Employment conflict appeal barred by statute as the final appeal decision in labor disputes

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2020

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 1 februarie 2018 pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia I civilă, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a deciziei de desfacere a contractului individual de muncă nr. x din 24 noiembrie 2016, emisă de prepuşii intimatei cu sfidarea şi încălcarea dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. h), art. 62 alin. (3), art. 78, art. 251 alin. (1) şi art. 252 alin. (2) lit. a), b), c), d), e) şi f) din Codul muncii, să anuleze această decizie şi să o oblige pe pârâtă la emiterea unei decizii de încetare a contractului individual de muncă în temeiul art. 81 alin. (8) din Codul muncii, aşa cum a solicitat prin notificarea de demisie fără preaviz, înregistrată cu nr. x din 27 octombrie 2016, precum şi la plata despăgubirilor salariale indexate şi reactualizate în raport cu indicele de inflaţie, începând cu 28 noiembrie 2016 până la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti şi executării obligaţiei de emitere a deciziei de încetare a contractului individual de muncă în temeiul art. 81 alin. (8) din Codul muncii.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la recunoaşterea şi eliberarea adeverinţei de vechime în funcţia de liftier pentru perioada 19 februarie 2014 - până la data executării hotărârii judecătoreşti; la plata unui salariu minim pe economie indexat şi reactualizat conform indicelui de inflaţie, pentru cumulul de funcţii - funcţia de fochist şi funcţia de liftier -, realizat începând cu 19 februarie 2014 până la data executării hotărâri judecătoreşti, precum şi la majorarea zilelor de concediu de odihnă, conform art. 35 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. a) şi art. 200 din Codul muncii; la plata orelor suplimentare efectuate până la 27 octombrie 2016 şi la plata contravalorii echipamentului de lucru şi protecţie, suportat în cei 5 ani de activitate, precum şi la plata concediului de odihnă de 21 zile lucrătoare de care a dorit să beneficieze în perioada 28 octombrie 2016 - 28 noiembrie 2016.

A mai solicitat reclamantul să se constate încălcarea de către prepuşii intimatei a principiului bunei-credinţe, prevăzut de art. 8 alin. (1) din Codul muncii, hărţuirea morală, fizică şi psihologică şi discriminarea la care a fost supus de prepuşii intimatei, începând imediat după angajarea sa în luna noiembrie 2012 şi continuând treptat şi tot mai agresiv (5 ani de zile) până la 24 noiembrie 2016, când i-a fost desfăcut în mod abuziv şi nelegal contractul individual de muncă; să se constate că prin aceste fapte de hărţuire morală, fizică şi psihologică, prin discriminarea şi victimizarea sa, prin acest tratament abuziv, inuman şi discriminatoriu i-au fost grav încălcate şi afectate demnitatea în muncă, personalitatea şi demnitatea umană şi, în consecinţă, să fie obligată pârâta să îi plătească suma de 10.000 euro cu titlu de daune morale, precum şi cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces.

Prin sentinţa civilă nr. 1138 din 10 decembrie 2018, Tribunalul Botoşani, secţia I civilă a constatat renunţarea reclamantului la judecata capătului de cerere având ca obiect plata contravalorii echipamentului de lucru şi protecţie; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute şi anularea deciziei nr. 598 din 24 noiembrie 2016, precum şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii şi la plata despăgubirilor salariale; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la pretenţiile privind plata diferenţelor salariale pentru cumul de funcţii aferente perioadei 19 februarie 2014 - 31 decembrie 2014 şi a respins aceeaşi excepţie pentru pretenţiile ulterioare; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru capătul de cerere privind plata orelor suplimentare; a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă să elibereze reclamantului o adeverinţă privind activitatea desfăşurată în calitate de liftier în perioada 19 februarie 2014 - 24 noiembrie 2016; a respins ca nefondate capetele de cerere privind plata diferenţelor salariale pentru cumul de funcţii şi majorarea numărului de zile de concediu de odihnă, plata orelor suplimentare, constatarea discriminării şi acordarea de despăgubiri pentru discriminare în sumă de 10.000 de euro şi plata cheltuielilor de judecată şi a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere privind plata indemnizaţiei pentru concediul de odihnă.

Împotriva acestei sentinţe, A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 882 din 8 octombrie 2019, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului actualizarea cu rata inflaţiei a sumei de 816 RON pentru perioada 24 noiembrie 2016 -14 martie 2018 şi a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu sunt contrare.

Împotriva deciziei din apel, A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel.

În motivare, a arătat că instanţele de fond au selectat probele şi temeiul juridic al acţiunii, au interpretat şi stabilit în mod greşit obiectul juridic al acţiunii, au refuzat să administreze probele solicitate, să cerceteze şi să se pronunţe asupra tuturor argumentelor, probelor şi temeiurilor juridice legale invocate.

A susţinut recurentul că, aşa cum rezultă din precizările şi răspunsul la întâmpinare depuse la dosar, obiectul principal al cererii de chemare în judecată îl constituie constatarea hărţuirii psihologice şi fizice, discriminării şi victimizării la locul de muncă, comise de prepuşii intimatei cu premeditare, în mod continuat, în timpul celor 4 ani de muncă, astfel că acţiunea este una în constatare.

Mai mult, a arătat că şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000, art. 4, art. 9 alin. (1), art. 11 alin. (1) şi art. 12 din Legea nr. 202/2002, coroborate cu dispoziţiile art. 5 din Codul muncii şi că instanţa de fond a apreciat corect asupra obiectului acţiunii, drept pentru care a dispus citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, care este obligatorie pentru astfel de acţiuni, conform art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000.

Astfel, a susţinut că, prin demersul său judiciar, a urmărit să beneficieze de procedura şi de drepturile prevăzute de dispoziţiile imperative ale acestor legi speciale, O.G. nr. 137/2000 şi Legea nr. 200/2002, întrucât discriminarea a fost una continuă până în noiembrie 2016, iar, potrivit dispoziţiilor acestor legi speciale şi jurisprudenţei, acţiunea nu era prescrisă, putând fi introdusă în termen de trei ani de la data încetării contractului de muncă.

A mai arătat recurentul că, potrivit dispoziţiilor legale speciale imperative ale O.G. nr. 137/2000, la intrarea în vigoare a căreia s-au abrogat orice dispoziţii contrare, are dreptul să obţină "acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun" şi să se folosească "de orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări audio şi video sau date statistice".

Cu toate acestea, instanţele de fond au nesocotit obiectul juridic al acţiunii şi, fără a pune în discuţie acest aspect, l-au modificat din oficiu, stabilind că acesta constă în "contestaţie decizie de concediere".

În opinia recurentului, prin această metodă abuzivă şi ilegală, instanţele de fond au favorizat-o pe pârâtă, refuzând să cerceteze şi să constate faptele ilicite arătate de la punctul 2 până la punctul 9 din precizările depuse în faţa primei instanţe, reţinând ca nu au fost contestate în termenul de 30 de zile prevăzut de Codul muncii.

A subliniat recurentul că instanţa de apel a refuzat să consemneze motivele pentru care a fost respinsă cererea sa de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în temeiul art. 519-521 C. proc. civ.

De asemenea, a arătat că instanţa de apel a constatat în mod corect şi legal că termenul de prescripţie de 30 zile prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. a) din Codul muncii nu este aplicabil în cauza de faţă şi ca "într-adevăr, în Codul Muncii nu este prevăzut în mod expres vreun termen pentru contestarea acestor măsuri, astfel cum a susţinut şi reclamantul", însă, cu toate acestea, pentru a o favoriza pe pârâtă, a invocat termenul de prescripţie de 45 zile prevăzut de art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011, refuzând să constate că şi O.U.G. nr. 137/2000 şi Legea nr. 202/2002 (pe care este întemeiată acţiunea) sunt legi speciale, care se aplică cu prioritate.

În continuare, a prezentat pe larg motivele pentru care apreciază că instanţa a interpretat în mod greşit şi părtinitor probele administrate în cauză, raportat la situaţia de fapt, iar cererea sa de chemare în judecată este întemeiată.

A susţinut recurentul că cei doi judecători care au făcut parte din completul care a soluţionat cauza în primă instanţă erau datori să se abţină, întrucât au fost cercetaţi penal, ca urmare a unei plângeri penale pe care a formulat-o împotriva acestora.

În final, a arătat că instanţele de fond au încălcat grav principiul disponibilităţii, principiul contradictorialităţii, dreptul la apărare şi dreptul la un proces imparţial şi echitabil prevăzut de Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, subliniind că atât jurisprudenţa C.E.D.O., cât şi cea naţională au stabilit că nerespectarea acestor principii produce o vătămare a drepturilor părţilor şi se sancţionează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite în aceste condiţii.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost comunicat părţilor.

Recurentul a formulat punct de vedere la raport.

Înalta Curte a luat în examinare cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului, propusă prin raport, pe care o apreciază ca întemeiată pentru următoarele motive:

Recursul are ca obiect decizia nr. 882 din 8 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă într-un litigiu de muncă.

Referitor la obiectul acţiunii, Înalta Curte constată că reclamantul a învestit Tribunalul Botoşani la 1 februarie 2018 cu un conflict de muncă, solicitând constatarea nulităţii deciziei de încetare a contractului de muncă, emisă de angajator şi obligarea acestuia la emiterea unei noi decizii, precum şi la recunoaşterea şi plata unor drepturi izvorând din contractul de muncă şi din Codul muncii.

În ceea ce priveşte capătul de cerere vizând constatarea hărţuirii morale, fizice şi psihologice şi discriminării la locul de muncă, cu consecinţa obligării pârâtei la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale, trebuie precizat că, potrivit art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 (invocată de recurentul-reclamant), "persoana care se consideră discriminată poate formula, în faţa instanţei de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru şi nu este condiţionată de sesizarea Consiliului."

În speţă, reclamantul a înţeles să solicite despăgubiri, invocând discriminarea la locul de muncă în cadrul unui litigiu privind un conflict de muncă, soluţionat ca atare, cu participarea asistenţilor judiciari.

De altfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, de asemenea invocat prin cererea de chemare în judecată, "(1) în cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii.

(2) Orice discriminare directă sau indirectă faţă de un salariat, discriminare prin asociere, hărţuire sau faptă de victimizare, bazată pe criteriul de rasă, cetăţenie, etnie, culoare, limbă, religie, origine socială, trăsături genetice, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare cu HIV, opţiune politică, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă ori activitate sindicală, apartenenţă la o categorie defavorizată, este interzisă.

(3) Constituie discriminare directă actele şi faptele de excludere, deosebire, restricţie sau preferinţă, întemeiate pe unul sau mai multe dintre criteriile prevăzute la alin. (2), care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării drepturilor prevăzute în legislaţia muncii.

(4) Constituie discriminare indirectă actele şi faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute la alin. (2), dar care produc efectele unei discriminări directe.

Prin cererea de chemare în judecată a fost invocată şi Legea nr. 202/2002, care la art. 39 prevede că "(1) angajaţii au dreptul ca, în cazul în care se consideră discriminaţi pe baza criteriului de sex, să formuleze sesizări/reclamaţii către angajator sau împotriva lui, dacă acesta este direct implicat şi să solicite sprijinul organizaţiei sindicale sau al reprezentanţilor salariaţilor din unitate pentru rezolvarea situaţiei la locul de muncă.

(2) În cazul în care această sesizare/reclamaţie nu a fost rezolvată la nivelul angajatorului prin mediere, persoana angajată care prezintă elemente de fapt ce conduc la prezumţia existenţei unei discriminări directe sau indirecte bazate pe criteriul de sex în domeniul muncii, pe baza prevederilor prezentei legi, are dreptul atât să sesizeze instituţia competentă, cât şi să introducă cerere către instanţa judecătorească competentă în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa, respectiv la secţia/completul pentru conflicte de muncă şi drepturi de asigurări sociale din cadrul tribunalului sau, după caz, instanţa de contencios administrativ, dar nu mai târziu de un an de la data săvârşirii faptei."

Astfel, Înalta Curte constată că O.G. nr. 137/2000 creează cadrul legal general pentru combaterea discriminării.

În ceea ce priveşte discriminarea la locul de muncă, aceasta este reglementată în Codul muncii, dar şi incidental, prin Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, care, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 39, stabileşte competenţa soluţionării litigiilor vizând discriminarea angajaţilor pe acest criteriu în favoarea secţiei/completului pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Aşa fiind, atât timp cât reclamantul a înţeles să invoce şi discriminarea în cadrul unui conflict de muncă, intervenit între acesta şi angajator, soluţionarea acestui capăt de cerere este supusă regimului juridic aplicabil unor asemenea litigii, una dintre dovezi constituind-o chiar compunerea completului în primă instanţă, cu participarea asistenţilor judiciari.

Revenind la recursul declarat în cauză, Înalta Curte arată că, potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin art. III pct. 3 din Legea nr. 310/2018 "(...) în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, precum şi în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

În acest sens, art. 214 din Legea nr. 62/2011 prevede că hotărârile prin care se soluţionează cererile referitoare la conflictele individuale de muncă sunt supuse numai apelului.

Prin urmare, faţă de dispoziţiile enunţate, decizia nr. 882 din 8 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă împotriva căreia a fost promovat prezentul recurs, este definitivă încă de la pronunţare, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată şi cu recurs.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 882 din 8 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 octombrie 2020.