Validity of CHF-denominated loan repayment and bank fee clauses under consumer protection law and the nominalism principle

Şedinţa publică din data de 08 octombrie 2020

Asupra recursului formulat:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, la data de 11.01.2018, sub nr. de dosar x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei să constate caracterul abuziv al clauzelor 5.1 lit. c), ce prevede comisionul de administrare şi 5.1 lit. a), ce prevede comisionul de acordare a creditului, din contractul de credit şi de garanţie nr. 49/30.01.2008, să se constate nulitatea absolută a acestor clauze, să fie obligată pârâta la restituirea sumelor plătite de reclamant în temeiul acestor clauze, precum şi la plata dobânzii legale, începând cu data încasării sumelor şi până în ziua plăţii efective, să se constate caracterul abuziv al clauzei 9.1, care stabileşte restituirea împrumutului în moneda CHF şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a acesteia clauze, să se dispună stabilirea/îngheţarea cursului valutar RON/CHF la valoarea de 2,3090 RON/CHF la data încheierii contractului, să fie obligată pârâta să restituie sumele rezultate în urma îngheţării cursului valutar, actualizate cu dobânda legală, din ziua plăţii efective, să fie obligată pârâta să emită un nou grafic de rambursare, ca urmare a anulării clauzelor abuzive şi a recalculării debitului, precum şi să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3600/14.05.2018, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 21.06.2018, sub nr. x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 3522 din 23 noiembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1654/A din 18 octombrie 2019 a respins apelul declarat de apelantul A., împotriva sentinţei civile nr. 3522 din 23 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata B. S.A., ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 1654/A din 18 octombrie 2019 a declarat recurs reclamatul A..

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul A. solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacată şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Sub un prim aspect reclamantul susţine că motivarea deciziei recurate cuprinde argumente contradictorii şi străine de pricina dedusă judecăţii. Nemotivarea hotărârii este întemeiată pe omisiunea instanţei de apel de a cerceta criticile formulate împotriva sentinţei de fond, analiza instanţei fiind sumară şi pur formală.

Astfel, motivarea instanţei de apel vizând critica privind respingerea probei cu interogatoriul pârâtei este una bazată pe o simplă presupunere, fiind nelegală, încălcând dreptul la un proces echitabil.

De asemenea, motivarea instanţei privind lipsa vreunui avantaj pentru consumator în ipoteza în care profesionistul şi-ar fi respectat obligaţia de informare este nelegală.

În concluzie, recurentul-reclamant apreciază că instanţa de apel a pronunţat o decizie cu o motivare întemeiată pe propriile deducţii şi presupuneri, fără nicio raportare la probatoriu.

Sub aspectul încălcării normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000, art. 2 lit. g) şi art. 15 din Legea nr. 190/1999, O.U.G. nr. 50/2010, Directiva 93/13/CEE, recurentul reclamant arată că instanţa de apel în contra acestor dispoziţii legale a reţinut că nu suntem în prezenţa unui dezechilibru semnificativ care rezultă din clauzele contractului.

Deşi instanţa reţine lipsa negocierii clauzelor contractuale criticate, aceasta reprezintă însăşi dovada relei-credinţe a pârâtei.

Dovada existenţei dezechilibrului contractual rezultă din valoarea monedei creditului care a crescut semnificativ în raport de moneda naţională, de faptul că în contract nu se regăsesc identificate prestaţiile pârâtei şi că valoarea comisioanelor este raportată la soldul creditului.

Este evident că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 atunci când a omis să constate dezechilibrul contractual existent care pune reclamantul în situaţia de inferioritate faţă de bancă.

În ceea ce priveşte aprecierea dată de către instanţa de apel asupra naturii contractului de credit este evident că s-au încălcat dispoziţiile art. 2 lit. c) şi g) din Legea nr. 190/1999. Este evident că suma împrumutată de reclamant a fost folosită pentru achiziţionarea unui teren pe care au fost edificate construcţii cu funcţiunea de locuinţe.

Sancţiunea nerespectării dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999 este nulitatea absolută, întrucât aceste prevederi imperative ocrotesc un interes general, de ordine publică.

În ceea ce priveşte încălcarea de către instanţa de apel a hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-618/10 Andriciuc şi alţii vs. România şi a dispoziţiilor art. 970 C. civ., recurentul-reclamant critică decizia instanţei de apel în sensul că acţiunea a fost respinsă faţă de efectele principiului nominalismului, fără a observa normele din materia contractuală, respectiv art. 970 C. civ.

Se susţine că instanţa de apel a ignorat critica recurentului cu privire la obligaţia profesionistului de informare a consumatorului la momentul contractării creditului. În opinia recurentului-reclamant, toate aceste aspecte se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor la 27.02.2020.

Prin încheierea din data de 04.06.2020, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, fiind admis în principiu şi a fost stabilit termen pentru soluţionarea acestuia în şedinţă publică.

În cadrul examenului de legalitate care priveşte decizia instanţei de apel, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a formulat o acţiune întemeiată pe legislaţia privind protecţia consumatorilor, solicitând constatarea ca fiind abuzive a clauzelor contractuale privind comisionul de administrare lunar menţionat la art. 5.1. lit. a) şi cel) privind comisionul de acordare a creditului menţionat la art. 5.1 lit. a)., precum şi clauza prevăzută la art. 9.1 care stabileşte restituirea împrumutului în moneda CHF.

Ca o consecinţă a caracterului abuziv al acestor clauze, a solicitat constatarea nulităţii absolute a acestora şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite de reclamant în temeiul acestor clauze, precum şi dobânda legală.

În cuprinsul criticii formulate în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, deoarece nu s-a răspuns criticilor formulate împotriva hotărârii de fond, instanţa de apel făcând o analiză sumară şi pur formală a motivelor apelului.

Verificând hotărârea recurată sub aspectul criticilor circumscrise motivului de recurs menţionat, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a răspuns criticilor formulate de recurent în apel, arătând că sunt nefondate criticile referitoare la comisionul de acordare şi la cel de administrare, aceste comisioane nefăcând parte din obiectul principal al contractului, fiind permisă pe fond analiza caracterului abuziv. În continuare, instanţa de apel a analizat criteriile conform cărora o clauză poate fi considerată ca fiind abuzivă prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu trimitere la jurisprudenţa CJUE.

De asemenea, instanţa de apel a analizat criticile recurentului care au vizat presupusul caracter abuziv al unei clauze care prevede că executarea obligaţiilor împrumutatului se face în moneda creditului, reţinând că, clauzele contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sunt excluse de la posibilitatea analizării caracterului abuziv.

Prin urmare nu se confirmă susţinerile recurentului referitoare la lipsa motivelor care să susţină soluţia pronunţată cu privire la caracterul abuziv al clauzelor contestate, hotărârea recurată cuprinzând argumentele care au determinat instanţa de apel să păstreze sentinţa pronunţată de prima instanţă.

Criticile formulate în raport de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost argumentat în sensul că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Sub un prim aspect s-a susţinut că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 2 lit. g) şi art. 15 din Legea nr. 190/1999, O.U.G. nr. 50/2010 şi Directiva 93/13/CEE.

În legătură cu această critică, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a avut în vedere toate dispoziţiile legale incidente în speţă şi a efectuat examenul caracterului abuziv al clauzelor menţionate la art. 5.1 lit. a) şi c) din contract din perspectiva criteriilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a jurisprudenţei CJUE.

S-a reţinut că examenul caracterului abuziv este posibil în speţă întrucât aceste clauze nu pot fi asimilate obiectului principal al contractului, deoarece nu reglementează prestaţia esenţială a convenţiei de credit, ci prestaţii cu caracter accesoriu.

Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor şi inteligibil,,

În aceste condiţii, instanţa supremă apreciază că prevederile contractuale referitoare la comisioanele bancare din contractul de credit dedus judecăţii, criticate ca abuzive pe motiv că nu sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, astfel încât nu sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv.

Recurentul mai susţine că fiind reţinută lipsa negocierii clauzelor contractuale, acest aspect demonstrează dezechilibrul contractual şi lipsa de bună credinţă a pârâtei.

Se reţine că faptul nenegocierii clauzelor contestate, reţinut de instanţele devolutive va fi menţinut şi în recurs, întrucât pârâta nu a răsturnat prezumţia relativă instituită de textul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, a lipsei de negociere cu consumatorul.

În acest context, împrejurarea că reclamantului i s-a prezentat oferta contractuală, în conformitate cu prevederile art. 8 din Legea nr. 190/1999, nu echivalează cu dovedirea negocierii.

Chiar dacă prevederile contractuale contestate nu au fost negociate cu reclamantul, nu se poate susţine că acestea conduc către o situaţie de dezechilibru contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, deoarece expun în mod transparent funcţionarea mecanismului contractual. Denumirea comisioanelor este sugestivă şi termenii utilizaţi sunt clari şi inteligibili, fiind uşor de înţeles că se percepe un comision pentru serviciile prestate de bancă cu ocazia acordării creditului, respectiv pentru administrarea lunară a acestuia.

În mod legal a apreciat instanţa de apel că nu sunt îndeplinite cerinţele cumulative prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru a considera aceste clauze drept abuzive, deoarece ele nu creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ceea ce priveşte raportarea recurentului la O.U.G. nr. 50/2010 aceasta nu poate fi primită, întrucât acest act normativ a intrat în vigoare la un moment ulterior încheierii contractului de credit, nefiind aplicabil în prezenta cauză, la momentul încheierii contractului nefiind interzisă perceperea celor două comisioane.

Cu privire la cerinţa caracterului clar şi inteligibil impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, aflată în strânsă legătură cu cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, instanţa supremă reţine că, în privinţa comisioanelor bancare, sunt relevante considerentele din decizia pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-621/17, Gyula Kiss şi CIB Bank care impune concluzia absenţei pretinsului caracter abuziv al clauzelor contestate în condiţiile în care clauza este formulată într-o manieră clară şi inteligibilă, iar de principiu comisionul de administrare nu poate crea un dezechilibru semnificativ şi nu poate fi în contradicţie cu cerinţa bunei-credinţe.

Recurentul critică necesitatea analizării cuantumului comisionului de administrare, raportat la valoarea creditului, aspect asupra căruia instanţa nu poate aprecia, întrucât evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se poate asocia cu justeţea preţului, aspect ce rezultă din dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Se mai susţine aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999, lege care reglementează regimul juridic al creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare.

În mod corect au reţinut ambele instanţe în sensul că sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 296/2004, contractul de credit fiind în sfera de aplicare a definiţiei contractului încheiat de un comerciant cu consumatorul.

În ceea ce priveşte criticile aduse capătului de cerere privind îngheţarea cursului de schimb valutar, recurentul susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., art. 970 C. civ. şi a jurisprudenţei CJUE exprimată în cauza C-618/10 Andriciuc şi alţii vs. România.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate din perspectiva conformităţii şi cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului şi cu cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în practica sa, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

În ceea ce priveşte solicitarea recurentului ca instanţa să acorde efecte Cauzei Andriciuc, instanţa supremă reţine faptul că, având în vedere considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-186/16, precum şi dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauza contestată reflectă transpunerea în contract a unei dispoziţii legale, respectiv a principiului nominalismului, fiind astfel exclusă din domeniul de aplicare a normelor de protecţie, cu consecinţa imposibilităţii analizării pe fond a caracterului abuziv al acesteia.

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, bazate esenţialmente pe jurisprudenţa CJUE, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile de nelegalitate invocate de către recurent, care susţin teze contrare acestei jurisprudenţe.

De altfel, aşa cum am mai arătat, raţiunea excluderii a fost clar expusă de către CJUE în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită, în mod corect instanţa de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1654 A din 18 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2020.