Inadmissibility of extraordinary appeal in compulsory insurance litigation under modified Code of Civil Procedure provisions.

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 8 martie 2019 pe rolul Tribunalul Ilfov, secţia Civilă sub nr. x/2019, reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâta S.C. F. S.A. şi cu intervenientul G., au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata următoarelor sume: 150.000 euro pentru A., reprezentând daune morale pentru decesul tatalui său, H.; 150.000 euro pentru B., cu titlu de daune morale pentru decesul soţului său, H.; 150.000 euro pentru C., reprezentând daune morale pentru decesul tatalui său, H.; 150.000 euro pentru D., cu titlu de daune morale pentru decesul tatalui său, H. şi 100.000 euro pentru E., reprezentând daune morale pentru decesul bunicului său, H..

De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata unor penalităţi de 0,2 % pe zi de intârziere, calculate de la data introducerii cererii de chemare in judecată - 05 martie 2019, conform art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, precum şi actualizarea despăgubirii acordate cu rata inflaţiei, incepând cu data introducerii acţiunii, respectiv 05 martie 2019.

Prin sentinţa nr. 3389 din 23 octombrie 2019, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă să plătească suma de 70.000 RON, cu titlu de daune morale către reclamanta B. (soţie), suma de 70.000 RON, cu titlu de daune morale către reclamantul A. (fiu), suma de 70.000 RON, cu titlu de daune morale către reclamantul C. (fiu), suma de 70.000 RON, cu titlu de daune morale către reclamanta D. (fiică) şi suma de 35.000 RON, cu titlu de daune morale către reclamanta E. (nepoată), toate aceste sume urmând a fi actualizate în raport cu rata inflaţiei.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 662/A din 24 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii, A., E., B., D. şi C. au declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivare, recurenţii au reiterat situaţia de fapt, au prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi au susţinut, în esenţă, că în mod neîntemeiat a stabilit instanţa de apel în sarcina victimei H. o culpă privind producerea rezultatului accidentului rutier, încălcând astfel cele statuate prin hotărârea definitivă pronunţată în cadrul dosarului penal, în care se reţine culpa exclusivă a intervenientului.

În opinia autorilor căii de atac, având în vedere că daunele morale sunt acordate pe baza jurisprudenţei din România, conform dispoziţiilor art. 50 alin. (2) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, dar şi că instanţa de apel a luat în considerare doar jurisprudenţa depusă de către intima-pârâtă, fără a face referire şi la jurisprudenţa depusă de ei, decizia curţii de apel este dată cu încălcarea articolului de lege sus-menţionat.

În final, recurenţii au susţinut că, în condiţiile în care la 4 februarie 2019 au transmis pârâtei o cerere de despăgubire, cu privire la care nu au primit niciun răspuns, se impune obligarea acesteia la plata penalităţilor de 0,2 % pe zi de întârziere, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la plata efectivă a sumelor datorate, conform art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

La 22 octombrie 2020 intimata-pârâtă S.C. F. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării şi a susţinut că memoriul de recurs nu cuprinde critici de nelegalitate.

În şedinţa publică de la 3 februarie 2021, Înalta Curte a respins excepţia netimbrării şi a invocat, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii recursului, asupra căreia, pronunţându-se cu prioritate în conformitate cu dispoziţiile art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 C. proc. civ., reţine următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi acesta presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în noul C. proc. civ. în art. 457.

Potrivit art. 24 C. proc. civ., dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare, iar potrivit art. 27 din acelaşi cod, hotărârile rămân supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul.

În speţă, reclamanţii au învestit Tribunalul Ilfov la 8 martie 2019 cu o cerere în materia asigurărilor, întemeiată pe dispoziţiile C. civ., ale Legii nr. 136/1995 şi ale Normei A.S.F. nr. 23/2014, solicitând obligarea asiguratorului S.C. F. S.A. la plata daunelor morale pentru moartea soţului/rudei lor, ca urmare a accidentulul provocat de intervenientul forţat G., care încheiase cu pârâta o poliţă de asigurare de răspundere civilă.

Având în vedere că procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 sus-menţionată.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -j3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 662/A din 24 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în apel, într-o cerere pronunţată în materia asigurărilor.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018, decizia atacată este una definitivă, nesupusă recursului.

Apărările recurenţilor în sensul că litigiul nu priveşte materia asigurărilor nu pot fi primite, fiind contrazise chiar de dispoziţiile legale invocate prin cererea de chemare în judecată, respectiv Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, care reglementează activitatea de asigurare ce se desfăşoară sub forma asigurărilor de viaţă şi a celor generale, facultative sau obligatorii şi Norma A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Prin urmare, în condiţiile în care recurenţii-reclamanţi au solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în temeiul art. 49 şi 50 din Legea nr. 136/1995 şi al art. 24 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, nu pot susţine cu temei că litigiul nu vizează materia asigurărilor.

În plus, instanţa supremă invocă şi dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin decizia nr. 13 din 18 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1309/2020, decizie în care s-au reţinut următoarelel în considerentul nr. 61:

"În prezent, asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 132/2017, care transpune prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 263 din 7 octombrie 2009, precum şi prevederile art. 21 alin. (2) şi art. 181 alin. (3) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Directiva Solvabilitate II), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 335 din 17 decembrie 2009. Potrivit normelor europene, statele membre ale Uniunii Europene au obligaţia de a asigura cadrul legal necesar pentru ca toţi proprietarii şi deţinătorii de vehicule care se află în mod obişnuit pe teritoriul lor să încheie cu o companie de asigurări contracte care să garanteze răspunderea civilă pentru pagubele produse de aceste vehicule."

De asemenea, relevanţă din perspectiva naturii juridce a litigiului dedus judecăţii de faţă prezintă şi următoarele copnsiderente ale aceleiaşi decizii:

« 65. De altfel, natura şi conţinutul raporturilor juridice dintre părţile litigante (terţul păgubit reclamant - asigurătorul pârât - asiguratul intervenient forţat/pârât) au primit o clarificare de principiu şi în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 86 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care s-a reţinut că recunoaşterea legitimării procesuale active a persoanei păgubite, terţ faţă de raportul juridic de asigurare, reprezintă o consacrare a principiului protecţiei terţului păgubit (paragraful 56).

66. În sensul amintit, trebuie precizat faptul că în Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 mai 2000, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 181 din 20 iulie 2000, în materia asigurării de răspundere civilă rezultată din circulaţia autovehiculelor, astfel cum a fost modificată, după intrarea în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 44/2001, prin Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 149 din 11 iunie 2005, legiuitorul comunitar nu numai că a prevăzut, la art. 3, atribuirea în cadrul ordinii juridice a statelor membre a unui drept de acţiune directă al părţii vătămate împotriva întreprinderii de asigurare, ci s-a referit în mod expres, în considerentul 24 din norma de modificare, şi la art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 11 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, care privesc normele de competenţă în materia asigurărilor, cu ocazia menţionării dreptului persoanei vătămate de a intenta o acţiune în justiţie împotriva asigurătorului în faţa instanţei de la locul unde aceasta îşi are domiciliul.

67. În Hotărârea Curţii Europene de Justiţie din 13 decembrie 2007, pronunţată în Cauza C-463/06 FBTO Schadeverzekeringen NV împotriva lui Jack Odenbreit, se arată că, în aplicarea normei de competenţă prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, nu este exclusă o calificare, în dreptul naţional, a acţiunii directe a persoanei vătămate împotriva asigurătorului, ca acţiune în răspundere delictuală, care priveşte un drept exterior raporturilor juridice cu caracter contractual. Natura acestei acţiuni în dreptul naţional nu are nicio relevanţă pentru aplicarea dispoziţiilor Regulamentului (CE) nr. 44/2001, singura condiţie pe care art. 11 alin. (2) din acest act normativ o impune aplicării respectivei norme de competenţă fiind ca acţiunea directă să fie prevăzută de dreptul naţional.

68. Cu alte cuvinte, în litigiile în care pârâta societate de asigurare este chemată să acopere prejudiciul în locul persoanei vinovate de producerea accidentului, în limitele contractului de asigurare, în baza fostului art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, respectiv în baza art. 22 din Legea nr. 132/2017 în vigoare, acţiunea promovată de persoana vătămată împotriva asigurătorului poate fi intitulată "acţiune în răspundere delictuală".

69. Reiese faptul că importante sunt consecinţele acţiunii directe a persoanei vătămate împotriva asigurătorului, iar nu titulatura agreată de dreptul naţional sub acest aspect cu privire la dreptul exterior raporturilor juridice cu caracter contractual.

70. Se mai observă că, în astfel de litigii, instanţele nu sunt învestite doar cu stabilirea răspunderii civile delictuale, ci şi cu cereri complexe de antrenare a răspunderii contractuale a asigurătorului, derivând din contractul de asigurare RCA.»

În consecinţă, faţă de argumentele din evocata decizie pronunţată în recursul în interesul legii, obligatorii potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., este dincolo de orice îndoială că litigiul dedus judecăţii de faţă este un litigiu în materia asigurărilor, care, raportat la data sesizării instanţei, nu este supus recursului.

Având în vedere considerentele expuse în precedent, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a, raportat la art. 483 alin. (2) C. proc. civ., va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., E., B., D. şi C. împotriva deciziei civile nr. 662/A din 24 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 februarie 2021.