Borrowers' CHF loan currency-conversion challenge fails; clauses upheld, rate freeze denied, appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 6 august 2015 pe rolul

Judecătoriei Alexandria, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. (în prezent D. SA), au solicitat să se constate caracterul abuziv a următoarelor clauze: art. 2.4 - secţiunea 2):

"Utilizarea creditului", privitoare la "utilizarea cotaţiilor proprii ale băncii la efectuarea schimbului valutar şi la suportarea de către împrumutat a tuturor diferenţelor de curs valutar."; art. 4.3 -secţiunea 4):

"Plăţi", privitoare la faptul că "banca are dreptul să efectueze schimbul valutar, utilizând propriile cotaţii, eventualele diferenţe de curs valutar sunt şi vor fi suportate de către împrumutat".S-a solicitat totodată şi stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-LEU, la valoarea de la data încheierii contractului de credit, respectiv la suma de 2,36 RON/1 Chf- curs B.N.R. la data de 14.03.2008 - care să fie valabil pe toată perioada de creditare, cu menţinerea celorlalte clauze contractuale.

Prin sentinţa civilă nr. 3978 din 26 noiembrie 2015 s-a admis excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Alexandria şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt.

Prin sentinţa nr. 510 din 5 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. pentru S.C. C. S.A. - Bucureşti, ca neîntemeiată.

Instanţa a reţinut că, prin semnarea contractului de credit, împrumutaţii şi-au asumat riscul valutar prin solicitarea unui credit în CHF, în condiţiile în care ar fi avut posibilitatea de a opta şi pentru un împrumut în altă monedă. Riscul valutar este suportat de către ambele părţi, evoluţia cursului face ca acest contract să fie aleatoriu, inclusiv pentru bancă, nefiind influenţat de niciuna dintre părţi.

De asemenea, conţinutul celor două clauze, respectiv art. 2.4 - secţiunea 2) şi art. 4.3 -secţiunea 4) nu are un caracter abuziv, în condiţiile în care banca poate uza de aceste dispoziţii numai în situaţia în care împrumutatul nu are sume suficiente în moneda creditului, fiind totodată firesc ca pentru un credit acordat în valută împrumutatul să autorizeze banca să efectueze schimbul valutar pentru sumele trase, în scopul efectuării plăţilor conform destinaţiei creditului.

Aceste clauze au un caracter clar şi inteligibil, astfel încât reclamanţii au fost în măsură să înţeleagă care sunt consecinţele economice asupra patrimoniului lor, consecinţe pe care le-au acceptat, cu atât mai mult cu cât au avut posibilitatea să aleagă între mai multe oferte de pe piaţă, atât banca, cât şi tipul de credit acordat, inclusiv din perspectiva acestui cost, care le-a fost pe deplin cunoscut.

Cu privire la cererea privind obligarea pârâtei să stabilească ratele de restituire a împrumutului la valoarea francului elveţian existentă la data semnării contractului, instanţa a apreciat că şi acest capăt de cerere este neîntemeiat, cele solicitate de reclamanţi reprezentând aspecte ce ţin de acordul părţilor la întocmirea contractului, iar nu de încălcarea vreunui drept al acestora, instanţa neputând astfel interveni în voinţa părţilor, în sensul de a obliga pârâta să stabilească ratele de credit la valoarea CHF existentă la data semnării contractului. Tot raportat la acest aspect, s-a reţinut că împrumutaţii, primind o sumă în valută, sunt obligaţi să o restituie în aceeaşi valută. Contractul de credit valutar conţine un element de risc valutar, însă aceasta nu îl transformă automat într-un contract abuziv. Dimpotrivă, semnificativ este faptul că atât C. civ. din 1864 (art. 1578), cât şi noul C. civ. (art. 2164), consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia acesteia; chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea, preluarea principiului nominalismului consacrat de lege.

În speţă, s-a constatat că părţile nu au convenit ca restituirea creditului să fie făcută doar în RON, la valoarea CHF, pentru a se putea reţine existenta vreunui eventual dezechilibru semnificativ în detrimentul reclamantei dat de diferenţa dintre cursul de schimb valutar la vânzare şi cel la cumpărare, ci au convenit restituirea împrumutului în moneda CHF, dovada fiind şi graficul de rambursare.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au declarat apel, care, prin decizia nr. 46/2018 din 23 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Curtea a reţinut că în Cauza Andriciuc C-186/16, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat că, aprecierea cu privire la "dezechilibrul semnificativ pe care o clauză abuzivă îl provoacă între drepturile şi obligaţiile părţilor", trebuie raportată "la momentul încheierii contractului"(par. 52 - 54).

În speţă, clauzele invocate de către apelanţi nu pot atrage nulitatea, deoarece privesc hipervalorizarea CHF în raport cu moneda naţională, astfel încât vizează o situaţie de fapt intervenită ulterior momentului încheierii convenţiei de credit, pe parcursul executării contractului, iar moneda creditului nu a fost impusă de bancă, ci a fost solicitată expres de către reclamanţi, care şi-au asumat riscul de schimb valutar aferent rambursării creditului în moneda împrumutului, astfel încât nu există culpa băncii în această alegere.

Cum în cauză apelanţii au contractat creditul în moneda CHF şi s-au obligat să-l ramburseze în aceeaşi monedă, Convenţia de credit nr. x/14.03.2008 încheiată de aceştia cu intimata S.C. C. S.A. nu poate fi asimilată contractului de credit aflat la originea Cauzei Kasler- C-26/13, prin care creditul a fost contractat în monedă străină, dar rambursarea împrumutului trebuia să se realizeze în moneda naţională, în funcţie de cursul de schimb la vânzare al monedei străine practicat de instituţia bancară.

În cauza dedusă judecăţii, situaţia de fapt este diferită, din analiza contractului rezultând că reclamanţii au contractat creditul în CHF, le-au fost virate în contul bancar sumele împrumutate în CHF şi au obligaţia de a achita ratele în aceeaşi monedă. Aşadar, apelanţii pot procura liber CHF nu numai de la împrumutător, ci şi din alte surse, nefiind stipulată în contract o clauză potrivit căreia valoarea în RON a fiecărei rate lunare să se raporteze la cursul de schimb la vânzare al CHF, aplicat de împrumutător la data scadenţei.

Cum posibilitatea băncii de a converti la propriul curs sumele existente în contul împrumutaţilor intervine doar în situaţia în care aceştia nu au în cont CHF necesar achitării ratelor la scadenţă, această clauză nu este de natură a aduce atingere libertăţii de procurarea sumelor de franci elveţieni necesari achitării ratelor.

Potrivit raţionamentului CJUE din Cauza Andriciuc (par. 37-38) clauza privind restituirea împrumutului în valută în care a fost acordat face parte din "obiectul principal al contractului", astfel încât nu poate fi analizată din perspectiva Legii nr. 193/2000, dacă este îndeplinită condiţia privind exprimarea sa în mod clar şi inteligibil.

Referitor la obligaţia legală a băncii de a informa consumatorii cu privire la riscul valutar pe care şi l-au asumat prin încheierea contractului în CHF, prin prezentarea unor variaţii ale cursului valutar şi a riscurilor inerente contractării unui împrumut în monedă legală a băncii, astfel cum a statuat CJUE la punctul 50 din Cauza Andriciuc, Curtea a constatat că nu a fost îndeplinită, în condiţiile în care, în ceea ce priveşte neîndeplinirea acestei obligaţii, nu se poate reţine însă reaua-credinţă abăncii, dedusă din faptul că a anticipat că va urma o depreciere dramatică a monedei naţionale, de natură a determina ruperea echilibrului contractual, instanţa de apel considerând că nu este de natură să conducă la nulitatea absolută a clauzei, ca urmare a reţinerii caracterului său abuziv.

Cum nu se poate reţine că sunt excluse de la aplicarea Directivei nr. 93/13 clauzele prevăzute de art. 2.4 şi art. 4.3 din Convenţia de credit, cu privire la care intimata nu a făcut dovada negocierii, s-a constatat că prima instanţă a reţinut corect că nu sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, astfel încât nu pot fi calificate ca abuzive.

Din examinarea acestor clauze contractuale, Curtea a reţinut că inserarea lor în contract a avut ca scop stabilirea modalităţilor de plată a creditului în situaţia în care, la scadenţă, împrumutatul nu are în conturi sume suficiente în moneda creditului, deci au un caracter subsidiar şi urmăresc să asigure atât realizarea dreptului băncii de a-i fi restituite, la scadenţă, sumele menţionate în graficul de rambursare, cât şi îndeplinirea de către împrumutaţi a obligaţiei corelative de a rambursa creditul.

Principiul nominalismului are o reglementare legală, astfel încât achitarea ratelor, indiferent de fluctuaţiile CHF, nu poate fi considerată ilicită. În condiţiile în care nu s-a făcut dovada relei-credinţe a băncii, iar acordarea creditelor în CHF era şi este una legală, aplicarea principiului nominalismului nu se poate înlătura.

În acest context instanţa de apel a considerat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamanţi prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al francului elveţian la data încheierii contractului, întrucât urmăreşte, înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor.

Chiar şi în situaţia în care s-ar fi constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale, instanţa nu avea posibilitatea legală de a îngheţa cursul de schimb la valoarea de la data încheierii contractului, dat fiind faptul că în legislaţia românească de la momentul încheierii convenţiei nu existau dispoziţii care să permită înlocuirea de drept a clauzelor constatate nule cu dispoziţii legale aplicabile.

La data de 30.03.2018 reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 46/2018 din 23 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au invocat în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenţii-reclamanţi critică decizia atacată, susţinând că instanţa de apel a greşit reţinând că, din analiza clauzelor prevăzute la art. 2.4din Secţiunea "Utilizarea creditului" şi art. 4.3 din Secţiunea "Plăţi" nu rezultă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în raport cu momentul încheierii contractului, deoarece hipervalorizarea CHF este o situaţie intervenită ulterior momentului încheierii convenţiei de credit, peparcursul executării acesteia. Or, susţin recurenţii-reclamanţi, clauzele al căror caracter abuziv se invocă, se raportează la momentul încheierii contractului, hipervalorizarea fiind doar consecinţa directă, prejudiciabilă a clauzelor respective, consecinţă de altfel imediată.

Instanţa de apel a considerat că hipervalorizarea ar fi de fapt o impreviziune contractuală care nu are legătură cu momentul încheierii convenţiei, însă o astfel de abordare, apreciază recurenţii, este eronată, câtă vreme art. 966, art. 968, art. 969, art. 970 C. civ. trasează o anumită conduită părţilor din contract, respectiv aceea de a acţiona cu bună-credinţă, atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe parcursul executării sale.

Însă în speţă, nu este vorba despre o situaţie neprevăzută în contract, ivită pe parcursul derulării raporturilor juridice dintre părţi, ci despre anume clauze contractuale existente, de natură să prejudicieze progresiv, continuu, interesele recurenţilor, în calitate de consumatori.

În legătură cu interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, a fost denaturat atât conţinutul noţiunii de "bună-credinţă", cât şi pe cel al noţiunii de "dezechilibru semnificativ...", noţiuni al căror înţeles juridic şi consecinţe nu pot fi analizate just dacă nu sunt coroborate toate elementele care determină conduita părţilor, consecinţele juridice şi economice generate, celelalte clauze contractuale care, din punctul de vedere al riscului valutar, nu creează măcar un minimum de protecţie consumatorului.

În opinia recurenţilor, dacă ar fi fost analizat întregul contract de credit s-ar fi constatat că nu există nicio clauză care să le asigure vreun minim de protecţie în caz de fluctuaţie a cursului valutei, impunându-li-se astfel o conduită contractuală dezavantajoasă exact din momentul încheierii tranzacţiei. Omisiunea de a informa consumatorii de credite în valută despre riscul de hipervalorizare a monedei creditului constituie o încălcare a obligaţiei de transparenţă contractuală astfel cum este impusă de Legea nr. 148/2000 privind publicitatea şi de Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor.

Instanţa de apel nu a admis ipoteza ivirii unui dezechilibru contractual ca urmare a suportării de către consumatori a riscului valutar, astfel că nu a mai analizat criteriul echivalenţei prestaţiilor, fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi între obligaţii, nu a analizat că obligaţia de plată în prezent, denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei reclamanţilor şi implicit conferă un avantaj economic vădit disproporţionat pentru bancă, contrar principiului echităţii şi al bunei credinţe.

Instanţa s-a raportat strict la faptul că reclamanţii şi-au asumat riscul valutar prin manifestarea voinţei juridice la semnarea contractului în valută, considerând că acesta este un element asumat conştient, un element previzibil şi firesc. Or, plecând de la această premisă deformată, a dat valoare absolută dispoziţiilor art. 969 C. civ., nu a analizat contextul juridic care a precedat asumarea clauzelor prestabilite ale contractului, reaua-credinţă cu care a acţionat banca care a încălcat dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi 3)al Legii nr. 193/2000, care impun comerciantului un comportament precontractual şi contractual onest.

În ceea ce priveşte riscul contractului, greşit s-a considerat că acesta revine exclusiv recurenţilor, că este asumat conştient, deşi hipervalorizarea nu avea cum să fie anticipată la momentul încheierii contractului de către consumatori.

Toate argumentele ce caracterizează soluţia instanţei privitoare la suportarea exclusivă şi implicit nelimitată a efectelor fluctuaţiilor de curs valutar de către debitori precum şi faptul că riscul valutar suportat astfel este o trăsătură normală, tipică creditului în valută, sunt în contradicţie cu normele legale care impun un comportament corect comercianţilor.

Instanţa de apel, în mod greşit s-a raportat doar la faptul că a fost explicat mecanismul rambursării creditului, fără însă a verifica dacă a fost explicat mecanismul de schimb valutar, implicaţiile şi consecinţele în caz de dezechilibre economice.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel apărarea pârâtei privitoare la conţinutul clauzei contestate, prin faptul că, doar dacă e cazul, banca efectuează schimbul valutar la cotaţiile sale, astfel că facilitează acest serviciu în cazul în care împrumutaţii nu fac plata cu această monedă cumpărată de la altă instituţie de profil, deşi această monedă nu are circulaţie pe piaţa românească, fiind astfel imposibil de achiziţionat.

Recurenţii-reclamanţi susţin că greşit nu le-au fost reţinute apărările în ceea ce priveşte similitudinea cu cele dispuse de CJUE în C-26/13 Cauza Kasler şi Cauza Andriciuc, instanţa de apel dând o interpretare eronată dispoziţiilor comunitare, având în vedere că, din considerentele acestor cauze rezultă că cerinţa negocierii trebuie să fie efectivă, completă iar nu formală, banca având obligaţia să informeze asupra modului de comportare al monedei înainte de încheierea contractului şi că aceasta este fluctuantă, informare absolut necesară pentru realizarea unui acord de voinţă valabil.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, deşi instanţa de apel a admis că nu au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care i-ar fi permis acestuia să evalueze costul total al împrumutului său, a reţinut în mod contradictoriu că acest lucru nu înseamnă că este abuzivă clauza, de vreme ce banca nu a anticipat că va urma o depreciere dramatică a monedei naţionale, prin urmare această clauză nu este de natură să conducă la nulitatea absolută.

Recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel a nesocotit art. 44-45 şi art. 75-76 din Legea nr. 296/2004 - Codul Consumului; art. 6 din Legea nr. 289 privind regimul juridic al creditelor de consum; art. 18-19 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor; art. 21 din O.G. nr. 21/1992; art. 5-7 din Legea nr. 363/2007, privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor; art. 117, art. 126,art. 148 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului; art. 5, 966, 968, 969, 970 C. civ.

Intimata-pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2018, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ. însă părţile nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 12 februarie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 46/2018 din 23 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Prin încheierea din 16 aprilie 2019 a fost suspendată judecata recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ulterior cauza fiind repusă pe rol.

Înalta Curte, la termenul din 13 octombrie 2020, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., îl va respinge pentru următoarele considerente:

Recurenţii-reclamanţi au invocat greşita aplicare a normelor de drept material incidente în soluţionarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind utilizarea cotaţiilor proprii ale băncii la efectuarea schimbului valutar şi la suportarea de către împrumutat a tuturor diferenţelor de curs valutar (art. 2.4 - secţiunea 2); dreptul băncii de a efectua schimbul valutar, utilizând propriile cotaţii, eventualele diferenţe de curs valutar sunt şi vor fi suportate de către împrumutat (art. 4.3 -secţiunea 4); stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-LEU la valoarea avută la momentul contractului.

Cu privire la clauzele stipulate prin art. 2.4 şi art. 4.3 menţionate anterior, recurenţii -reclamanţi au criticat decizia atacată, susţinând că instanţa de apel, în mod greşit a reţinut că existenţadezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor se apreciază în raport de momentul încheierii contractului, însă hipervalorizarea CHF invocată de reclamanţi este o situaţie intervenită ulterior, pe parcursul executării contractului.

În opinia recurenţilor, clauzele al căror caracter abuziv se reclamă, se raportează la momentul încheierii contractului, hipervalorizarea fiind doar consecinţă directă, prejudiciabilă a clauzelor respective, consecinţă imediată.

Critica este nefondată întrucât instanţa de apel a reţinut că, din examinarea conţinutului concret al acestor clauze, prin raportare la dispoziţiile legale respectiv art. 2 şi 4 din Legea nr. 193/2000, act normativ prin care s-a transpus Directiva93/2013/CEE din 05.04.1993 şi Anexa nr. 1 la Legea nr. 193/2000 a rezultat că nu sunt îndeplinite cumulativ cele trei condiţii cerute de lege pentru a fi declarate abuzive clauzele, neexistând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul reclamanţilor sau contrar bunei-credinţe.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei dezechilibrului semnificativ, în mod corect a reţinut instanţa de apel că acesta se apreciază la momentul încheierii contractului deoarece elementele existente la acel moment pot crea dezechilibrul, iar nu executarea ulterioară a contractului, pe baza unor criterii cunoscute încă de la început de consumator, sub acest aspect neexistând o încălcare a legii de către instanţa de apel.

Înalta Curte reţine că recurenţii-reclamanţi au învestit instanţa cu constatarea caracterului abuziv al clauzelor indicate în petitul acţiunii. O astfel de solicitare, atunci când este găsită întemeiată, are ca efect aplicarea sancţiunii nulităţii absolute a clauzelor stipulate cu încălcarea obligaţiilor care incumbă profesioniştilor în relaţiile cu consumatorii, prin urmare are legătură cu formarea voinţei părţilor având cauze anterioare sau concomitente încheierii contractului de credit.

În consecinţă, solicitarea recurenţilor-reclamanţi de a fi declarată abuzivă clauza de risc valutar pe motivul hipervalorizării monedei creditului nu are acest caracter de cauză anterioră sau concomitentă ci ulterioară încheierii contractului, aşadar este o chestiune de executare a contractului iar nu de nulitate a clauzelor. Deşi hipervalorizarea monedei creditului este o consecinţă a clauzei de risc valutar aceasta nu s-a produs la momentul contractului, prin urmare, nu poate viza nulitatea absolută a clauzei în sensul acestei instituţii juridice.

În acest context este de menţionat şi Cauza Andriciuc C-186/16, în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat că, aprecierea cu privire la dezechilibrul semnificativ pe care o clauză abuzivă îl provoacă între drepturile şi obligaţiile părţilor, trebuie raportată la momentul încheierii contractului.

În acord cu prevederile art. 4 alin. (1) şi (2) şi art. 5 din Directiva nr. 93/2013, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a reţinut că cele două clauze nu au caracter abuziv, dat fiind faptul că sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, reclamanţii fiind în măsură să înţeleagă consecinţele acestora asupra patrimoniului lor.

Înalta Curte reţine ca nefondate şi criticile privind stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la valoarea avută la momentul contractului, din perspectiva încălcării normelor de drept material.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

În legătură cu acestă clauză şi prin raportare la dispoziţiile legale invocate, se reţine că, în mod corect instanţa de apel a apreciat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamanţi prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al francului elveţian la data încheierii contractului, întrucât urmăreşte înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurenţii-reclamanţi s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C 186/16 s-a reţinut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.(Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Această chestiune a fost pe deplin lămurită şi în recenta decizie pronunţată la 9 iulie 2020 de CJUE în cauza C-81/19 (ECLI:EU:C:2020:532). Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Prin Hotârârea din 21 martie 2013 dată în cauza C-92/11, CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, CJUE a arătat că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, CJUE a reţinut că din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurenţii-reclamanţi nu au deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reţine ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanţa de apel dar şi criticile care privesc incidenţa Legii nr. 193/2000 în legătură cu clauza de risc valutar.

Deşi decizia CJUE evocată este ulterioară deciziei din apel considerentele instanţei europene confirmă practic modul de aplicare a legii de către instanţa de apel consolidând considerentele acesteia, fără a fi necesară reţinerea retroactivă în cauză de faţă a jurisprudenţei instanţei europene.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 46/2018 din 23 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Totodată, Înalta Curte va respinge cererea formulată de intimata D. S.A. privind cheltuielile de judecată având în vedere că nu au fost dovedite astfel cum prevede art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 46/2018 din 23 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata D. S.A. privind cheltuielile de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,13 octombrie 2020.