Abusiveness of variable interest rate clause in consumer credit contract and restitution of overpayments

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7 februarie 2018 pe rolul Judecătoriei Iaşi, secţia Civilă sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. le-au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. şi D. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul nenegociat al contractului de facilitare credit nr. x din 10 octombrie 2008 şi să dispună înlăturarea clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. a) privind posibilitatea modificării dobânzii; să constate caracterul abuziv al obligaţiei suportării diferenţei de curs valutar faţă de data încheierii convenţiei, să dispună îngheţarea şi aplicarea pe tot parcursul derulării contractului de credit a unui curs valutar egal cu cel aplicat la momentul semnării contractului de credit şi să o oblige pe pârâtă la restituirea sumei achitate ca diferenţă de curs, calculată începând cu data încheierii contractului până la data introducerii acţiunii, precum şi să o oblige pe pârâtă la emiterea unui nou plan de rambursare, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7482/2018 din 21 iunie 2018, Judecătoria Iaşi, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, unde dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2018 la 29 iunie 2018.

Prin sentinţa civilă nr. 617/2018/CIV din 1 noiembrie 2018, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. S.A., a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta D. S.A. şi a respins acţiunea reclamanţilor.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 145/2019 din 27 martie 2019, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea. A constatat abuzivă clauza cuprinsă în art. 5.1 pct. a) din contractul de facilitate de credit nr. x din 10 octombrie 2008 numai în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a revizui periodic dobânda în funcţie de condiţiile dominante ale pieţei sau ale modificărilor circumstanţelor în care aceasta a fost iniţial stabilită, precum şi în raport de politicile de creditare ale băncii. A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu contravin deciziei. A respins cererea apelanţilor privind cheltuielile de judecată.

Apelanţii reclamanţi au formulat o cerere de completare a deciziei sus-menţionate, în sensul soluţionării capătului de cerere vizând restituirea sumelor percepute în baza clauzei abuzive, la care se adaugă dobânda legală aferentă.

Prin decizia nr. 417/2019 din 18 septembrie 2019, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins excepţia tardivităţii şi cererea de completare a dispozitivului hotărârii.

Împotriva deciziei civile nr. 145/2019, reclamanţii şi pârâta au declarat recursuri, solicitând casarea în parte a hotărârii.

În motivarea recursului propriu, recurenţii-reclamanţi au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând că soluţia de respingere a capătului de cerere subsecvent, referitor la restituirea sumelor percepute în baza clauzei abuzive, este nelegală.

Astfel, au arătat că, în condiţiile în care instanţa de apel a admis apelul şi a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.1 pct. a) din contract, se impunea, ca o consecinţă logico-juridică şi obligarea la restituirea sumelor de bani percepute în baza clauzei respective, la care se adaugă dobânda legală aferentă.

În opinia recurenţilor, în condiţiile soluţiei adoptate, instanţa de apel nu înlătură efectele nelegale ale clauzei abuzive şi validează o îmbogăţire fără justa cauza a băncii.

Pentru aceste motive, au solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii cererii cu privire la restituirea sumelor percepute în baza clauzei abuzive şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculată începând cu data plăţii până la restituirea efectivă a debitului principal.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, în baza art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, ca primă critică adusă hotărârii s-a invocat principiul tempus regit actum şi s-a arătat că instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii civile, hotărârea pronunţată fiind nelegală din perspectiva formei legii aflate în vigoare la data încheierii contractului de credit dintre părţi, precum şi a caracterului negociat al contractului.

În cadrul celei de a doua critici, recurenta a invocat nelegalitatea hotărârii, arătând că prevederile contractuale invocate de reclamanţi ca fiind abuzive se referă la elemente de cost, astfel că instanţa de apel a procedat la analizarea unui element de cost, respectiv dobânda, care face parte din obiectul principal al contractului, încălcând astfel atât Legea nr. 193/2000, cât şi Directiva nr. 93/13/CEE, precum şi jurisprudenţa C.J.U.E.

Potrivit recurentei, instanţa de apel trebuia să verifice în primul rând dacă există într-adevăr un contract care nu a fost negociat; or, această apreciere se face întotdeauna prin raportare la momentul semnării convenţiei.

Astfel, contractul de credit trebuia încadrat într-una dintre cele două categorii, respectiv contract de adeziune sau contract - cadru negociat, instanţa de apel urmând să observe că tipul contractului semnat este cel cadru negociat, iar reclamanţii aveau posibilitatea negocierii clauzelor.

O a treia critică, subsumată de recurentă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., vizează analiza clauzelor contractuale.

În opinia recurentei, contrar celor reţinute de instanţa de apel sub aspectul lipsei negocierii contractului, reclamanţii nu au înţeles să denunţe clauza de la pct. 10.2 din contract, iar motivarea curţii de apel sub acest aspect este lipsită de logică juridică, întrucât tinde să conducă la o situaţie de fapt străină cauzei, care are relevanţă din perspectiva încadrării juridice şi a pronunţării unei hotărâri temeinice.

În continuare, recurenta a susţinut că împotriva reclamanţilor nu au fost folosite manopere dolosive care să conducă la vicierea consimţământului, nefiind făcută nicio probă în acest sens.

În acest context, a susţinut că instanţa de apel a omis că reclamanţii s-au prezentat de bună-voie la sediul băncii şi că au solicitat acordarea unui credit de nevoi personale, că banca nu deţine o poziţie de monopol pe piaţa bancară, precum şi faptul că aceştia puteau alege dintr-o multitudine de oferte puse la dispoziţie de alte bănci, alegerea finală aparţinându-le în totalitate.

A apreciat recurenta că instanţa de apel s-a substituit reclamanţilor şi a făcut apărări în locul acestora, depăşind limitele cu care a fost învestită.

În susţinerea tezei pronunţării unei hotărâri nelegale, recurenta a arătat că instanţa de apel nu a avut la dosarul cauzei mai multe contracte încheiate de bancă cu terţi clienţi, pentru a fi în măsură să analizeze şi apoi să tragă concluzii în sensul că sunt predefinite clauzele.

Cu privire la limbajul inteligibil, autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de apel trebuia să constate faptul că nu există nicio prevedere legală care să consacre obligaţia băncii să detalieze clauzele contractuale, astfel că instanţa nu se poate substitui legiuitorului, adăugând la lege sau interpretând o normă legală peste voinţa legiuitorului.

A patra critică este formulată din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, recurenta susţinând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de acest text legal pentru declararea caracterului abuziv al clauzei contestate, întrucât reclamanţii au încheiat contractul având reprezentarea exactă a drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din acesta, având posibilitatea să negocieze şi nefiind forţaţi să semneze, instanţa având posibilitatea să facă aplicarea dispoziţiilor art. 250 şi ale art. 328 C. proc. civ.

În susţinerea celei de a cincea critici, recurenta a invocat nelegalitatea hotărârii recurate dezvoltând argumente vizând neîndeplinirea condiţiilor reglementate de alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sens în care a arătat, în esenţă, că nu se poate vorbi despre o clauză abuzivă de genul celei prevăzute în acest text legal, de vreme ce clauzele au fost aduse la cunoştinţa consumatorilor, au fost redactate într-un limbaj uşor inteligibil şi s-au prevăzut cuantumul şi scopul în care au fost percepute, ceea ce înlătură ideea de rea-credinţă din partea băncii.

A şasea critică este formulată din perspectiva unei probatio diabolica, recurenta susţinând, în esenţă, că există prezumţia că, dacă părţile au inserat o clauză în contract, au făcut-o în scopul de a produce un efect şi în acest sens trebuie interpretată respectiva clauză.

În cadrul aceleiaşi critici, a arătat că părţile s-au bucurat de libertate contractuală, iar contractul reprezintă expresia autonomiei lor de voinţă, că au fost respectate trei componente ale voinţei juridice - anume decizia de a contracta, decizia de a-şi alege cocontractantul, precum şi decizia de a stabili conţinutul contractului -, că a existat un consimţământ valabil exprimat şi că au fost respectate şi toate condiţiile impuse de art. 948 C. civ.

A şaptea critică se întemeiază pe susţinerea că hotărârea de constatare a nulităţii absolute a clauzei referitoare la variaţia dobânzii este nelegală, în raport cu faptul că la momentul încheierii contractului nu exista nicio prevedere legală care să oblige banca să stabilească în amănunt criteriile de variaţie a dobânzii, dar şi cu împrejurarea că în contract s-au prevăzut posibilitatea de a se modifica dobânda şi motivul variaţiei (care este descris în limita obligaţiei legale), iar clientul avea posibilitatea de a rezilia contractul. În fine, a apreciat că intimaţii-reclamanţi aveau posibilitatea de a cunoaşte că dobânda putea varia în funcţie de condiţiile dominante ale pieţei, de modificarea circumstanţelor în care dobânda a fost stabilită şi de politicile de creditare ale băncii.

Prin întâmpinarea formulată la recursul recurenţilor-reclamanţi, intimata C. S.A. a invocat excepţia netimbrării recursului, având în vedere că taxa judiciară de timbru nu a fost achitată anticipat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât reclamanţii nu au parcurs procedura legală reglementată de art. 8-12 din Legea nr. 193/2000, coroborat cu art. 193 C. proc. civ., prin sesizarea organelor de control abilitate şi a instanţei de judecată, în vederea eliminării clauzelor pretins abuzive; pe fondul recursului, a solicitat respingerea ca nefondat a acestuia.

Intimata C. S.A. a formulat întâmpinare la recursul pârâtei, solicitând admiterea acestuia, apreciind că în mod eronat a constatat instanţa de apel existenţa caracterului abuziv al clauzei privind modalitatea de determinare a dobânzilor aferente rambursării creditului în cauză, în condiţiile în care această clauză nu îndeplineşte o condiţie de bază a caracterului abuziv raportat la Legea nr. 193/2000, întrucât nu s-a creat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

Prin încheierea din 7 octombrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, constituită în completul de filtru, a respins excepţiile netimbrării şi inadmisibilităţii, a admis în principiu recursurile şi a acordat termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestora.

Analizând decizia atacată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate de recurenţi, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenţii-reclamanţi au indicat în mod expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, precum şi atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Analiza criticilor dezvoltate de aceşti recurenţi relevă faptul că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este invocat doar formal, atât timp cât aceştia nu au reclamat nemotivarea deciziei atacate şi nu au arătat care sunt motivele contradictorii sau exclusiv străine de natura cauzei reţinute de curtea de apel.

Instanţa supremă apreciază însă că susţinerile acestora dezvoltate prin memorial de recurs pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva căruia urmează să fie analizate.

Recurenţii au susţinut că, în condiţiile în care instanţa de apel a admis apelul şi a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.1 pct. a) din contract, se impunea, ca o consecinţă logico-juridică, şi obligarea băncii la restituirea sumelor de bani percepute în baza clauzei respective, la care se adaugă dobânda legală aferentă, numai astfel fiind înlăturate efectele nelegale ale clauzei abuzive şi îmbogăţirea fără justă cauza a băncii.

Aşadar, autorii căii de atac reclamă în concret încălcarea principiului restitutio in integrum, cu consecinţa procurării unei îmbogăţiri fără justă cauză băncii.

În acord cu recurenţii, Înalta Curte reţine că, în virtutea principiului de drept sus-menţionat, tot ce s-a executat în baza unei clauze abuzive, a cărei nulitate absolută s-a constatat, trebuie restituit, astfel încît părţile contractului să ajungă în situaţia în care acea clauză nu ar fi fost inserată în convenţia lor.

Prin urmare, în măsura în care clauza respectivă şi-a produs efectele şi părţile au executat deja prestaţii în baza acesteia, constatarea nulităţii presupune şi restituirea a ceea ce au primit.

Aşa cum s-a arătat şi în precedent, recurenţii-reclamanţi au solicitat restituirea sumelor de bani percepute de bancă în baza clauzei inserate la art. 5.1 pct. a) din contractul de credit, care stipulează caracterul variabil al dobânzii percepute de bancă, la care au solicitat să se adauge dobânda legală aferentă.

Analiza deciziei atacate relevă însă faptul că instanţa de apel a apreciat că în mod corect a respins tribunalul acest capăt de cerere, de vreme ce nu s-a făcut dovada faptului că, pe parcursul derulării contractului, banca a revizuit dobânda stabilită initial, după primul an de la încheierea contractului.

Or, prin memoriul de recurs autorii căii de atac nu au criticat şi nu au contrazis aceste considerente ale instanţei de apel.

În plus, se reţine şi că prin decizia nr. 417/2019 din 18 septembrie 2019, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins cererea formulată de reclamanţi privind completarea dispozitivului hotărârii, reţinând că, în contra celor susţinute de autorii cererii, instanţa de apel s-a pronunţat implicit asupra capătului de cerere vizând restituirea sumelor percepute în baza clauzelor abuzive, de vreme ce, admiţând apelul şi schimbând în parte sentinţa primei instanţe, a admis în parte acţiunea, a constat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5.1 pct. a) din contractul de credit, numai în ce priveşte posibilitatea băncii de a revizui periodic dobânda şi a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. Totodată, a reţinut că la fila x, paragraful 1 al deciziei, instanţa de apel a expus raţionamentul avut în vedere pentru păstrarea soluţiei de respingere a capătului de cerere referitor la restituirea sumelor încasate în baza clauzei a cărei nulitate absolută s-a constatat.

Se impune observaţia că recurenţii-reclamanţi nu au atacat această decizie, deşi aveau deschisă calea de atac a recursului în termen de 30 de zile de la comunicare, achiesând astfel la soluţia şi la considerentele instanţei de apel.

În acest context, revenind la decizia recurată, instanţa supremă constată că recurenţii-reclamanţi nu au adus critici punctuale cu privire la considerentele conform cărora nu s-a făcut dovada faptului că, pe parcursul derulării contractului, banca a revizuit dobânda stabilită, după primul an de la încheierea contractului şi că, astfel, a încasat dobândă necuvenită, a cărei restituire o datorează subsecvent constatării caracterului abuziv şi a nulităţii absolute, analiza criticii formulate conducând la concluzia că recurenţii-reclamanţi s-au limitat la a reclama formal încălcarea principiului restitutio in integrum, fără a se raporta la particularitatea raportului juridic dedus judecăţii.

Or, aceste critici nu sunt apte să conducă la casarea deciziei atacate, atât timp cât curtea de apel a reţinut că nu au fost efectuate plăţi în temeiul clauzei al cărei caracter abuziv s-a constatat, iar autorii căii de atac nici măcar nu au susţinut contrariul, cu atât mai puţin dovedind acest lucru.

Aceasta întrucât, în condiţiile în care nu s-a probat efectuarea unor plăţi ca urmare a variaţiei dobânzii conform clauzei constatate nule, nu se poate susţine cu temei încălcarea principiului restitutio in integrum, cu consecinţa procurării unei îmbogăţiri fără justă cauză băncii.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate de recurenţii-reclamanţi nu fundamentează casarea deciziei atacate, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă, instanţa supremă notează că prima critică vizează încălcarea de către curtea de apel a principiului neretroactivităţii legii civile, susţinând autoarea căii de atac că hotărârea pronunţată este nelegală din perspectiva formei legii aflate în vigoare la data încheierii contractului de credit, 10 octombrie 2008.

Totodată, subliniază faptul că recurenta-pârâtă critică decizia atacată din perspectiva considerentelor vizând caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5.1 pct. a) din contractul de credit, care prevede posibilitatea băncii de a revizui periodic dobânda.

Dincolo de faptul că recurenta-pârâtă nu expune argumentele pentru care apreciază că instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii, analiza de detaliu a decziei atacate relevă faptul că nulitatea şi caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5.1 pct. a) din contractul de credit au fost analizate de curtea de apel prin prisma dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi ale art. 4 alin. (3) teza finală şi alin. (6) teza finală din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit nr. x din 10 octombrie 2008, caracterul abuziv, potrivit legii speciale, cu corolarul lui - nulitatea clauzei - fiind cenzurate legal în raport de momentul încheierii contractului.

Nici critica potrivit căreia instanţa de apel a procedat la analiza caracterului abuziv al unui element de cost, respectiv dobânda, care face parte din obiectul principal al contractului, cu încălcarea dispoziţiilor din Legea nr. 193/2000 şi din Directiva nr. 93/13/CEE şi cu nesocotirea jurisprudenţei C.J.U.E., nu este întemeiată.

În acord cu recurenta, instanţa supremă reţine că obligaţia de plată a dobânzii face parte din obiectul principal al contractului, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, nu orice clauză referitoare la dobândă este exclusă de la analiză din perspectiva caracterului său abuziv.

Astfel, trebuie reamintit pe de o parte că instanţa europeană a arătat în cauza C-143/13, inter alia, că dispoziţiile contractuale care se circumscriu noţiunii "obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului, astfel că revine instanţei de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă o clauză anume constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului, constând în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător.

Instanţa europeană a apreciat că, în privinţa clauzelor care permit creditorului ca, în anumite condiţii, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de această dispoziţie, Curtea statuând deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidenţa articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C-472/10, EU:C:2012:242, punctul 23).

Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Aşa cum s-a reţinut şi în hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P., exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul uşor inteligibil presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi convenite şi obligaţii asumate şi, în egală măsură, a drepturilor şi contraprestaţiilor cocontractantului.

În speţă, dobânda variabilă prevăzută de clauza inserată la art. 5.1 pct. a) din contractul de credit conţine o componentă variabilă, denumită Dobânda de Bază a Băncii şi un element fix, marja de 2% pe an.

Exceptând acest element fix, se constată că nu se poate identifica algoritmul de stabilire a dobânzii de referinţă variabilă, după primele 12 luni de la încheierea contractului.

În ceea ce priveşte componenta variabilă, aceasta nu este clară, ci, dimpotrivă, este una echivocă şi obscură, deoarece nu se cunoaşte mecanismul de formare şi de determinare a dobânzii curente după primele 12 luni, perioadă în care dobânda a fost fixă.

În absenţa oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise, pe baza cărora să poată fi înţeleasă componenta variabilă a dobânzii curente, precum şi mecanismul de determinare a acesteia, în mod corect a apreciat instanţa de apel că o atare clauză nu satisface exigenţa prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceea de a fi exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Următoarele critici ale acestei recurente vizează presupusa manieră eronată în care instanţa de apel a aplicat normele de drept material atunci când a stabilit că prevederile contractuale privind modificarea unilaterală a dobânzii nu au fost negociate cu consumatorul, lipsind elementul bunei-credinţe şi limbajul clar şi inteligibil, precum şi la constatarea, considerată eronată, că în speţă există un dezechilibru contractual între prestaţiile reciproce ale părţilor.

Autoarea căii de atac a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel trebuia să observe că tipul contractului semnat este cel cadru negociat, iar consumatorii aveau posibilitatea negocierii clauzelor, că reclamanţii nu au înţeles să denunţe clauza de la pct. 10.2 din contract, potrivit căreia banca le-a furnizat anterior încheierii contractului toate informaţiile şi documentele necesare şi că aceştia s-au prezentat de bunăvoie la sediul băncii şi au solicitat acordarea unui credit de nevoi personale, alegerea finală aparţinându-le în totalitate.

Referitor la condiţia lipsei negocierii directe a clauzelor, instanţa supremă reţine că opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contactul nu înlătură caracterul lor abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este împrejurarea că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legiuitorul porneşte de la prezumţia că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta. Împrejurarea că recurenţilor-reclamanţi le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esenţiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenţei unei negocieri, ci doar în sensul că le-au fost aduse la cunoştinţă condiţiile contractuale practicate de bancă.

În măsura în care un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, sarcina probei îi revine, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Contrar celor susţinute de recurentă, în lipsa probelor privind negocierea, contractul de credit este unul standard, preformulat de bancă, consumatorul putând doar să adere sau nu la el, nu şi să intervină pentru a-i schimba conţinutul.

Astfel, constatând că recurenta nu a fost în măsură să prezinte dovezi pe baza cărora să se poată reţine că a existat o negociere directă cu consumatorul în ceea ce priveşte conţinutul clauzei privind dobânda variabilă şi să răstoarne astfel prezumţia relativă a lipsei negocierii, instituită de lege, precum şi că în speţă sunt întrunite cerinţele privind dezechilibrul semnificativ creat între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, în mod juridicos instanţa de apel a dat eficienţă sancţiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, constatând caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5.1 pct. a) din contractul de credit.

În acest context, se cuvine menţionat că, deşi sunt subsumate de autoarea căii de atac dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile referitoare la presupusa manieră eronată în care instanţa de apel a aplicat norme de drept material atunci când a stabilit că prevederile contractuale privind modificarea unilaterală a dobânzii nu au fost negociate cu consumatorul, lipsind elementul bunei-credinţe şi limbajul clar şi inteligibil, precum şi la constatarea, considerată eronată, că în speţă există un dezechilibru contractual între prestaţiile reciproce ale părţilor, vizează, în realitate, o greşită evaluare a situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat în cauză.

Argumentele expuse în cadrul acestor critici urmăresc doar o reevaluare a situaţiei de fapt stabilite de instanţa devolutivă prin prisma materialului probator; astfel, recurenta-pârâtă a susţinut că nu au fost folosite manopere dolosive care să conducă la vicierea consimţământului, nefiind făcută nicio probă în acest sens, că instanţa de apel nu a avut la dosarul cauzei mai multe contracte încheiate de bancă cu terţi clienţi pentru a fi în măsură să analizeze şi apoi să tragă concluzii în sensul că sunt predefinite clauzele, că reclamanţii au încheiat contractul în cunoştinţă de cauză şi că s-au prezentat de bună voie la sediul băncii pentru a încheiat contractul.

Or, aceste susţineri trimit la elemente ataşate situaţiei de fapt, la analiza probelor sau la semnificaţia absenţei probelor relevante, care scapă cenzurii instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta a criticat, în realitate, modul de administrare sau de interpretare a probelor şi modul de soluţionare a litigiului în raport cu situaţia de fapt.

Având în vedere cele arătate în precedent cu privire la prezumţia instituită de art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 şi la jurisprudenţa comunitară vizând îndeplinirea condiţiei exprimării clauzelor într-un limbaj uşor inteligibil, instanţa supremă reţine că nici criticile recurentei-pârâte privind aplicarea dispoziţiilor art. 250 şi a celor ale art. 328 C. proc. civ., la o adevărată probatio diabolica şi la lipsa unei prevederi legale care să consacre obligaţia băncii de a detalia clauzele contractuale nu sunt apte să conducă la casarea deciziei atacate, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. nici din perspectiva criticilor dezvoltate de către recurenta-pârâtă.

Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. urmează să respingă ca nefondate recursurile declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 145/2019 din 27 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 februarie 2021.