Counter-guarantee recovery: jurisdictional limits on public authority status and contractual interpretation of interest exclusion

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 29.05.2017, sub nr. x/2017, reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A.-IFN a solicitat obligarea pârâtului FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. la plata sumei de 216.403,23 RON, reprezentând contragaranţia acordată pentru garanţia asumată de reclamant în favoarea A. S.A., cu privire la beneficiarul de finanţare B. S.R.L., conform Notificării de includere în plafonul de garantare nr. 7064/06.05.2011, confirmate prin confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. 11-05-183-CEC-CGP-CTG/16.05.2011, precum şi la plata dobânzii legale aferente, calculate de la 28.12.2014 până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4834 din 14 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A.-IFN şi a obligat pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. la plata către reclamant a sumei de 216.403,23 RON, precum şi a dobânzii legale aferente, calculate de la 28.12.2014 până la data plăţii efective; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 6.964 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A.

Prin decizia civilă nr. 2500 din 3 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

La 27 februarie 2019, recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2500 din 3 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi, în principal, casarea deciziei atacate şi a sentinţei primei instanţe cu consecinţa trimiterii spre rejudecare primei instanţe competente material şi funcţional, iar, în subsidiar, casarea deciziei recurate cu consecinţa trimiterii spre rejudecare curţii de apel, cu cheltuieli de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine nelegalitatea hotărârii sub aspectul respingerii excepţiei necompetenţei funcţionale a Tribunalului Bucureşti, secţia Civilă.

Arată că a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei Civile a Tribunalului Bucureşti atât la fondul cauzei, cât şi în apel, cu consecinţa declinării cauzei în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti.

În argumentarea excepţiei a invocat dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) şi f) şi ale art. 10 din Legea 554/2004, precum şi faptul că FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. este autoritate publică asimilată în sensul art. 21 lit. b) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că a fost autorizat prin lege să acorde contragaranţii pentru realizarea interesului public al susţinerii accesului la finanţare al sectorului IMM, ceea ce, în opinia recurentului, reprezintă prestarea unui serviciu public, în regim de putere publică.

De asemenea, arată că are ca obiect de activitate acordarea de contragaranţii, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 23/2009.

Ca atare, consideră eronate reţinerile instanţei de apel sub aspectul că "părţile din dosar au calitatea de persoane juridice de drept privat în sensul Legii nr. 31/1990 şi nu au calitatea de autoritate publică asimilată".

Pretenţiile reclamantului sunt fundamentate pe Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, convenţie prin care sunt implementate prevederile Normei nr. 1/2010, emisă de FRC, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 20 din Norma menţionată.

Recurenta susţine că Norma nr. 1/2010 este un act administrativ cu caracter normativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, Norma nr. 1/2010 este un act administrativ normativ prin delegaţie-act administrativ care emană în baza împuternicirii date de lege pentru persoane juridice de drept privat, iar deciziile emise în baza Normei au caracter de acte administrative individuale.

Mai mult, legislaţia ajutorului de stat impune FRC stoparea ajutorului de minimis acordat unui beneficiar neeligibil, prin emiterea unei decizii cu caracter administrativ.

Totodată, Convenţia nr. 1/2010 este un act administrativ asimilat în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că prin aceasta s-a urmărit, aşa cum rezultă din preambul, "îmbunătăţirea accesului întreprinderilor mici şi mijlocii la finanţare, prin preluarea unei părţi din riscul asumat de fondurile de garantare [...]" şi nu un scop de natură civilă/comercială.

Convenţia menţionată a asigurat în mod practic implementarea Normei nr. 1/2010, creând cadrul necesar îndeplinirii obiectivelor Normei (aşa cum rezultă din cap. 3 din convenţie).

Aşadar, rezultă cu claritate faptul că scopul convenţiei a fost prestarea serviciului public referitor la susţinerea finanţării sectorului IMM.

Având în vedere acest fapt, coroborat cu argumentele anterioare conform cărora recurentul este autoritate publică asimilată şi Norma nr. 1/2010 este act administrativ cu caracter normativ, rezultă că regimul juridic al Convenţiei nr. 1/2010 este de act administrativ asimilat, în sensul Legii nr. 554/2004.

Susţine că instanţele de contencios administrativ şi-au reţinut competenta în cauze similare.

Pentru aceste motive şi în raport de valoarea pretenţiilor, recurentul apreciază că soluţionarea litigiului revenea Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, motiv pentru care solicită casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că, în interpretarea normelor de drept material, instanţa de apel a stabilit în mod greşit că pârâtul se întemeiază pe o interpretare formalistă a clauzelor contractuale.

Arată că prin hotărârea recurată, la pct. 42 s-a reţinut că:

"se va avea în vedere că prin Actul Adiţional nr. 4 la contractul de credit a fost restructurat creditul acordat B. S.R.L., prin majorarea soldului creditului, de 537.051,44 RON cu suma de 14.811,92 RON, reprezentând dobânzi restante şi curente, rezultând un credit restructurat de 551.863,35 RON".

Aşadar, recurentul susţine că finanţarea a inclus dobânzi, aspect care atestă încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 1.1. din Convenţia de Contragarantare şi art. 4 din Norma de contragarantare.

Instanţa de apel a acreditat ideea că recurentul ar fi trebuit, eventual, să aprobe cererea de plată întrucât reclamantul a exclus la plată valoarea dobânzilor.

Consideră că aceasta teză este contrară reglementarilor menţionate anterior, includerea comisionului în valoarea finanţării viciind întreaga operaţiune.

Faptul că reclamantul a exclus la plată valoarea dobânzilor reprezintă un argument care configurează culpa acestuia, care a urmărit în acest fel, propriul interes, de a încasa comisioane şi de a obţine plata contragarantiei.

O altă critică se referă la faptul că instanţa a interpretat eronat legislaţia aplicabilă, care impune excluderea dobânzilor din valoarea finanţării garantate şi contragarantate.

Dobânzile reprezintă profitul finanţatorului, iar recurentul le-a exclus în mod explicit de la contragarantare, întrucât Statul Român a înfiinţat FRC pentru a ajuta IMM-urile şi nu finanţatorii.

Susţine că această concluzie rezultă în mod evident din interpretarea sistematică şi teleologică a art. 2-4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 4 din Norma nr. 1/2010 şi art. 1.1. pct. 5 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010.

Recurentul mai susţine şi faptul că instanţa de apel a încălcat legislaţia europeană în materia ajutorului de stat.

Conform art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, privind înfiinţarea FRC, contragarantarea dobânzilor bancare reprezintă un ajutor de exploatare pentru creditor, interzis de Comunicarea CE privind Orientările privind ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2014-2020.

Aşadar, chiar dacă băncile, prin utilizarea unor "artificii tehnice", îşi auto-finanţează dobânzile, recurentul nu contragarantează astfel de operaţiuni.

Interpretarea şi aplicarea actelor normative şi administrative care reglementează activitatea recurentului trebuie să se depărteze de aspectele pur formale şi să se întemeieze pe scopul urmărit de legiuitor la înfiinţarea recurentului.

Recurentul consideră că instanţa de apel a confundat momentul acordării garanţiei cu plata ulterioară a garanţiei, confuzie provocată de către intimatul reclamant, care arată că, la plată, a scăzut suma reprezentând valoarea dobânzilor curente şi restante incluse în credit.

A arătat că nu are importanţă dacă la plata garanţiei s-au scăzut acele dobânzi şi comisioane, atâta timp cât normele interzic garantarea acestora, la momentul acordării garanţiei, acestea fiind simple artificii juridice convenite între banca şi FNGCIMM, recurentul fiind obligat la plata contragaranţiei, banca încasând garanţia, iar Fondul comisionul şi contragaranţia.

Susţine că instanţa de apel a interpretat greşit mecanismul contragarantării, configurat prin Convenţia nr. 1/2010, prin care FRC a mandatat FNGCIMM să acorde contragaranţiile care îndeplinesc condiţiile din Norma nr. 1/2010 şi din Convenţia menţionată.

Conform art. 7.4 alin. (2) lit. a) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, recurentul plăteşte contragaranţia în toate situaţiile în care, din analiza efectuată, rezulta că garantul a acordat contragaranţia conform mandatului primit.

Aşadar, ceea ce prezintă relevanţă din perspectiva obligaţiei FRC de a plăti contragaranţia este respectarea de către FNGCIMM a mandatului de a acorda contragaranţia cu respectarea prevederilor aplicabile.

Or, recurentul a acordat contragaranţia în condiţiile în care garanţia a fost asociată unei finanţări care a inclus dobânzi, contrar prevederilor legale menţionate anterior.

Recurentul apreciază că instanţa de apel a încălcat legislaţia ajutorului de stat, care impune stoparea ajutoarelor acordate în mod nelegal, în conformitate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 23/2009, privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare S.A., "condiţiile în care se acordă contragaranţiile se stabilesc cu respectarea legislaţiei în domeniul ajutorului de stat".

Aşadar, mecanismul de acordare si executare a contragaranţiilor este reglementat, pe lângă convenţiile de contragarantare, şi de legislaţia ajutorului de stat.

În contextul în care a arătat că, contragarantarea dobânzilor bancare reprezintă un ajutor de exploatare pentru creditor, interzis de Comunicarea CE privind Orientările privind ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2014-2020, recurentul invocă şi dispoziţiile art. 18 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 117/2006 şi Regulamentul privind procedurile de monitorizare a ajutoarelor de stat, pus în aplicare prin Ordinul preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 175/2007.

În considerarea prevederilor legale citate, raportate la situaţia de fapt prezentată, recurentul arată că a decis stoparea ajutorului de minimis acordat B. S.R.L. şi, implicit, a contragaranţiei acordate în favoarea acestei societăţi.

Prin înscrisul depus la 8 aprilie 2019, recurentul-pârât a menţionat că nu este de acord cu soluţionarea recursului de către completul de filtru, precizând că art. 493 C. proc. civ. a fost abrogat la 21.12.2018 prin Legea nr. 310/2018.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A.-IFN, la 27 martie 2019 .

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 7 aprilie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Intimata-reclamantă a formulat punct de vedere la raport, prin care a arătat că motivele recurentului subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate formal.

Prin încheierea din 14 iulie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Sub un prim aspect, recurentul a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., referitor la casarea hotărârii care a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Înalta Curte constată că argumentele invocate de recurent în sprijinul admiterii excepţiei necompetenţei funcţionale nu sunt fondate, ambele instanţe soluţionând în mod corect această excepţie.

Astfel, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, pentru a aprecia că recurentul este autoritate publică asimilată.

Statutul recurentului este stabilit prin art. 1 din O.U.G. nr. 23/2009, care reprezintă actul de înfiinţare, iar activitatea sa este desfăşurată în baza actului constitutiv propriu şi a art. 8 din O.U.G. nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici.

Potrivit O.U.G. nr. 23/2009, recurentul-pârât are natura unei instituţii financiare specializate, constituit sub forma unei societăţi pe acţiuni emitente de acţiuni nominative, conform Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, având ca obiect unic de activitate contragarantarea garanţiilor acordate de fondurile de garantare legal înfiinţate, persoane juridice române, pentru creditele şi alte instrumente de finanţare contractate de întreprinderile mici şi mijlocii de la instituţiile de credit şi alte instituţii financiare nebancare, autorizate potrivit legii.

Art. 6 din O.U.G. nr. 23/2009 precizează că Fondul Român de Contragarantare S.A. îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prevederile legislaţiei privind societăţile comerciale pe acţiuni, având inclusiv posibilitatea de a realiza profit, art. 10 din ordonanţă prevăzând expres acest lucru.

Recurentul susţine că este autoritate publică asimilată, întrucât prestează un serviciu public, care constă în susţinerea finanţării sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, noţiunea de autoritate publică are următoarea semnificaţie: "orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică".

Critica nu este fondată, în mod corect apreciind instanţa de apel că sunt asimilate autorităţilor publice persoanele juridice de drept privat care au obţinut statutul de utilitate publică, însă, pe de o parte, FRC este organizată ca societate pe acţiuni şi îşi desfăşoară activitatea potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 iar, pe de altă parte, nu este înmatriculată în Registrul Naţional al Autorităţilor Publice, ci în Registrul Comerţului, sub nr. x/2010, CUI x.

Înalta Curte reţine că pretenţiile ce fac obiectul litigiului îşi au izvorul în Convenţia de contragarantare nr. 1/2010 încheiată între reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN şi pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., având ca obiect contragarantarea garanţiilor acordate de reclamant beneficiarilor care îndeplinesc condiţiile prevăzute de schemele de ajutor de minimis reglementate de Norma nr. 1/2010 privind contragarantarea garanţiilor aferente finanţărilor contractate de întreprinderile mici si mijlocii de la bănci şi instituţii financiare nebancare, precum şi faptul că ajutoarele de minimis nu fac parte din categoria ajutoarelor de stat.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 346/2004 "Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii funcţionează sub forma societăţilor comerciale pe acţiuni, în condiţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Prin urmare, forma juridică a reclamantului este de societate comercială pe acţiuni, care îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990 şi ale Legii nr. 346/2004.

Rezultă, astfel, că atât reclamantul, cât şi pârâtul sunt persoane juridice de drept privat, desfăşurând activităţi de garantare a unor credite încheiate de persoane juridice de drept privat, respectiv o activitate de drept comun în materie contractuală, în care acţionează însă ca profesionişti, în sensul art. 3 alin. (2) C. civ., care prevede că:

"(1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. (2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere. (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ".

Recurentul mai susţine în sprijinul excepţiei, că Norma nr. 1/2010 este un act administrativ asimilat, fiind emisă pentru satisfacerea interesului legitim public al susţinerii accesului de finanţare a sectorului IMM.

Critica este nefondată, având în vedere că pretenţiile deduse judecăţii au drept cauză juridică neîndeplinirea obligaţiilor asumate de părţi prin Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, care reprezintă un contract civil, şi nu unul administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că acţiunea pendinte este o acţiune civilă, lato sensu, de drept comun, o acţiune care se desfăşoară între profesionişti, iar activitatea desfăşurată de cele două fonduri are natură comercială, convenţia de contragarantare în baza căreia sunt solicitate pretenţiile din prezenta cauză fiind semnată de cele două părţi în scopul realizării obiectului lor de activitate, astfel că litigiul nu poate intra în sfera de competenţă a instanţei de contencios administrativ.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului, hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile legale incidente şi prevederile convenţiei încheiate între părţi, privitoare la componenţa finanţării, la culpa în executarea mandatului acordat, la condiţiile în care se procedează la acordarea garanţiei şi contragaranţiei, la aprobarea cererii de plată şi plata contragaranţiei precum şi legislaţia ajutorului de stat.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, între recurentul-pârât şi intimatul-reclamant s-a încheiat Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, având ca obiect contragarantarea de către Fondul Român de Contragarantare a garanţiilor acordate de reclamant beneficiarilor care îndeplinesc condiţiile schemelor de ajutor de minimis, respectiv Norma 1/2010 privind contragarantarea garanţiilor aferente finanţărilor contractate de întreprinderile mici şi mijlocii de la bănci şi instituţii financiare nebancare şi Norma 2/2010 privind contragarantarea garanţiilor acordate pentru sprijinirea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii (start-up).

La 13.10.2008, între reclamant şi A. S.A. - finanţator - a intervenit Convenţia cadru - plafon de garantare nr. 91/13.10.2008, având ca obiect garantarea de către reclamant a finanţărilor individuale acordate de finanţator beneficiarilor, în limita unui plafon de garantare aprobat, care, potrivit art. 2.2. era în cuantum de 300.000 mii RON.

Prin notificarea de includere în plafonul de garantare nr. 7064/06.05.2011, A., în calitate de finanţator, a inclus în plafonul de garantare şi garanţia individuală acordată beneficiarului B. S.R.L., în cuantum de 551.863,35 RON, reprezentând restructurare credit investiţii acordat pentru achiziţia unui spaţiu comercial, prin contractul de credit nr. x/13.11.2008 şi actele adiţionale nr. x, nr. 2/22.04.2009 şi nr. 3/06.05.201. Potrivit pct. 10 al notificării, garanţia individuală inclusă în plafon reprezintă un procent de garantare de 54,3613% din finanţarea/soldul finanţării aprobate, exclusiv dobânzi, comisioane, speze şi alte cheltuieli ale finanţatorului.

Prin actul adiţional nr. x/06.05.2011 la contractul de credit nr. x/13.11.2008, încheiat între A. şi B. S.R.L., act adiţional necuprins în notificarea de includere în plafonul de garantare a garanţiei individuale, părţile au convenit restructurarea creditului, suma consolidată datorată băncii, care a devenit credit curent fiind de 551.863,35 RON, compusă din 529.696,24 RON soldul creditului, 7.355,20 RON credit restant, 12.247,63 RON dobânzi restante, 57,06 RON dobânda la credit restant, 2.507, 23 dobânda la zi.

Cu cererea de plată nr. x/20.06.2013, A. a solicitat reclamantului plata garanţiei în valoare de 296.589,59lei, ca urmare a faptului că beneficiarul finanţării nu şi-a îndeplinit obligaţiile de plată asumate.

Cu ordinele de plată de la filele x, reclamantul a achitat către A. suma de 288.537,64 RON, iar ulterior a solicitat pârâtului plata contragaranţiei în valoare de 216.403,23 RON, reprezentând 75% din garanţia plătită de FNGCIMM către A..

Litigiul de faţă se poartă în legătură cu cererea intimatului-reclamant adresată recurentului-pârât privind plata contragaranţiei în cuantum de 216.403,23 RON, acordată pentru garanţia asumată de reclamant în favoarea A. S.A., cu privire la beneficiarul de finanţare B. S.R.L., conform Notificării de includere în plafonul de garantare nr. 7064/06.05.2011, confirmate prin confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. 11-05-183-CEC-CGP-CTG/16.05.2011.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de apel a reţinut în mod corect că refuzul de a efectua plata contragaranţiei către reclamant a fost nejustificat, în condiţiile în care, cu prilejul analizei cererii de plată formulate de A. S.A., reclamantul a făcut aplicarea art. 7.4. alin. (2) din Convenţia - cadru plafon de garantare din 13.10.2008, potrivit căruia dacă finanţatorul a modificat contractul de credit/acordul de garantare fără acordul prealabil şi expres al Fondului, suma de plată se calculează prin aplicarea procentului de garantare la soldul finanţării restante, în care nu se includ dobânzi şi comisioane bancare, alte sume datorate de beneficiar în baza contractului datorat cu finanţatorul (A.).

Instanţa supremă reţine că recurentul-pârât, pe de o parte, recunoaşte această situaţie de fapt, iar, pe de altă parte, în mod paradoxal, doreşte o reinterpretare a aceleiaşi situaţii de fapt, prin reinterpretarea atât a clauzelor contractuale din Convenţia nr. 1/2010, cât şi a probelor de la dosarul cauzei, care atestă cert faptul că, contragaranţia plătită şi a cărei rambursare se solicită, nu a inclus dobânzile şi comisioanele bancare din creditul restructurat.

Înalta Curte reţine că interpretarea actelor juridice, a probelor şi a culpei în executarea contractului - elemente ale chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecăţii - ţine de aprecierea suverană a instanţelor de fond, atributul esenţial al instanţei de recurs constituindu-l interpretarea legii.

Din această perspectivă, se reţine că recurentul-pârât nu a dezvoltat critici de nelegalitate a deciziei atacate, prin indicarea unor dispoziţii normative concrete care să fie aplicate greşit de către instanţa de apel. Totodată, instanţa supremă reiterează faptul că, deşi se invocă dispoziţiile Convenţiei nr. 1/2010, acest act juridic reprezintă o convenţie civilă, iar nu un act normativ administrativ asimilat, astfel că dispoziţiile acestui contract nu pot fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susţinerile recurentului-pârât conform cărora instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul şi scopul urmărit în acordarea contragaranţiilor nu reprezintă o critică de nelegalitate a deciziei recurate, fiind lipsită de relevanţă prin raportare la considerentele reţinute de instanţa de apel.

Înalta Curte constată că legislaţia ajutorului de stat nu este incidentă în speţă, având în vedere că scopul înfiinţării Fondului Român de Contragarantare S.A. a fost acela de preluare de către acesta a unei părţi din riscul asumat de către Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. şi nicidecum de acordare a unor ajutoare de minimis în baza legislaţiei ajutoarelor de stat. Or, intimatul-reclamant nu şi-a asumat în cuprinsul Convenţiei nr. 1/2020 faptul că va acorda garanţia contragarantată în baza O.U.G. nr. 117/2006, ci şi-a asumat doar mandatul prevăzut în Anexa C9 din Convenţia nr. 1/2010.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (3) şi (8) din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 2500 din 3 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 2500 din 3 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2020.