentinţei.

Prin decizia civilă nr. 1471A/02.10.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei de obiect a cererii de apel formulate de A. în ceea ce priveşte solicitarea de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei de interes a cererii de apel formulate de A. în ceea ce priveşte soluţia asupra cererii de intervenţie; ca o consecinţă a admiterii celor două excepţii, a respins ca lipsit de obiect apelul declarat de A. în ceea ce priveşte solicitarea de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului şi, ca lipsit de interes, apelul declarat de A. în ce priveşte soluţia asupra cererii de intervenţie, formulată de intervenienţii C.. şi D.; a respins apelul declarat de A., ca nefondat; a admis excepţia lipsei de interes a apelului declarat de B. împotriva considerentelor sentinţei şi a respins apelul declarat de B., ca lipsit de interes.

Împotriva acestei decizii, reclamantul şi pârâta au declarat recurs, fiecare solicitând casarea ei în parte şi trimiterea cauzei la curtea de apel pentru o nouă judecată a apelului propriu.

În motivarea recursului său, A. a arătat că în apel a solicitat anularea hotărârii primei instanţe pentru încălcarea art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., cu privire la dezlegarea excepţiilor prescripţiei dreptului material la acţiune şi lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei faţă de intervenienţii forţaţi, care achiesaseră la pretenţiile sale şi nu au învestit instanţa de fond cu nicio pretenţie proprie. Acest recurent a precizat că a solicitat instanţei de apel să constate că tribunalul a soluţionat în mod nelegal excepţiile invocate de pârâtă, fără a lua act cu prioritate de poziţia procesuală exprimată în mod expres de intervenienţi cu privire la dreptul pe care l-a pretins.

Deşi raportat la dispoziţiile art. 70 C. proc. civ., C.. şi D. au dobândit poziţia procesuală de reclamanţi în ansamblul litigiului, ca urmare a admiterii în principiu a intervenţiei forţate, recurentul a arătat că, faţă de el însuşi, intervenienţii au poziţia procesuală de pârâţi, scopul completării cadrului procesual prin intervenţia forţată a celor două societăţi fiind acela de a se stabili cu autoritate de lucru judecat, într-o cauză unică, existenţa dreptului său, care să poată fi pretins deopotrivă şi faţă de intervenienţii forţaţi.

În continuare, recurentul a mai arătat că, de principiu, intervenientul forţat ar putea să învestească instanţa de judecată cu propriile pretenţii, să renunţe la dreptul pentru care a fost introdus în litigiu ori să achieseze la pretenţiile reclamantului sau să tranzacţioneze pentru stingerea procesului, dar nu să renunţe la judecata cererii de intervenţie, pentru că nu este titularul acesteia.

Iar în speţă, a arătat că intervenienţii forţaţi au achiesat la pretenţiile sale, recunoscând că dreptul dedus judecăţii nu s-a născut în patrimoniul lor, întrucât au efectuat transferurile bancare către pârâtă în numele şi pe seama reclamantului.

Totodată, a apreciat că declaraţiile celor doi intervenienţi reprezintă acte de dispoziţie efectuate în condiţiile art. 9 alin. (3) şi art. 436 alin. (1) C. proc. civ. de care atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel erau obligate să ia act şi, astfel, să dea eficienţă poziţiei procesuale exprimate în acest mod.

Recurentul a mai susţinut că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra criticii privind depăşirea limitelor învestirii în dezlegarea cererii de intervenţie forţată şi încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ. de către prima instanţă, analiza acestei critici constituind o condiţie sine qua non, în opinia sa, pentru soluţionarea legală a excepţiei lipsei de interes în formularea apelului. Astfel, a arătat că, dacă ar fi fost analizată această critică, instanţa de apel ar fi constatat achiesarea exprimată în mod expres de către intervenienţi cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, împrejurare faţă de care se justificau atât calitatea procesuală activă, cât şi interesul său în recuperarea sumei plătite prin intermediul intervenienţilor.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel a omis să dezlege criticile formulate la adresa dispoziţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei-pârâte cu privire la suma de 335.000 euro transferată de către D. în contul E. la 15.01.2009.

Recurentul a invocat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva dispoziţiei privind excepţia lipsei interesului său în formularea apelului vizând cererea de intervenţie, cu încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) lit. d) şi art. 33, raportat la art. 68-70 C. proc. civ., subliniind că instanţa de apel nu a observat circumstanţele şi condiţiile specifice speţei deduse judecăţii, din considerentele hotărârii rezultând că soluţia a fost fundamentată exclusiv pe contrarietatea de interese prezumată in abstracto între C.. şi D., pe de o parte, şi reclamant, pe de altă parte, fără a lua însă în considerare, in concreto, poziţia procesuală exprimată în mod expres de către intervenienţi, care printr-o declaraţie notarială, au achiesat integral la pretenţiile deduse judecăţii, precizând faptul că au efectuat transferuri bancare către intimata-pârâtă în numele şi pe seama recurentului-reclamant.

Astfel, a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele legale referitoare la interesul său în declararea apelului şi că instanţa de apel a ignorat interesul determinat, legitim, personal, născut şi actual de a-şi conserva în patrimoniu dreptul subiectiv de creanţă dedus judecăţii şi, implicit, de a îl apăra.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârile pronunţate de instanţele de fond asupra excepţiei lipsei calităţii sale procesuale active sunt nelegale, raportat la dispoziţiile art. 36, coroborat cu art. 32 alin. (1) lit. b), art. 29 şi art. 245 C. proc. civ., precum şi la dispoziţiile art. 1.324-1.325 C. civ., coroborate cu art. 9 alin. (3), art. 68-70 C. proc. civ., respectiv la art. 1093 C. civ. din 1864.

În prealabil, a precizat că demersurile procesuale pe care le-a iniţiat au ca scop repararea prejudiciului cauzat în patrimoniul său prin nerestituirea de către intimata-pârâtă a sumei pe care i-a plătit-o, în considerarea tuturor împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate. Astfel, cauza raportului juridic dedus judecăţii constă, pe de o parte, în angajarea şi efectele răspunderii contractuale a intimatei-pârâte în baza convenţiei dintre părţi, iar pe de altă parte în acţiunea în repetiţiune întemeiată pe plata nedatorată.

Or, potrivit recurentului, instanţa de apel a apreciat în mod eronat că pentru verificarea calităţii procesuale active, ar fi necesar să se raporteze la cauza cererii de chemare în judecată. Cum calitatea procesuală activă presupune identitatea dintre reclamant şi titularul dreptului la restituirea sumei plătite pârâtei, a apreciat că stabilirea ei nu presupune dovedirea existenţei convenţiei, ci doar cea a calităţii de titular al dreptului la restituirea sumei plătite intimatei-pârâte în considerarea raportului juridic dedus judecaţii. Având în vedere poziţia procesuală exprimată de C.. şi D., recurentul-reclamant a arătat că el este titularul dreptului de creanţă privind restituirea sumei transferate intimatei-pârâte. În acest context, a susţinut că instanţa de apel a ignorat actul unilateral de voinţă al intervenienţilor reprezentat de declaraţiile notariale care le reflectă voinţa, conform art. 1.324-1.325 C. civ., precum şi achiesarea la pretenţii, conform art. 9 alin. (3), coroborat cu art. 68-70 şi art. 436 alin. (1) C. proc. civ.

A apreciat şi că soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale active derivă dintr-o interpretare şi aplicare eronată a prevederilor art. 1093 C. civ. de la 1864, care exclud orice limitare intuitu personae a calităţii procesuale active în cadrul acţiunii privind restituirea unei plăţi, fie datorată, fie nedatorată, la persoana care a executat prestaţia care face obiectul respectivei plăţi.

În continuare, recurentul a mai invocat nelegalitatea deciziei instanţei de apel din perspectiva admiterii excepţiei lipsei de obiect a cererii de apel referitoare la dispoziţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu încălcarea art. 466 alin. (1) şi (4), coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ., fiind astfel incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect, a susţinut că instanţa de apel nu a fost învestită cu vreo critică adusă hotărârii primei instanţe în ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, solicitându-se doar rejudecarea procesului în integralitate, deci inclusiv cu privire la dezlegarea acestei excepţii, în ipoteza admiterii apelului.

Un alt motiv vizează nelegalitatea înlăturării criticilor formulate împotriva încheierii premergătoare, prin care s-a solicitat aplicarea prevederilor art. 137 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a interpretat restrictiv noţiunea de instanţă, deşi norma nu distinge între instanţele judecătoreşti şi cele arbitrale.

Pe calea recursului pe care l-a promovat, recurenta-pârâtă B. a solicitat casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei la curtea de apel, spre o nouă judecată a apelului său, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În motivare, a susţinut că instanţa de apel nu i-a analizat cererea prin prisma a ceea ce a invocat şi nu a urmărit stabilirea adevărului în cauză, prin pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale pe baza situaţiei de fapt şi aplicarea corectă a legii.

Astfel, a apreciat că instanţa de apel a încălcat art. 22 alin. (1) C. proc. civ.

A precizat că în apel a invocat cea de-a doua ipoteză reglementată de art. 461 alin. (2) C. proc. civ., sens în care a solicitat înlăturarea considerentelor greşite cuprinse în hotărârea primei instanţe, dar curtea de apel s-a raportat doar la cea de-a treia ipoteză a textului de lege indicat, care face referire la considerente ce cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, cu toate că cele trei ipoteze sunt alternative şi nu cumulative. De aceea, a susţinut că instanţa de apel a încălcat art. 33 şi art. 430 alin. (2) C. proc. civ., deoarece în analiza cererii ce i-a fost dedusă judecăţii nu trebuia dovedită producerea vreunui prejudiciu şi cu atât mai puţin a unuia patrimonial, astfel cum în mod eronat s-a reţinut.

Afirmând că dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. sunt în strânsă legătură cu cele ale art. 430 alin. (2) C. proc. civ., recurenta a arătat că are dreptul reglementat expres de a ataca o hotărâre ce conţine considerente greşite, pentru ca acestea să nu poată fi folosite de către partea adversă cu putere de lucru judecat într-o altă cauză.

În aceste condiţii, a apreciat că în mod greşit instanţa de apel a admis excepţia lipsei de interes în promovarea căii de atac, interesul fiind prezumat de textul art. 461 alin. (2), coroborat cu art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta a solicitat să se observe că în cauză se verifică o prejudiciere a drepturilor sale procesuale, cu atât mai mult cu cât şi recurentul-reclamant, prin apelul său, urmărise modificarea hotărârii primei instanţe, prin valorificarea considerentelor pretins greşite, care fuseseră reţinute la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin urmare, a susţinut că interesul său în promovarea apelului împotriva considerentelor este unul determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Intimaţii-intervenienţi au depus întâmpinare la recursul recurentului-reclamant, prin care au solicitat admiterea acestuia, recunoscându-i calitatea de titular al dreptului la restituirea sumei transferate către intimata-pârâtă. Au mai depus întâmpinare şi la recursul declarat de recurenta-pârâtă, solicitând respingerea acestuia.

De asemenea, fiecare autor al căii de atac a prezentat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a recursului părţii adverse.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; nicio parte nu şi-a prezentat punctul de vedere.

Recursurile au fost admise în principiu la 29.07.2020, stabilindu-se termen pentru astăzi, în vederea soluţionării lor.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Cererile formulate de părţi pe parcursul litigiului, ca şi etapele procesuale ale acestuia au fost expuse în partea introductivă a prezentei decizii; analiza lor relevă că instanţele anterioare au fost învestite cu soluţionarea a două cereri, fiecare cu o individualitate proprie: cea prin care reclamantul a solicitat rezoluţiunea unei pretinse convenţii încheiate între părţi şi obligarea pârâtei să-i restituie suma de 2.770.000 euro şi să-i plătească dobânda legală penalizatoare, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu luna mai 2012, dar şi cheltuielile de judecată, precum şi cea de chemare în judecată a altor persoane (C.. şi D.), formulată de reclamant, admisă în principiu prin decizia civilă nr. 148/A/30.01.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Logica juridică impune ca în analiza recursului declarat de A., prima critică evaluată să fie cea care pune în discuţie legalitatea deciziei atacate din perspectiva dispoziţiei de admitere a excepţiei lipsei interesului său în formularea apelului împotriva soluţiei date cererii de intervenţie fortaţă, pentru că, în măsura în care aceasta ar fi fondată, ar deveni inutilă cercetarea celorlalte motive invocate.

Recurentul-reclamant a susţinut că decizia atacată încalcă prevederile art. 3 alin. (1) lit. d) şi art. 33, raportat la art. 68-70 C. proc. civ., afirmând că instanţa de apel nu a observat circumstanţele specifice speţei, fundamentându-şi dispoziţia pe contrarietatea de interese prezumată in abstracto între C.. şi D., pe de o parte, şi sine, pe de altă parte, fără a lua însă în considerare poziţia procesuală exprimată în mod expres de către intervenienţi, care printr-o declaraţie notarială, au achiesat integral la pretenţiile deduse judecăţii, precizând că au efectuat transferuri bancare către intimata-pârâtă în numele şi pe seama recurentului-reclamant.

Raţionamentul recurentului-reclamant este fondat însă pe o premisă care nu poate fi primită: aceea că, deşi C.. şi D. au dobândit poziţia procesuală de reclamanţi în ansamblul litigiului, ca urmare a admiterii în principiu a intervenţiei forţate, faţă de reclamant intervenienţii ar avea poziţia procesuală de pârâţi, scopul completării cadrului procesual fiind acela de a se stabili cu autoritate de lucru judecat, într-o cauză unică, existenţa dreptului său, care să poată fi pretins deopotrivă şi faţă de intervenienţii forţaţi.

Acest raţionament contrazice însă flagrant dispoziţiile art. 70 C. proc. civ., care prevăd că cel chemat în judecată dobândeşte poziţia procesuală de reclamant; este împotriva legii susţinerea potrivit căreia, faţă de reclamant, intervenienţii ar fi dobândit poziţia procesuală de pârâţi, căci calitatea de pârât revine părţii faţă de care titularul dreptului intenţionează să şi-l valorifice, nu şi celui care ar putea să afirme aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. În considerentele deciziei de faţă, Înalta Curte va utiliza însă termenul de "intervenient", folosit de instanţele anterioare şi de părţi, pentru a asigura coerenţa expunerii.

În acest context, intimaţilor-intervenienţi nu le este deschisă calea achiesării, aşa cum susţine recurentul-reclamant, pentru că prevederile art. 436 C. proc. civ. îi îngăduie numai pârâtului să recunoască pretenţiile reclamantului, nu însă şi altui reclamant.

Aşa fiind, este artificial construită teza recurentului A. potrivit căreia la admiterea excepţiei lipsei de interes, instanţa de apel nu a luat în considerare, în concret, poziţia procesuală exprimată de intervenienţi; în realitate, această atitudine a fost avută în vedere, dar nu a fost reţinută, în deplin acord cu dispoziţiile legale evocate mai sus.

Cum cele două cereri (cea principală şi cea de intervenţie forţată) rămân distincte una faţă de alta, fiecare cu individualitatea ei, titularul fiecăreia fiind fie reclamantul A., fie reclamantele C.. şi D., în mod judicios a apreciat instanţa de apel că persoana care ar fi justificat interesul în a critica hotărârea dată cererii proprii este autorul ei, nu şi o altă parte, căreia o soluţie favorabilă nu i-ar fi adus niciun beneficiu.

Următoarea critică a recursului declarat de recurentul-reclamant, încadrată în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează nesoluţionarea în apel a criticilor pe care le expusese, care priveau atât depăşirea de către prima instanţă a limitelor învestirii, în condiţiile în care C.. şi D. nu ar fi formulat nicio pretenţie proprie, cât şi admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei-pârâte, în ce priveşte cererea de restituire a sumei de 335.000 euro, transferată de către D. la 15.01.2009.

Analiza sentinţei primei instanţe relevă că aspectele care le priveau C.. şi D. au fost examinate în cadrul cererii de intervenţie forţată, abordare confirmată de faptul că acţiunea pe care reclamantul A. o formulase împotriva pârâtei B. a fost respinsă, ca fiind promovată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

De aceea, criticile din apelul declarat de către A., care erau îndreptate împotriva unor dispoziţii care le priveau pe C.. şi pe D., vizau practic soluţia dată cererii de intervenţie forţată.

Or, instanţa de apel a admis excepţia lipsei de interes a apelului formulat de A. în ceea ce priveşte soluţia asupra cererii de intervenţie şi, ca o consecinţă, a respins ca lipsit de interes apelul acestuia în ce priveşte soluţia dată cererii de intervenţie, formulată de intervenienţii C.. şi D.

În acest context factual, criticile privind depăşirea de către prima instanţă a limitelor învestirii şi admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei-pârâte, în ceea ce priveşte cererea de restituire a sumei de 335.000 euro, transferată de către D. la 15.01.2009, în mod judicios nu au mai fost examinate.

În opinia recurentului-reclamant, admiterea excepţiei lipsei de interes este expresia unei măsuri nelegale adoptate de către instanţa de prim control judiciar, pe motiv că aceasta ar fi trebuit să analizeze în mod prioritar poziţia procesuală a celor două interveniente, asupra dreptului dedus judecăţii.

Înalta Curte înlătură însă această susţinere, deoarece ea contravine în mod grav prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile şi în apel potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 482 C. proc. civ., care impun instanţelor să se pronunţe cu prioritate asupra excepţiilor de procedură şi de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Un alt motiv pentru care recurentul-reclamant a apreciat nelegală admiterea excepţiei lipsei de interes derivă din faptul că autoarea excepţiei ar fi invocat-o doar cu privire la criticile îndreptate împotriva considerentelor pentru care prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, însă şi această afirmaţie este contrazisă de conţinutul întâmpinării depuse de intimata-pârâtă în apel.

Aşadar, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în limita criticilor îndreptate împotriva soluţiei date apelului care privea dispoziţiile date cererii de intervenţie, este nefondat.

Următoarele critici ale recurentului-reclamant vizează soluţia de respingere a apelului său, pe care îl declarase împotriva sentinţei tribunalului, care i-a respins acţiunea îndreptată împotriva intimatei-pârâte, ca efect al admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

Dincolo de aspectele teoretice invocate, Înalta Curte notează că recurentul a înţeles să-şi fundamenteze în concret aceste critici exclusiv pe pretinsa ignorare de către instanţa de apel a actelor unilaterale de voinţă ale intervenienţilor, constând în declaraţiile notariale care le reflectă voinţa, acte care, în opinia sa, ar fi suficiente pentru a-i proba calitatea de titular al dreptului de creanţă privind restituirea sumei transferate intimatei-pârâte, aşadar, a calităţii procesuale active.

O atare critică nu poate fi însă primită, în considerarea argumentelor expuse anterior, din care rezultă că legea nu le recunoaşte intimaţilor-intervenienţi dreptul de a achiesa la pretenţiile recurentului-reclamant. Prin urmare, manifestările de voinţă exprimate de C.. şi D. nu au aptitudinea de a proba, ele singure, calitatea procesuală activă, aşa încât judicios au reţinut instanţele devolutive că stabilirea acesteia impunea dovedirea existenţei convenţiei a cărei rezoluţiune judiciară s-a solicitat. De altfel, instanţele anterioare au evaluat conţinutul declaraţiilor notariale ale celor două interveniente, însă au apreciat că ele sunt insuficiente şi că ar fi trebuit administrate probe suplimentare pentru a fi indicat titularul dreptului dedus judecăţii. Evaluarea probatoriului care a fost administrat în cauză nu mai poate fi supusă însă cenzurii în recurs.

În continuare, recurentul-reclamant a invocat nelegalitatea deciziei atacate, din perspectiva admiterii excepţiei lipsei de obiect a apelului vizând dispoziţia dată excepţiei prescripţiei dreptului său material la acţiune, susţinând, în esenţă, că nu a învestit instanţa de apel cu vreo critică adusă hotărârii primei instanţe sub acest aspect, ci că a pretins doar rejudecarea procesului în integralitate, deci inclusiv cu privire la dezlegarea acestei excepţii, în ipoteza admiterii apelului.

Înalta Curte subliniază că însăşi modalitatea în care recurentul-reclamant a prezentat această critică relevă că dispoziţia instanţei de apel, chiar şi dacă ar fi fost adoptată în afara sesizării ei, nu poate să determine, prin ea însăşi, o soluţie de casare a deciziei; dimpotrivă, în măsura în care vreun motiv de recurs ar fi fost fondat, abordarea recurentului-reclamant ar fi impus concluzia ca, în rejudecare, devoluţiunea să cuprindă şi aspectul prescripţiei.

Ultima critică vizează nelegalitatea înlăturării criticilor formulate împotriva încheierii din 09.02.2018, prin care prima instanţă a respins cererea de aplicare a art. 137 C. proc. civ., pe motiv că în apel ar fi fost interpretată restrictiv norma care nu distinge între instanţele judecătoreşti şi cele arbitrale.

Distinct de faptul că o atare critică s-ar fi impus să fie examinată numai în măsura în care celelalte critici ar fi fost fondate, în tot sau în parte - deoarece doar într-o atare situaţie s-ar fi pus problema discutării, cu ocazia rejudecării, a cererii de probe, Înalta Curte ia act că între reclamant şi pârâtă s-a derulat o procedură arbitrală, finalizată la 29.09.2015, când Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ a decis, cu majoritate de voturi, că nu are competenţa de soluţionare a cererii de arbitrare (motivat, în esenţă, de faptul că nu s-a dovedit, în speţă, existenţa unui contract între părţile litigante).

Potrivit art. 137 C. proc. civ., "În cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate în faţa instanţei necompetente rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă învestită cu soluţionarea cauzei nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice".

Chiar dacă dispozitivul hotărârii arbitrale constată necompetenţa instanţei arbitrale de a soluţiona cererea pe care reclamantul o formulase, instanţa supremă constată că norma de drept pretins încălcată, respectiv art. 137 C. proc. civ., este inclusă în Capitolul IV (Incidente procedurale privitoare la competenţa instanţei) din Titlul III (Competenţa instanţelor judecătoreşti) al Cărţii I a C. proc. civ., ceea ce impune concluzia că doar dovezile administrate în faţa instanţei judecătoreşti necompetente rămân câştigate judecăţii.

În plus, chiar dacă ar fi fost primită susţinerea recurentului, Înalta Curte subliniază că nicio normă nu îl împiedica pe acesta să administreze în faţa instanţei competente probele pe care le aprecia utile soluţionării cauzei. Din perspectiva în discuţie, abordarea instanţelor anterioare nu a fost aptă să îi producă părţii vreo vătămare, mai ales în condiţiile în care volumul dosarului relevă administrarea unui vast probatoriu. În măsura în care însă recurentul-reclamant ar fi urmărit să valorifice declaraţia de martor a fratelui său, Înalta Curte notează dispoziţia din partea finală a textului art. 137 C. proc. civ., care îi acordă instanţei competente dreptul de a dispune refacerea probelor pentru motive temeinice şi reţine că în mod legal nu ar fi putut fi considerată câştigată judecăţii respectiva depoziţie, pentru că, în lipsa unei convenţii în sens contrar a părţilor, prevederile art. 315 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. s-ar fi opus ascultării ca martor a unei rude de gradul doi a vreuneia dintre părţi.

Considerentele expuse mai sus arată că niciuna dintre criticile prezentate de recurentul-reclamant nu este fondată, decizia nefiind pronunţată cu încălcarea ori cu greşita aplicare a niciunuia dintre textele de lege indicate în memoriul de recurs.

Nefondat este şi recursul declarat de recurenta-pârâtă, care critică dispoziţia de admitere a excepţiei lipsei de interes a apelului pe care îl declarase împotriva considerentelor sentinţei instanţei de fond.

Potrivit susţinerilor recurentei-pârâte, în mod nelegal a reţinut curtea de apel că ar fi fost necesar să indice prejudiciul pe care considerentele a căror înlăturare a pretins-o i l-ar fi produs, deoarece îşi fundamentase apelul pe a doua ipoteză dintre cele reglementate de art. 461 alin. (2) C. proc. civ. ("considerente greşite"), iar nu pe ultima ipoteză, care se referă la constatările de fapt care prejudiciază partea.

Recurenta-pârâtă se află însă în eroare, pentru că instanţa de apel nu i-a reproşat lipsa dovedirii unui prejudiciu, ci doar a reţinut că demersului judiciar îi lipseşte cerinţa interesului, în sensul art. 33 C. proc. civ., care trebuie să existe în orice acţiune în justiţie, inclusiv în promovarea unei căi de atac îndreptată doar împotriva considerentelor unei hotărâri judecătoreşti.

Iar în măsura în care recurenta-pârâtă a afirmat că interesul său derivă din promovarea de către recurentul-reclamant a unui recurs care urmărea obţinerea în final a unei soluţii opuse celor pronunţate de instanţele devolutive, un atare folos practic nu mai subzistă, în contextul respingerii recursului părţii adverse.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, motivele de recurs invocate nejustificând casarea ei, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge căile de atac exercitate ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1471A/02.10.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2020.