Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 204/2021 AI generated

Road traffic accident injury: res judicata of fault in parallel litigation and scope of moral damages including restriction of social and family life under Civil Code Art. 1391

Case Number Decizia nr. 204/2021
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeals filed by the claimants and the defendant insurer, thereby upholding the Court of Appeal’s decision which reduced the moral damages awarded to the injured parties compared to the first-instance judgment. The dispute concerned civil liability for personal injuries resulting from a road traffic accident, with the claimants challenging the lower courts' refusal to award separate compensation for the restriction of family and social life possibilities and for the loss of future earnings, as well as the reduction in the quantum of moral damages. The defendant insurer contested the lower courts' application of the authority of res judicata from a parallel litigation and argued that the moral damages constituted unjust enrichment. The Supreme Court held that the appeal court correctly integrated the restriction of life possibilities into the moral damage award pursuant to Article 1391 of the Civil Code, and that the claim for future earnings was rejected for lack of proof rather than legal error. The Court further ruled that the negative effect of res judicata (double identity) did not apply, but the positive effect (subsequent judgment effect) under Article 431 of the Civil Procedure Code was properly invoked to establish the driver’s fault based on a prior final decision, and that the specific legal norm applicable to the calculation of compensation was the CSA Order No. 14/2011, which was in force at the time of the 2014 accident.

Legislator headnote

AI generated

art. 1391 C. civ, art. 1388 C. civ, art. 1389 C. civ, art. 58 alin. (1) C. civ, art. 1391 alin. (1) C. civ, art. 1388 alin. (1) C. civ; Road traffic accident injury: res judicata of fault in parallel litigation and scope of moral damages including restriction of social and family life under Civil Code Art. 1391: Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea atacată este nemotivată şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Keywords

AI generated
damages from traffic accident res judicata civil liability quantum of moral damages article of civil procedure social insurer

Cited Legislation

AI generated

Cited Case Law

AI generated
decizia civilă nr. 82/2918
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2021

Asupra cererilor de recurs de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30 mai 2017 pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă, reclamanţii A., B. şi C. au chemat-o în judecată pe pârâta S.C. D. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata către reclamantul A. a sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, a sumei de 7.426,16 RON, reprezentând daune materiale, a sumei de 500.000 euro, cu titlu de despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, conform dispoziţiilor art. 1391 C. civ., la plata unei sume egale cu salariul mediu net/lună, de la momentul terminării pregătirii profesionale pe care o urmează până la restabilirea sănătăţii sau, după caz, pe întreaga durată a vieţii, indexată în condiţiile legii, reprezentând despăgubiri pentru nerealizarea câştigului din muncă, conform art. 1388 C. civ., raportat la art. 1389 C. civ. la plata către reclamantul C. a sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, a sumei de 1.769,58 RON, reprezentând daune materiale, a sumei de 500.000 euro, cu titlu de despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, conform dispoziţiilor art. 1391 C. civ. şi la plata unei sume egale cu salariul mediu net/lună, de la momentul terminării pregătirii profesionale pe care o urmează, indexată în condiţiile legii, cu titlu de daune materiale pentru cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă (justificate de diminuarea capacităţilor fizice şi psihice, ca urmare a infirmităţii cauzate), în conformitate cu art. 1387, raportat la art. 1389 C. civ. şi cu titlu de despăgubiri pentru nerealizarea câştigului din muncă, conform art. 1388 C. civ., raportat la art. 1389 din acelaşi Cod, precum şi la plata către reclamantul B. a sumei de 25.000 euro, cu titlu de daune morale şi a sumei de 140 RON, reprezentând daune materiale.

Prin sentinţa civilă nr. 3009/F din 5 noiembrie 2018, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis în parte acţiunea, a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantul A. a sumei de 500.000 euro, cu titlul de daune morale, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, la plata către reclamantul C. a sumei de 250.000 euro, reprezentând daune morale, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, precum şi a sumei de 1.769,58 RON, cu titlu de daune materiale, la plata către reclamantul B. a sumei de 25.000 euro, cu titlu de daune morale în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii şi a sumei de 140 RON, reprezentând daune materiale; au fost respinse ca neîntemeiate cererea reclamantului A. de obligare a pârâtei la plata daunelor materiale şi cererea reclamanţilor A. şi C. de obligare a pârâtei la plata prestaţiei periodice.

Împotriva acestei sentinţe, A., C. şi S.C. D. S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1220 din 28 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantul A. a sumei de 300.000 euro, la plata către reclamantul C. a sumei de 125.000 euro şi la plata către reclamantul B. a sumei de 15.000 euro, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei atacate; a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi C. şi a obligat-o pe pârâtă la plata către stat a sumei de 2.494,08 RON, reprezentând ajutorul public de care a beneficiat reclamantul E., în limita pretenţiilor admise.

Împotriva deciziei din apel, A., C. şi S.C. D. S.A. au declarat recursuri.

Recurenţii-reclamanţi, prin memoriul de recurs, au solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel.

În motivare, au susţinut că instanţa de apel a menţinut soluţia tribunalului cu privire la despăgubirile solicitate pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, reţinând că "restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială reprezintă tot daune morale, fiind vorba despre atingerile aduse unui drept personal nepatrimonial, conform art. 58 alin. (1) C. civ., astfel încât nu exista o obligaţie a primei instanţe, de a stabili o sumă distinctă, pentru fiecare drept nepatrimonial vătămat prin accidentul rutier."

În opinia recurenţilor, instanţele de fond au făcut o confuzie între daunele materiale şi morale ce li se cuvin în temeiul art. 49 şi 50 din Legea nr. 136/1995 şi cele solicitate pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, în temeiul art. 1391 alin. (1) C. civ., potrivit căruia, "în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială."

În continuare, au evocat doctrina cu privire la acest aspect şi au expus pe larg argumentele pentru care apreciază că viaţa lor familială şi socială a fost grav afectată de urmările accidentului rutier în care au fost implicaţi în calitate de persoane vătămate.

Au subliniat recurenţii că, separat de cele menţionate la alin. (1), alin. (3) al art. 1391 C. civ. menţionează şi alte daune morale, la stabilirea cărora se au în vedere consecinţele vătămării produse victimei şi familiei sale, importanţa valorilor morale lezate şi măsura în care au fost afectate, gravitatea vătămărilor, consecinţele produse, durata şi natura tratamentului medical şi perioada convalescenţei şi a incapacităţii de muncă.

De asemenea, au susţinut că instanţa de apel în mod nelegal nu a aplicat dispoziţiile art. 1388 alin. (1) C. civ., potrivit cărora despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacităţii de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească, dispoziţii care trebuie raportate la cele ale art. 1389 alin. (1) şi (2) C. civ., conform cărora, în ipoteza în care cel vătămat este un minor, despăgubirea va fi datorată de la data când, în mod normal, minorul şi-ar fi terminat pregătirea profesională pe care o primea, iar în măsura în care acesta nu avea un câştig din muncă la momentul vătămării, despăgubirea este datorată de la data când a împlinit vârsta prevăzută de lege pentru a fi parte într-un raport de muncă.

Potrivit recurenţilor, în mod greşit a respins instanţa cererea reclamantului C., cu motivarea că acesta nu se încadrează într-un grad de invaliditate, atât timp cât, potrivit art. 1388 C. civ., această despăgubire se acordă şi pentru reducerea capacităţii de muncă, iar în speţă, potrivit raportului de expertiză medico-legală, reclamantul are capacitatea de muncă redusă cu 40%.

Tot greşită, au susţinut recurenţii-reclamanţi, este şi soluţia dată cererii reclamantului A., care, potrivit actelor depuse la dosar, în momentul producerii accidentului era elev în clasa a XII-a.

În acest sens, au arătat că în mod greşit şi cu încălcarea dispoziţiilor legale sus-menţionate instanţa a respins cererea acestuia, având în vedere depoziţia martorului care a arătat că în prezent urmează cursurile unei facultăţi.

Cu privire la capătul de cerere vizând daunele morale, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a diminuat cuantumul acestora fără a lua în considerare jurisprudenţa naţională, aşa cum impune art. 49 pct. 2 lit. d) din Anexa la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

În acest context, au arătat că, într-adevăr, despăgubirile cu titlu de daune morale nu pot fi acordate într-un cuantum care să le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, pentru a nu deveni astfel un folos material injust pentru persoanele păgubite şi au susţinut că la stabilirea daunelor morale trebuie să se păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu prejudiciul suferit, în sensul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor îndurate, însă în speţă nu pot fi reţinute concluziile instanţei de apel privind caracterul exagerat al sumelor acordate cu acest titlu.

În acest sens, au evocat jurisprudenţa instanţei supreme şi au subliniat că, pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, trebuie avute în vedere împrejurările concrete ale cauzei, în urma unei analize atente a instanţei, prin raportare la criteriul echităţii, precum şi la principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, criterii care se degajă, de altfel, şi din jurisprudenţa comunitară, obligatorie pentru instanţele naţionale.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea atacată este nemotivată şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Concretizând, a susţinut că a învederat instanţei de apel că a solicitat tribunalului încuviinţarea probei cu expertiza tehnică auto, întrucât în cadrul procesului penal s-a pronunţat o ordonanţă de clasare, ca urmare a decesului prezumtivului vinovat, astfel că organul de urmărire penală nu a administrat probe şi nu a stabilit în mod nemijlocit în ce măsură celălalt şofer implicat în accident putea preveni producerea acestuia şi nici dacă pasagerii purtau centurile de siguranţă.

Cu toate acestea, deşi i-a admis apelul şi a diminuat cuantumul daunelor morale acordate de tribunal reclamanţilor, nici instanţa de apel nu a apreciat ca fiind utilă această probă, reţinând autoritatea de lucru judecat izvorând din decizia civilă nr. 82/2918, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în cadrul cererii de chemare în judecată formulată de o altă persoană vătămată în acelaşi accident -F..

Potrivit recurentei, întrucât între cele două litigii nu există identitate de părţi, obiect şi cauză, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Autoarea căii de atac a înţeles să subsumeze această critică motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că motivarea hotărârii atacate nu răspunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., coroborat cu art. 6 din C.E.D.O., dar şi cu alte principii fundamentale ale procesului civil.

Astfel, a susţinut că instanţa nu a stabilit corect situaţia de fapt, nu a răspuns criticilor pe care le-a formulat în apel cu privire la daunele morale şi, deşi art. 50 pct. 1 lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014 impunea raportarea la jurisprudenţă, curtea de apel nu a avut în vedere niciuna dintre hotărârile judecătoreşti arătate în memoriul de apel, împrejurări ce denotă motivarea lacunară a deciziei atacate şi încălcarea principiilor dreptului la apărare, egalităţii armelor şi dreptului la un proces echitabil, consacrate atât de Constituţia României, cât şi de C.E.D.O.

În continuare, a arătat că nu s-au administrat probe noi, din care să reiasă agravarea stării persoanei vătămate, a redat dispoziţiile art. 50 din Norma C.S.A. nr. 23/2014, vizând stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau decesului unor persoane şi a susţinut că instanţa de apel a nesocotit criteriile legale care au stat la baza stabilirii acestor despăgubiri, încălcând astfel atât textul de lege sus-menţionat, cât şi dispoziţiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

De asemenea, a susţinut că instanţa de apel a nesocotit jurisprudenţa C.E.D.O. şi nu a observat faptul că despăgubirea morală acordată echivalează cu o îmbogăţire fără justă cauză, în condiţiile în care a reţinut că anterior accidentului reclamanţii nu aveau practic niciun venit sigur.

A subliniat recurenta-pârâtă că instanţa de apel nu s-a raportat deloc la jurisprudenţa relevantă în materie, cuantificarea daunelor morale realizându-se exclusiv în baza propriilor aprecieri, pur subiective, fără o trimitere concretă la hotărârile invocate în apărare, aşa cum impun dispoziţiile art. 50 alin. (1) lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 23/2014, în vigoare la data producerii accidentului (iar nu Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, cum eronat a reţinut curtea de apel); în aceeaşi ordine de idei a invocat deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform cărora, "alături de celelalte criterii de evaluare a despăgubirilor, jurisprudenţa este un reper în stabilirea cuantumului daunelor morale, menită scopului de a nu se ajunge la discrepanţe majore între cuantumul sumelor acordate persoanelor îndreptăţite."

La 2 decembrie 2019, intimata-pârâtă a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, prin care a invocat excepţia nulităţii, pentru lipsa motivelor de nelegalitate; în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

La 5 decembrie 2019, intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care au invocat excepţia nulităţii, pentru lipsa motivelor de nelegalitate şi, în subsidiar, au solicitat respingerea ca nefondat a recursului, iar la 25 decembrie 2019 au răspuns la întâmpinarea formulată de partea adversă.

Prin încheierea din 25 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, constituită în completul de filtru, a respins excepţiile nulităţii, a admis în principiu recursurile şi a acordat termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestora.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În mod prioritar, Înalta Curte subliniază că limitele controlului exercitat în recurs sunt determinate numai de criticile de nelegalitate prezentate de recurenţi, deoarece căile de atac deduse judecăţii au caracter extraordinar şi sunt lipsite de valenţe devolutive; ca atare, în măsura în care, pentru a examina o pretinsă greşită aplicare a legii, recurenţii solicită reevaluarea materialului probator şi a situaţiei de fapt stabilite în baza acestuia, asemenea critici nu vor fi luate în analiză de instanţa supremă.

Recurenţii-reclamanţi au indicat în mod expres motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva căruia au susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1388 şi ale art. 1389 C. civ., care reglementează modul de stabilire a despăgubirilor pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă, precum şi pe cele ale art. 1391 C. civ., conform cărora "(1) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială."

Recurenţii au susţinut că în mod nelegal a fost respins capătul de cerere vizând acordarea de daune pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

Analiza deciziei atacate relevă însă faptul că instanţa de apel, luând în considerare urmările accidentului asupra sănătăţii şi vieţii sociale şi familiale a reclamanţilor, dar şi jurisprudenţa în materie, a apreciat că, raportat la împrejurările concrete ale cauzei, sumele de 300.000 euro, în cazul apelantului A., 125.000 euro, în cazul apelantului C. şi 15.000 euro, în cazul intimatului B., reprezintă o reparaţie rezonabilă, justă şi echitabilă pentru prejudiciului moral suferit de aceştia ca urmare a vătămării integrităţii corporale, care are în vedere şi restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială a apelanţilor şi care, în acelaşi timp, nu depăşeşte limita unei îmbogăţiri fără just temei a victimelor, ci vine să repare suferinţele acestora ca urmare a traumelor pricinuite de acel eveniment.

Aşa fiind, instanţa supremă constată că a fost avut în vedere şi prejudiciul moral suferit de reclamanţi ca urmare a vătămării integrităţii corporale şi a restrângerii posibilităţilor de viaţă familială şi socială a apelanţilor.

Prin urmare, recurenţii-reclamanţi nu pot susţine cu temei că nu le-au fost acordate despăgubiri pentru prejudiciile arătate mai sus, astfel că nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 1391 C. civ.

De asemenea, recurenţii au reclamat nesocotirea dispoziţiilor art. 1388 şi art. 1389 C. civ., care reglementează, în cadrul secţiunii vizând repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale, modul de stabilire a despăgubirilor pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă.

Aşa cum în mod judicios a apreciat şi instanţa de apel, Înalta Curte reţine că, în condiţiile în care litigiul vizează materia asigurărilor, raportat la principiul de drept specialia generalibus derogant, se aplică cu prioritate dispoziţiile art. 49 pct. 1 din Norma Ordinului C.S.A. nr. 14/2011 republicată, potrivit cărora "la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele:

1. în caz de vătămare corporală:

a) diferenţa dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, şi indemnizaţia primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul îşi desfăşoară activitatea şi/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării şi a concediului medical;

b) venitul mediu lunar net realizat din activităţi desfăşurate de persoana vătămată, probat cu documente justificative, în cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat;

c) salariul de bază minim brut pe economie, în cazul persoanelor păgubite aflate la data producerii accidentului în ultimul an de studii sau de calificare;(...)."

Pornind de la aceste dispoziţii legale, curtea de apel a reţinut că, potrivit actelor depuse la dosar, reclamantul C. nu era salariat şi nici nu desfăşura alte activităţi producătoare de venituri la acel moment, iar reclamantul A. nu a depus dovezi din care să reiasă în ce an de studii se afla la momentul producerii accidentului (2014), ci doar înscrisuri care atestă că a absolvit Colegiul Naţional Al. I. Cuza în sesiunea iunie - iulie 2017 .

Din această perspectivă, instanţa supremă apreciază că în realitate ceea ce se criotică nu este nesocotirea dispoziţiilor legale anume invocate, ci aspecte care ţin de probaţiune, la fel ca şi în cazul primei critici analizate.

Numai că aspectele sesizate de recurenţi în legătură cu interpretarea probatoriului administrat în cauză, respectiv a raportului de expertiză medico-legală şi a probei testimoniale nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Prin urmare, aceste critici nu sunt apte să conducă la casarea deciziei atacate.

Au mai susţinut recurenţii-reclamanţi că instanţa de apel a diminuat cuantumul daunelor morale fără a lua în considerare criteriile legale care ar fi stat la baza stabilirii despăgubirii, prevăzute de art. 49 din Norma Ordinului C.S.A. nr. 14/2011 rep.

Instanţa supremă reţine însă că legislaţia în materie nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale.

Astfel, sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale sunt stabilite de instanţă, al cărei rol este acela de a acorda daune morale în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei.

Analiza deciziei atacate relevă faptul că, în contra celor susţinute de recurenţi, instanţa de apel a avut în vedere jurisprudenţa depusă de ambele părţi, apreciind că aceasta nu poate fi absolutizată şi că în fiecare situaţie trebuie avut în vedere nu doar criteriul formal al numărului de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, ci şi toate consecinţele accidentului asupra sănătăţii şi vieţii sociale a victimei, cu luarea în considerare a vârstei, nivelului de trai al acesteia şi a altor împrejurări considerate relevante în fiecare caz în parte, acesta fiind şi motivul pentru care limitele în care instanţele au acordat daune morale sunt foarte largi, deşi urmările accidentelor rutiere ar fi aparent similare.

Aşa fiind, instanţa supremă constată că această critică a fost doar formal invocată, recurenţii fiind, în realitate, nemulţumiţi de modul în care, statuând asupra faptelor, instanţa a stabilit cuantumul daunelor morale, aspect de apreciere, aşadar de temeinicie şi nu de legalitate a hotărârii atacate.

Având în vedere aceste considerente, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi va fi respins ca nefondat, nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din niciuna din perspectivele de critică dezvoltate.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a indicat în mod expres motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii şi când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, reţinând autoritatea de lucru judecat izvorând din decizia civilă nr. 82/2918, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în cadrul cererii de chemare în judecată formulată de o altă persoană vătămată în acelaşi accident -F., instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 430 C. proc. civ., întrucât între cele două dosare, în legătură cu care s-a reţinut autoritatea de lucru judecat, nu există identitate de părţi, obiect şi cauză.

Conform art. 431 C. proc. civ., "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte, aşadar, două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată şi presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv şi relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea ca dezlegarea dată să mai fie contrazisă. În acest din urmă caz, chestiunile deja rezolvate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior şi, în cazul efectului pozitiv, instanţa nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situaţii juridice identice ori similare. Atunci când este chemat să se pronunţe asupra unei chestiuni de drept, nici judecătorul nu poate să nu ţină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat îşi extinde efectele asupra lucrului de judecat.

Analiza deciziei atacate relevă faptul că instanţa de apel a reţinut că, "în ce priveşte vinovăţia în producerea accidentului rutier din 12.09.2014, Curtea apreciază, în acord cu prima instanţă, că acest element al răspunderii delictuale a fost stabilit cu putere de lucru judecat în cadrul dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Olt, care a avut ca obiect o acţiune similară celei de faţă, formulată de o altă victimă a aceluiaşi accident rutier împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie al persoanei vinovate, respectiv apelanta pârâtă din prezenta cauză.

Astfel, se va avea în vedere faptul că în considerentele sentinţei civile nr. 691/12.09.2017 a Tribunalului Olt se menţionează că accidentul a fost produs din culpa conducătorului auto G., care a pătruns pe contrasens în urma unei manevre de depăşire neregulamentară a unui vehicul cu tracţiune animală şi a intrat în coliziune cu un alt vehicul, condus regulamentar de numitul H..

Apelanta pârâtă, parte în dosarul menţionat, nu a criticat aceste considerente ale instanţei, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 82/06.02.2018 a Curţii de Apel Craiova, deşi putea să o facă, în condiţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât acestea au intrat în puterea lucrului judecat, conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Prin urmare, criticile apelantei pârâte, ce privesc greşita respingere de către prima instanţă a probei cu expertiza tehnică auto, nu sunt întemeiate, atâta timp cât situaţia de fapt stabilită în mod definitiv în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Olt nu mai putea fi contrazisă, astfel cum rezultă din art. 431 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

Sintetizând, se constată faptul că instanţa de apel a avut în vedere efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în condiţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., astfel că, în contra celor susţinute de recurentă, nu se impunea îndeplinirea condiţiei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, reclamată doar de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Aşa fiind, această critică a recurentei-pârâte este neîntemeiată şi nu are aptitudinea de a atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În analiza motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că garantarea dreptului la un proces civil echitabil include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată, care, în acest scop, trebuie să procedeze la un examen efectiv şi consistent al argumentelor părţilor.

Aşadar, obligaţia de motivare impune o apreciere ataşată de natura cauzei şi de circumstanţele sale, motivarea unei hotărâri fiind înţeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica în mod inteligibil, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părţi, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Examinarea de detaliu a deciziei atacate conduce Înalta Curte spre concluzia că instanţa de apel a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, reţinând că apelanta-pârâtă pretinde că victimele accidentului au avut o culpă în majorarea prejudiciului, însă nu a dovedit această susţinere, solicitând administrarea probei cu expertiză auto pentru a demonstra doar o parte a raţionamentului său, respectiv împrejurarea că victimele nu purtau centura de siguranţă, în condiţiile în care reclamanţii nu au contestat acest lucru.

Înalta Curte apreciază că este neîntemeiată şi critica vizând majorarea cuantumului daunelor morale fără luarea în considerare a criteriilor legale, respectiv a jurisprudenţei în materie, pentru motivele arătate în cadrul examinării recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, care nu vor mai fi reluate.

În acest context, se cuvine subliniat faptul că, în condiţiile în care accidentul care a condus la crearea prejudiciului a avut loc la 12 septembrie 2014, în mod judicios a aplicat curtea de apel dispoziţiile din Norma Ordinului C.S.A. nr. 14/2011 republicată, iar nu pe cele din Norma Ordinului C.S.A. nr. 23/2014, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2015.

Aşa fiind, criticile recurentei vizând nemotivarea hotărârii nu sunt întemeiate, iar cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident.

În ce priveşte motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa supremă reţine că acesta a fost doar formal invocat, de vreme ce, în susţinere, autoarea căii de atac a făcut referire la modul de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate prin raportare la situaţia de fapt şi la jurisprudenţa în materie, fără a indica normele legale încălcate sau greşit aplicate de instanţa de apel.

Toate argumentele expuse în cadrul acestor critici urmăresc doar o reevaluare a materialului probator şi a situaţiei de fapt, recurenta susţinând, în esenţă, că nu s-au administrat probe noi, din care să reiasă agravarea stării persoanei vătămate şi că instanţa de apel nu a observat faptul că despăgubirea morală acordată echivalează cu o îmbogăţire fără justă cauză, în condiţiile în care a reţinut că anterior accidentului reclamanţii nu aveau practic niciun venit sigur.

Or, aşa cum s-a arătat şi în precedent, examinarea instanţei de recurs este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Aşa fiind, constatând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nici din perspectiva acestei din urmă critici formulate, şi recursul declarat de recurenta-pârâtă urmează să fie respins ca nefondat.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care se dovedeşte legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi C. şi de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1220 din 28 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 februarie 2021.