Consumer’s challenge to CHF credit clauses dismissed; bank upheld in partial refund of interest

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 21.12.2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 1.3 lit. a), b) şi c), 5.4, 6.3, 6.4 şi 7.3 din contractul de credit bancar nr. x/02.06.2008 şi să dispună îngheţarea cursului de schimb valutar franc elveţian-leu la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv 2,2290 RON pentru un franc elveţian; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la calcularea ratelor aferente contractului de credit sus menţionat, în funcţie de cursul de schimb afişat de B.N.R. la momentul încheierii contractului, precum şi la plata sumelor achitate în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar, la care urmează să se calculeze şi dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora de către pârâtă; a mai solicitat obligarea pârâtei la plata echivalentului în RON (la cursul afişat de B.N.R. la data efectuării plăţii) al sumei de 2.083,85 franci elveţieni, reprezentând comision de acordare, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării acestei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acesteia de către pârâtă, la restituirea sumelor încasate în plus, ca urmare a majorării unilaterale a marjei băncii, începând cu data 22.05.2009, în cuantum provizoriu de 45.750 franci elveţieni, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării acestei sume şi până la achitarea integrală a acesteia de către pârâtă şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7719/07.12.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă excedentară, majorată în temeiul art. 5.1 din contractul nr. x/02.06.2008, precum şi a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă şi până la data restituirii, a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate şi a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, ambele părţi au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1290A/07.09.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile şi a obligat apelantul A. la plata către B. S.A. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei sus-menţionate, ambele părţi au declarat recurs.

1. Prin memoriul său de recurs, recurentul-reclamant a solicitat casarea în parte a deciziei atacate.

În motivare, a evocat capetele de cerere deduse judecăţii, care au fost respinse prin hotărârea tribunalului, menţinută în apel şi a susţinut că se impunea şi admiterea lor.

Astfel, a arătat că în mod eronat a reţinut curtea de apel că nu a formulat critici cu privire la clauza inserată la art. 5.4. din contract, atât timp cât şi prin cererea de chemare în judecată şi prin memoriul de apel a arătat că este abuzivă modificarea marjei, conform propriei decizii a băncii, iar nu prin raportare la suma ce urma a fi restituită.

În acest context, a arătat că se impunea valorificarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat izvorând din decizia civilă nr. 3442/15.12.2014, prin care Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5.1. din contract, care se referea la caracterul variabil al marjei dobânzii, lipsind astfel de conţinut şi art. 5.4 din contract, care vizează modificarea marjei conform propriei decizii a băncii.

În continuare, a evocat dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că prevederile contractuale al căror caracter abuziv a solicitat a se constata nu au fost negociate cu consumatorul şi creează în detrimentul acestuia un dezechilibru semnificativ, care este rezultatul unui comportament al profesionistului contrar cerinţelor bunei-credinţe.

A subliniat acest recurent că prevederile contractuale vizând plata comisioanelor de acordare şi de conversie sunt nelegale, ca urmare a încălcării principiului egalităţii părţilor la încheierea actului juridic.

Totodată, în ceea ce priveşte riscul valutar, a subliniat că strămutarea în întregime asupra împrumutatului a riscului generat de hipervalorizarea francului elveţian este contrară dispoziţiilor legale, constituind un eveniment imprevizibil, viitor şi incert, raportat la puterea de înţelegere a unui consumator care nu are cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar şi nu are posibilitatea să anticipeze o creştere a cursului de schimb şi, în consecinţă, să îşi asume riscul valutar în cunoştinţă de cauză.

Având în vedere considerentele expuse, a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi art. 75, 76 şi 77 din Legea nr. 296/2004.

A mai susţinut recurentul că aprecierea instanţei de apel, în sensul că stabilizarea cursului valutar ar conduce la o ingerinţă în conţinutul contractului, este expresia unei abordări străine de analiza contractului prin prisma dezechilibrului pe care îl poate produce şi a subliniat că, raportat la dispoziţiile art. 969 C. civ., potrivit cărora părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, atât la încheierea contractului, cât şi pe parcursul executării acestuia, distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate din creşterea valorii francului elveţian ar reprezenta o soluţie justă şi echitabilă.

În final, a arătat că, având în vedere nelegalitatea sentinţei primei instanţe, se impune şi admiterea pretenţiilor accesorii vizând restituirea sumelor ce reprezintă diferenţa de curs valutar şi a dobânzii aferente, dar şi că, respingând fără temei administrarea probei cu expertiza, instanţa de apel a încălcat principiile legalităţii şi aflării adevărului.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recursul recurentului-reclamant a fost comunicat recurentei-pârâte la 17.01.2018, care a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant la 18.02.2018, iar acesta a formulat răspuns la întâmpinare.

2. Prin recursul său, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată instanţei de apel, care, rejudecând apelul, să schimbe în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii ca neîntemeiat a capătului de cerere vizând obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând dobândă majorată în temeiul art. 5.1 din contract şi a dobânzii legale.

În motivare, a reiterat situaţia de fapt, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 430 şi 431 alin. (2) C. proc. civ.

Concretizând, a arătat că, în mod nelegal, a reţinut instanţa de apel că tribunalul a respectat principiul efectului pozitiv al lucrului judecat, cu referire la decizia civilă nr. 3442/15.12.2014, prin care, în opinia curţii de apel, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5.1. din contract.

În acest context, a subliniat că, prin decizia civilă nr. 3442/15.12.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5.1. din contract, doar în ceea ce priveşte modificarea marjei, conform propriei decizii a băncii şi a reţinut, printre altele, că A. nu a adus nicio critică sentinţei instanţei de fond cu privire la capătul de cerere vizând compensarea sumelor plătite în plus, ca urmare a majorării marjei de la 4,9% la 6,9%, în baza clauzelor abuzive, motiv pentru care a apreciat că nu se impune analiza acestui aspect.

Or, şi acest din urmă considerent a intrat în puterea de lucru judecat, astfel că nu se pot solicita, în cadrul altui proces, sumele rezultate din diferenţa de dobândă între marja de 6,9% şi cea de 4,9%.

De asemenea, a arătat că, prin decizia civilă nr. 3442/15.12.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a reţinut, în mod irevocabil, că nu este abuzivă clauza inserată la art. 1.2. din contract, potrivit căreia dobânda este variabilă în funcţie de indicele de referinţă LIBOR la 3 luni şi marja băncii.

A susţinut recurenta că, în mod greşit, instanţa de apel a ignorat considerentele deciziei sus-menţionate, potrivit cărora doar sintagma "conform deciziei băncii" a fost apreciată ca fiind abuzivă, iar nu clauzele care prevăd caracterul variabil al dobânzii în ansamblul lor.

În final, a arătat că, atât timp cât prin decizia civilă nr. 3442/15.12.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins pretenţiile pecuniare formulate de A., sus-menţionata decizie nu poate sta la baza formulării unei cereri în pretenţii rezultate din diferenţa de dobândă.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat recurentului-reclamant la 18.12.2017, care a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-pârâte ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 23.01.2018, care a formulat răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 12 iunie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Prin încheierea din 20 noiembrie 2018, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu ambele recursuri şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestora.

Prin încheierea din 5 martie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursurilor declarate de recurentul-reclamant şi de recurenta-pârâtă împotriva deciziei nr. 1290A din 7 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La 29.07.2020, recurentul-reclamant a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol.

Prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte a respins cererea de repunere pe rol şi a menţinut măsura suspendării recursurilor declarate de recurentul-reclamant şi de recurenta-pârâtă împotriva deciziei nr. 1290A din 7 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, dispusă prin încheierea din 5 martie 2019.

La 13.07.2020, recurentul-reclamant a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol, cerere admisă.

Analizând recursurile declarate în cauză prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

1. O primă critică a recurentului-reclamant priveşte neaplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat cu privire la clauza 5.4. din contractul de credit, în raport cu decizia nr. 3442/2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă. Susţine recurentul că, întrucât prin decizia invocată s-a statuat caracterul abuziv al art. 5.1 din contract, în ce priveşte caracterul variabil al marjei "conform deciziei băncii", instanţa de apel trebuia să valorifice efectul pozitiv al puterii de lucru judecat cu privire la art. 5.4 din contract, care face referire la acelaşi aspect, respectiv la "modificarea marjei, conform propriei decizii".

Cu titlu preliminar, instanţa supremă constată că, deşi recurentul şi-a întemeiat acest motiv de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât acesta invocă efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, respectiv dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., critica se subsumează punctului 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Se reţine că, prin decizia nr. 3442 din 15.12.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, instanţa a admis recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 669/21.01.2014 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. şi a modificat, în parte, sentinţa recurată, în sensul că: a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 5.1 din contractul de credit nr. x/02.06.2008 privind caracterul variabil al marjei "conform deciziei băncii".

Prin decizia menţionată mai sus, instanţa a constatat nulitatea parţială a clauzei 5.1, respectiv a menţiunii conform căreia creditorul poate modifica marja care intră în formula de calcul a dobânzii "conform deciziei băncii", apreciind a fi abuzivă şi contrară prevederilor Legii nr. 193/2000 variaţia marjei în funcţie de decizia băncii exclusiv, ceea ce înseamnă că modificarea este la aprecierea discreţionară a băncii.

Prin urmare, cum clauza 5.4 din contractul de credit se referă, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, la modalitatea de comunicare de către bancă a noii rate a dobânzii iar nu la modul de calcul al dobânzii, în mod corect a reţinut instanţa de apel că efectul pozitiv al lucrului judecat prin decizia nr. 3442 din 15.12.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, nu se impune a fi aplicat în modalitatea invocată de recurentul-reclamant, critica acestuia fiind nefondată.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel prin care s-a statuat asupra legalităţii şi valabilităţii clauzei contractuale inserate la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x/02.06.2008, respectiv cea care instituie comisionul de acordare, se constată că, în mod legal, instanţa de apel a reţinut caracterul clar şi inteligibil al acestei clauze şi neîndeplinirea celor trei condiţii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei în discuţie.

Nemulţumirea recurentului-reclamant sub aspectul prestaţiei băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivelor sume este nejustificată şi, contrar susţinerilor acestuia, denumirea comisionului şi modul de redactare a art. 1.3 lit. a) nu este influenţată de caracterul negociat sau nu al clauzei respective. Totodată, se constată că ambele instanţe au apreciat ca nedovedită condiţia negocierii clauzei privind comisionul de acordare, prin urmare criticile recurentului care vizează dovedirea caracterului nenegociat al clauzei sunt lipsite de interes din această perspectivă.

Faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C26/13).

În speţă, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare şi chiar faţă de denumirea acestui comision, se constată, în acord cu cele reţinute de instanţa de apel, că recurentul, în calitate de beneficiar al creditului, a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică respectivul comision.

Valoarea comisionului şi modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract. Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

De subliniat este şi faptul că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor. Mai mult, nicio dispoziţie în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nr. x/02.06.2008 nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt.) că "art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Din aceste raţiuni aserţiunile recurentului privitoare la necesitatea restituirii sumelor percepute cu titlu de comision de acordare apar ca fiind lipsite de fundament, iar criticile acestuia subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vor fi respinse ca nefondate.

Critica recurentului, întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în ce priveşte nemotivarea soluţiei de respingere a apelului reclamantului referitor la comisionul de conversie, este nefondată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar, explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Se reţine, totodată, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Prin urmare, motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că hotărârea recurată întruneşte condiţiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a evocat şi aplicat în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale.

Analizând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a reţinut că, prin motivele de apel, reclamantul a invocat cu precădere argumente în susţinerea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit privind comisionul de acordare şi cel de rambursare anticipată, astfel că, în mod corect, considerentele instanţei au vizat o dezvoltare mai amplă a raţionamentului pentru care au fost înlăturate apărările vizând aceste două comisioane.

Cu privire la comisionul de conversie, în virtutea efectului devolutiv al apelului, chiar dacă nu s-au adus critici concrete soluţiei date de prima instanţă acestui capăt de cerere, instanţa supremă constată că, instanţa de apel a validat raţionamentul instanţei de fond care a dus la respingerea caracterului abuziv al clauzei care prevede acest comision, reţinând că prima instanţă a făcut o amplă cercetare a incidenţei celor trei condiţii ce se desprind din art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv, a existenţei unei negocieri a clauzelor, a dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în devafoarea consumatorului şi respectarea cerinţei bunei credinţe în inserarea respectivei clauze.

Criticile redate de recurent în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 1578 C. civ. de la 1864 şi art. 75-77 din Legea nr. 296/2004 în examinarea caracterului abuziv al clauzelor privind rambursarea ratelor în moneda creditului, cuprinse în art. 6.3 şi 6.4 din contractul de credit nr. x din 2 iunie 2008.

Procedând la examinarea conformităţii deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 2 iunie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 şi O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este suspus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată, recurentul-reclamant a solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de-al treisprezecelea considerent al Directivei nr. 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, din domeniul de aplicare al aceste directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurentul-reclamant nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurent clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, cu privire la clauza de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credinţe) a lipsei informării şi a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Criticile recurentului-reclamant privind încălcarea principiului legalităţii şi al rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, relativ la respingerea probei cu expertiza, nu se circumscriu niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie a cauzei.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrare, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentului-reclamant cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă reţine că recurentul-reclamant nu a criticat decizia instanţei de apel cu privire la soluţia de respingere a caracterului abuziv al comisionului de rambursare anticipată, astfel încât statuările instanţei de apel cu privire la acest comision au caracter definitiv.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1290A din 7 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

2. Recursul recurentei-pârâte este nefondat pentru motivele ce se vor arăta:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă reţine că, deşi recurenta-pârâtă şi-a întemeiat recursul de pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin memoriul de recurs a invocat nesocotirea unor norme de procedură civilă, caz în care este incident motivul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a aplicat greşit atât dispoziţiile art. 430 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. cât şi pe cele ale art. 431 alin. (2) din acelaşi cod, întrucât, nu a ţinut cont de faptul că, prin sentinţa nr. 669/21.01.2014, pronunţată în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia nr. 3442/2014 a Tribunalului Bucureşti, a fost respinsă cererea reclamantului privind compensarea sumelor plătite în plus în perioada 06.07.2009 la zi ca urmare a majorării marjei de la 4,9 la 6,9, în baza clauzelor abuzive.

Instanţa supremă reţine că, prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2013, reclamantul a solicitat să se dispună compensarea sumelor plătite în plus de reclamant pe perioada 6.07.2009 la zi ca urmare a majorării marjei de la 4,9 la 6,9 în baza clauzelor abuzive, cu obligaţiile parţiale ce îi revin în viitor şi izvorăsc din contractul de credit astfel modificat.

Prin sentinţa nr. 669/21.01.2014 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, instanţa a reţinut că niciuna dintre clauzele contestate nu este abuzivă, drept pentru care a respins acţiunea ca nefondată, fără a cerceta, pe fond, pretenţia reclamantului privind compensarea sumelor plătite în plus, ca urmare a modificării marjei băncii, cu obligaţiile parţiale ce îi revin în viitor şi izvorăsc din contractul de credit astfel modificat.

Se reţine şi că, deşi prin decizia nr. 3442/2014 a Tribunalului Bucureşti s-a constatat caracterul abuziv al sintagmei "conform deciziei băncii" din cuprinsul art. 5.1 din contractul de credit nr. x/02.06.2008, instanţa nu a analizat fondul pretenţiei reclamantului privind compensarea sumelor plătite în plus, ca urmare a modificării marjei băncii, în baza clauzei constatate abuzivă.

Prin cererea de chemare în judecată din prezentul dosar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus ca urmare a majorării unilaterale a marjei băncii, clauză declarată abuzivă conform deciziei civile nr. 3442/15.12.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, în cuantum provizoriu de 45.750 CHF, începând cu 22 mai 2009, precum şi a dobânzii legale aferente, calculată de la data încasării acestei sume şi până la achitarea integrală a acesteia de către pârâtă.

Efectele lucrului judecat constau în: exclusivitate, care face ca un nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză, să nu mai fie cu putinţă; incontestabilitate, care face ca hotărârea definitivă să nu mai poată fi atacată; executorialitate, care face ca hotărârea să poată fi pusă în executare silită la cererea părţii care a câştigat sau a procurorului; obligativitate, care face ca părţile să se supună hotărârii judecătoreşti.

Autoritatea de lucru judecat reprezintă acel efect al puterii lucrului judecat, care este exclusivitatea.

Autoritatea de lucru judecat prezintă două aspecte: un aspect pozitiv şi unul negativ. În ceea ce priveşte aspectul pozitiv, acesta se referă la partea care a câştigat procesul, care se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea care se bucură de autoritate de lucru judecat într-o nouă judecată, fără ca partea adversă sau instanţa să mai poată lua în discuţie chestiunea deja tranşată.

Aspectul negativ împiedică partea care a pierdut procesul să mai repună în discuţie, între aceleaşi părţi, aceleaşi pretenţii şi invocându-se acelaşi temei juridic.

Aplicând aceste principii la speţa de faţă, se constată că nici sentinţa nr. 669/2014 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, nici decizia 3442/2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă nu au autoritate de lucru judecat în privinţa pretenţiilor reclamantului de compensare a sumelor plătite în plus ca urmare a modificării marjei "prin decizia băncii" întrucât fondul pretenţiei nu a fost analizat, instanţa de apel reţinând în mod corect că prin decizia nr. 3442/2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă s-a constatat nulitatea sintagmei caracterul variabil al marjei funcţie de decizia băncii, fără a se dispune restituirea vreunei sume de bani către reclamant, întrucât o atare cerere nu a fost analizată.

Pe de altă parte, obiectul cererii reclamantului din cauza ce face obiectul prezentului dosar, respectiv restituirea sumelor încasate în plus ca urmare a majorării unilaterale a marjei băncii este diferit de cel ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2013, nefiind îndeplinită nici condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.

Instanţa supremă reţine că argumentele recurentei-pârâte privind lipsa caracterului abuziv al clauzei 1.2 din contractul de credit nr. x/02.06.2008 sunt, pe de o parte, lipsite de interes, iar pe de altă parte, nefondate.

Astfel, se constată, pe de o parte, că raţionamentul instanţei de apel nu a vizat cercetarea caracterului abuziv al clauzei 1.2 din contract, iar, pe de altă parte, că temeiul obligării recurentei la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă excedentară îl reprezintă anularea art. 5.1 din contractul de credit.

Instanţa de apel a reţinut că prin decizia nr. 3442/2014 pronunţată în dosarul nr. x/2013 s-a apreciat ca fiind abuzivă şi contrară prevederilor Legii nr. 193/2000 variaţia marjei în funcţie de decizia băncii exclusiv, sintagmă prevăzută de clauza 5.1 din contractul de credit x/02.06.2008.

Instanţa supremă reţine că art. 5.1 teza a 3-a din contractul de credit prevede că "dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a băncii, care la data încheierii contractului este cea menţionată la art. 1.2."

Clauza de la art. 1.2 prevede că "dobânda este variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă şi de marja băncii, Libor la 3 luni şi marja de 4,9%ppa, variabilă".

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că marja variabilă face parte din modul de calcul al dobânzii, prevăzut de clauza 1.2 din contractul de credit încheiat de părţi.

În realitate, menţinerea în contract a clauzei contractuale prevăzută de art. 1.2 a permis instanţei de apel, în aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, să determine cuantumul sumelor de restituit, cu titlu de dobândă excedentară, ca diferenţă între dobânda curentă la data majorării marjei băncii şi sumele nelegal percepute ulterior, în temeiul clauzei desfiinţate cu efect retroactiv.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1290A din 7 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1290A din 7 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2020.