Non-payment of dividends and statutory fund transfers; tacit waiver of prescription via partial payment and primacy of O.U.G. 198/2005 over contractual distribution suspensions

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 04.12.2017, reclamantul Municipiul Slatina a chemat în judecată pe pârâta S.C. Compania de Apă Olt S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumelor de 6.952.840,60 RON, reprezentând dividende neachitate şi de 1.760.612 RON, cu titlu de accesorii aferente, calculate până la 16.06.2017, dar şi la plata în continuare a acestora, până la achitarea integrală a debitului; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei să verse sumele direct în fondul de întreţinere, înlocuire şi dezvoltare (IID).

Întrucât la 20.12.2017 pârâta a virat suma de 3.556.713 RON, reclamantul a precizat că valoarea debitului principal s-a diminuat la 3.386.128 RON.

Prin sentinţa nr. 168/12.03.2019 pronunţată de Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a fost admisă în parte cererea, iar pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumelor de 3.386.128 RON, reprezentând dividende neachitate şi de 1.971.980 RON, cu titlu de accesorii aferente, calculate până la 20.12.2017, dar şi la plata în continuare a acestora, până la achitarea integrală a debitului; de asemenea, a mai fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe a fost respins, prin decizia nr. 654/17.09.2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, prin care a solicitat casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel, afirmând că instanţa de apel a aplicat greşit şi a încălcat legea; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea memoriului, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2.507-2.508 C. civ., respingând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte pretenţiile aferente perioadei 2011-2013.

Având în vedere caracterul de pretenţii contractuale civile ale dividendelor datorate acţionarilor, indiferent de structura capitalului social şi de aplicabilitatea dreptului comun, a subliniat că acţiunea în pretenţii având acest obiect este supusă termenului general de prescripţie de 3 ani, stabilit de art. 2.517 C. civ. Totodată, a arătat că dividendele datorate Statului, în calitatea sa de acţionar, trebuie plătite în 60 de zile de la termenul prevăzut de lege pentru depunerea situaţiilor financiare anuale, aşa încât a precizat că pentru dividendele aferente anilor 2011, 2012 şi 2013 termenul de plată s-a împlinit la 30 iulie 2012, 30 iulie 2013 şi 30 iulie 2014, date de la care a început să curgă şi termenul de prescripţie, care s-a împlinit la 30 iulie 2015, 30 iulie 2016 şi 30 iulie 2017, date situate anterior formulării cererii de chemare în judecată. Deşi acest aspect a fost necontestat, recurenta a afirmat că în mod nejustificat instanţele de fond au reţinut faptul că ar fi renunţat la beneficiul prescripţiei, ca efect al art. 2.507 C. civ.

Subliniind că nu a renunţat expres la prescripţie, a apreciat că în mod nelegal instanţele devolutive au asimilat unei renunţări tacite la prescripţie plăţile efectuate în anul 2017, cu toate că ele fuseseră făcute ca urmare a unor controale ale Curţii de Conturi şi a deciziilor emise în urma acestora, adică nu în mod benevol, ci în executarea unor obligaţii stabilite printr-un act administrativ, astfel încât a arătat că nu a existat o manifestare neechivocă din partea sa pentru a se aprecia că există o renunţare tacită la beneficiul prescripţiei.

A doua critică, subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate, vizează aplicarea greşită a Legii nr. 31/1990 şi O.U.G. nr. 198/2005, recurenta susţinând că nu avea obligaţia de plată a dividendelor pentru perioada în care se derula contractul de delegare de gestiune.

Astfel, a arătat că reclamantul, în calitate de acţionar majoritar, este cel care a dispus în acest sens, prin art. 21.5 din actul constitutiv, iar dacă prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acestor apărări, analizând doar susţinerile privind contractul de delegare de gestiune, nu şi cele din actul constitutiv, instanţa de apel a analizat atât prevederile actului constitutiv, cât şi pe cele ale contractului de delegare de gestiune şi a conchis că s-ar aplica cu prioritate contractul de delegare, fără însă să evalueze ultima voinţă a părţilor contractuale şi fără să explice motivul pentru care contractul de servicii s-ar aplica prioritar faţă de actul constitutiv al societăţii.

Recurenta a mai susţinut că a solicitat în subsidiar schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii în parte a petitului privind acordarea dobânzii legale, ca o aplicare a regulilor din materia răspunderii civile şi în special a art. 1.531 C. civ. şi art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, arătând, sub acest aspect, că nu putea să folosească suma de bani decât pentru o perioadă limitată (cinci zile). De altfel, a precizat că este supusă prevederilor O.U.G. nr. 198/2005, iar acţionarii au stabilit prin două acte juridice cu forţă obligatorie pentru ambele entităţi ca sumele să fie vărsate direct contul deschis conform O.U.G. nr. 198/2005. În consecinţă, a afirmat că neplata dividendelor nu putea să prejudicieze acţionarii, deoarece plata oricum trebuia efectuată în fondul IID, iar nu în conturile acţionarilor; or, pentru angajarea răspunderii, era necesară întrunirea condiţiei existenţei unui prejudiciu, condiţie care nu este îndeplinită sau este îndeplinită doar pentru perioada de cinci zile lucrătoare prevăzută de art. 6 din Normele de aplicare ale O.U.G. nr. 198/2005.

Totodată, a invocat puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1605 din 18 februarie 2014, prin care Judecătoria Slatina a respins acţiunea formulată de către unul dintre acţionarii recurentei privind plata dividendelor aferente anilor 2009-2012 cu motivarea că prin actul constitutiv şi contractul de delegare a gestiunii părţile au decis ca dividendele să fie vărsate direct în fondul IID.

La 17.02.2020, intimatul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; niciuna dintre părţi nu şi-a prezentat punctul de vedere.

Recursul a fost admis în principiu la 07.10.2020, stabilindu-se un termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării lui.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Prima critică expusă în recurs vizează modalitatea în care curtea de apel a confirmat dispoziţia primei instanţe, care a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că sunt întrunite condiţiile art. 2.507 şi 2.537 C. civ.

Recurenta, societate al cărei acţionar majoritar este intimatul, nu contestă neîndeplinirea obligaţiei de plată a dividendelor.

Dacă prin cererea de chemare în judecată, reclamantul-intimat a solicitat ca pârâta-recurentă să fie obligată la plata dividendelor aferente perioadei 2011-2015 şi a accesoriilor, în urma plăţii parţiale efectuate de către aceasta din urmă, a depus la dosar la 22.01.2019 o cerere adiţională prin care a pretins ca pârâta-recurentă să fie obligată la plata dividendelor aferente perioadei 2013-2016 şi a accesoriilor.

Din această perspectivă, în mod nejustificat recurenta aduce în discuţie prescripţia dreptului la acţiune "pentru pretenţiile aferente perioadei 2011-2013", deoarece, ca efect al disponibilităţii manifestate prin cererea adiţională, pretenţiile aferente anilor 2011 şi 2012 nu au mai format obiect al judecăţii.

Prin urmare, controlul de legalitate urmează să fie restrâns doar la pretenţiile aferente anului 2013.

Înalta Curte reţine că prescripţia dreptului la acţiune, în sens material, pentru plata dividendelor începe să curgă de la expirarea a 60 de zile de la termenul prevăzut de lege pentru depunerea situaţiilor financiare anuale, astfel încât pentru dividendele aferente anului 2013, se împlinise la 30.07.2017, anterior formulării, la data de 04.12.2017, a cererii de chemare în judecată.

După cum au reţinut instanţele devolutive, recurenta a comunicat intimatului că prin ordinul de plată nr. x/20.12.2017 a virat suma de 3.566.713 RON, cu titlu de dividende, raportul de expertiză fiscală evidenţiind că o parte din această sumă, respectiv 490.270 RON, a fost achitată cu titlu de dividende aferente anului 2013. De atfel, acesta este şi motivul pentru care în cererea adiţională reclamantul-intimat a precizat că pretinde dividendele aferente anului 2013 nu în totalitate, ci în parte.

Aşadar, plata parţială a fost făcută după împlinirea termenului de prescripţie.

Potrivit art. 2.507 C. civ., "Nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită".

Iar efectul renunţării la prescripţie este indicat de art. 2.510 alin. (1) C. civ., care statuează că "după renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel".

Renunţarea la prescripţie poate fi, potrivit art. 2.508 alin. (1) C. civ., expresă sau tacită, iar în conformitate cu alin. (2) al aceluiaşi articol, renunţarea tacită trebuie să fie neîndoielnică, ea putând rezulta numai din manifestări neechivoce.

Fără să conteste plata parţială a dividendelor corespunzătoare anului 2013, recurenta a susţinut că o atare împrejurare nu are semnificaţia unei renunţări tacite la prescripţie, pentru că nu a efectuat plăţile în mod benevol, ci în executarea unor obligaţii stabilite prin actul administrativ al Curţii de Conturi.

Or, o atare susţinere, aşa cum în mod just a observat şi instanţa de apel, este nefundamentată probator. Şi, în contra a ceea ce a afirmat recurenta, prima instanţă nu a reţinut că toate plăţile ar fi fost efectuate în executarea obligaţiilor stabilite în actul de control fiscal, ci doar că unele ar fi fost făcute "în timpul controlului", iar altele ulterior.

În acest context factual, aprecierea recurentei, în sensul că nu ar fi fost util să dovedească că a făcut plata în executarea obligaţiei stabilite de Curtea de Conturi, ţine de propria sa conduită procesuală, pe care a ales s-o prezinte în proces, dar ea nu poate contura nelegalitatea deciziei care formează obiect al recursului de faţă.

De aceea, Înalta Curte apreciază, în deplin acord cu instanţele anterioare, că plata unei părţi din datorie ulterior împlinirii termenului de prescripţie are, în mod neechivoc, semnificaţia renunţării tacite la beneficiul prescripţiei împlinite şi că ea produce consecinţa curgerii unei noi prescripţii, de acelaşi fel, aşa cum rezultă din art. 2.507, art. 2.508 alin. (2) şi din art. 2.510 alin. (1) C. civ.

Aşa fiind, prima critică a recurentei nu este fondată.

A doua critică este centrată pe teza că obligaţia de plată a dividendelor era suspendată atât timp cât contractul de delegare de gestiune se afla în derulare.

Reţinând că recurenta este un operator regional, care beneficiază de finanţare nerambursabilă din partea Uniunii Europene, având ca acţionari mai multe unităţi administrativ-teritoriale, instanţele devolutive au constatat incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 198/2005, care a instituit un fond de întreţinere, înlocuire şi dezvoltare a fiecărui obiectiv de investiţii (în continuare, fondul IID), reglementându-i condiţiile de constituire, alimentare şi utilizare.

Mecanismul stabilit prin Normele cuprinse în anexa la O.U.G. nr. 198/2005 presupune ca în cazul operatorilor regionali, toate unităţile administrativ-teritoriale care au calitatea de acţionari să vireze în fondul IID sumele egale cu dividendele de la societatea comercială cu capital integral sau majoritar de stat, care beneficiază de finanţare nerambursabilă din partea Uniunii Europene.

Potrivit art. 21.5 din actul constitutiv al S.C. Compania de Apă Olt S.A., "Profitul net se va reinvesti sau se va aloca pentru fondul IID prevăzut de O.U.G. nr. 198/2005, conform hotărârii Adunării Generale. Societatea nu va distribui dividende pe durata executării Contractului de Delegare".

În egală măsură, în art. 39 din contractul de delegare a gestiunii serviciilor publice de alimentare cu apă şi de canalizare, încheiat de Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară "Oltul", în calitate de autoritate delegantă, acţionând în numele mai multor unităţi administrativ-teritoriale, printre care şi Municipiul Slatina, şi recurentă, în calitate de operator, părţile au agreat ca, pentru a scurta mecanismul de circulaţie a fondurilor şi pentru a asigura eficientizarea procesului de rambursare a împrumuturilor şi realizarea de investiţii din surse proprii, întregul profit de distribuit să fie vărsat direct în fondul IID. În caz contrar, autoritatea delegantă ar fi trebuit să verse într-un cont special pus la dispoziţia operatorului, în termen de 5 zile de la încasare, sumele primite cu titlu de dividende de la operator, pentru ca acesta din urmă să le utilizeze pentru finanţarea unor activităţi specifice, indicate în mod detaliat în cuprinsul aceleiaşi clauze.

Prevalându-se de clauza cuprinsă în art. 21.5 din actul constitutiv, recurenta a arătat că nu datorează dividende pe durata executării contractului de delegare, dar Înalta Curte subliniază că demersul judiciar iniţiat de reclamantul-intimat nu are ca finalitate obţinerea dividendelor pentru sine, ci în vederea virării către fondul IID a sumelor egale cu dividendele încasate de la recurentă, potrivit mecanismului stabilit de Normele privind constituirea, alimentarea şi utilizarea fondului IID, cuprinse în anexa la O.U.G. nr. 198/2005, prezentat mai sus.

Or, trebuie făcută distincţia între profitul net, care potrivit acestui mecanism legal trebuie virat în fondul IID, dacă nu este reinvestit, şi dividend, definit de art. 67 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ca o cotă-parte din profit ce se plăteşte fiecărui asociat.

Aşa fiind, înţelegerea părţilor, consemnată în art. 21.5 din actul constitutiv, este aceea ca acţionarilor să nu li se distribuie o cotă-parte din profit (dividende), fără ca interpretarea ei să conducă spre eludarea obligaţiei legale de virare a sumei datorate, respectiv încasate cu acest titlu către fondul IID, obligaţie reluată şi în art. 39 din contractul de delegare, evocat în cele ce preced.

În acest context, este util a se sublinia şi faptul că opţiunea intimatului, de a nu parcurge mecanismul simplificat, care presupunea ca întregul profit să fie vărsat direct în fondul IID, nu poate să fundamenteze concluzia nelegalităţii deciziei, care trebuie înţeleasă în sensul expus anterior, în sensul că sumele nu au fost acordate intimatului în scopul sporirii patrimoniului propriu, ci, în mod lipsit de echivoc, în vederea îndeplinirii obligaţiei de a le vira către fondul IID.

De aceea, admiterea recursului nu ar aduce niciun beneficiu autoarei lui, de vreme ce în rejudecare, considerentele deciziei de faţă, de care instanţa ar fi ţinută, ar releva că şi cererea subsidiară, care acordă eficienţă mecanismului simplificat, ar fi fost fondată. Cu alte cuvinte, recurenta este datoare să achite suma în discuţie, în vederea virării către fondul IID, fiind irelevant dacă face plata direct către fond sau către intimat, care ulterior o va vira în respectivul fond.

Prin urmare, nici critica privind soluţia dată pretenţiilor accesorii nu este întemeiată, căci atât timp cât suma va fi transferată fondului IID, dobânda va fi, la rândul ei, virată în acelaşi fond; de aceea, este lipsit de importanţă că intimatul nu putea folosi suma decât o perioadă limitată, pentru că nu el este cel care, în cele din urmă, va beneficia de dobânda la plata către recurenta a fost obligată. Şi atât timp cât obligaţia de plată a sumei către fondul IID nu a fost îndeplinită la scadenţă, acordarea dobânzilor nu pentru o perioadă de 5 zile, ci până la stingerea debitului principal nu constituie o dispoziţie contra legii, ci una care respectă prevederile art. 1.531 C. civ. şi pe cele ale O.G. nr. 13/2011.

Aceleaşi considerente conduc spre caracterul nefondat şi al susţinerii privind pretinsa încălcare a puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1605/18.02.2014 a Judecătoriei Slatina, căci stabilirea unui mecanism simplificat nu-l privează pe intimat de dreptul de a promova o acţiune de genul celei care formează obiect al dosarului de faţă, în vederea îndeplinirii obligaţiei de virare a sumelor către fondul de întreţinere, înlocuire şi dezvoltare.

Având în vedere argumentele anterior expuse, Înalta Curte reţine că motivele invocate de recurentă nu au aptitudinea de a contura nelegalitatea deciziei atacate, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. COMPANIA DE APĂ OLT S.A. împotriva deciziei nr. 654/2019 din 17 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 februarie 2021.