Insolvency Insurer’s Claim as Current Debt Does Not Extinct Pre-Existing Premium Debt for Undue Payment or Unjust Enrichment Restitution

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 16.01.2019, reclamanta S.C. A. S.R.L., societate în reorganizare judiciară, reprezentată prin administrator judiciar B.., a chemat în judecată pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige pârâta la plata sumei de 444.758,83 RON şi a penalităţilor de întârziere aferente, cu cheltuieli de judecată.

Temeiul de drept al cererii l-a constituit plata nedatorată şi, în subsidiar, îmbogăţirea fără justă cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 1940/26.06.2019, prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte suma de 384.412,68 RON şi, în consecinţă, a respins acţiunea în aceste limite, constatând prescris dreptul material la acţiune; a respins celelalte pretenţii, ca neîntemeiate.

Apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii tribunalului a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 2183/A/17.12.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B..

În motivare, recurenta a arătat că a plătit intimatei suma totală de 190.579,83 RON, reprezentând valoarea primelor de asigurare, în mai multe tranşe, la datele de 01.09.2014, 15.10.2014, 25.06.2015 şi 14.09.2015. A mai arătat că, în numele său, S.C. D. S.R.L., societate care, la rândul ei, face parte din grupul D., a plătit intimatei, tot în mod nedatorat, suma totală de 254.179 RON, la datele de 03.12.2014 şi 11.03.2015.

Recurenta a mai precizat că din 08.07.2010 se află în procedura insolvenţei, că intimata s-a înscris în tabel cu suma de 2.095.944,90 RON, iar ulterior a pretins şi contravaloarea primelor de asigurare, cu titlu de creanţe curente. De asemenea, a arătat că cea din urmă cerere a fost respinsă de către administratorul judiciar, că intimata a contestat respectiva măsură, iar Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 4182/09.06.2016, a respins contestaţia intimatei.

Potrivit autoarei căii de atac, de la data pronunţării sentinţei şi-a dat seama că a plătit intimatei în mod nedatorat suma totală de 444.758,83 RON.

De aceea, a apreciat că acţiunea de faţă, înregistrată pe rolul instanţei la data de 16.01.2019, a fost formulată în cadrul termenului de prescripţie.

Criticând decizia atacată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut, sub un prim aspect, că au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 2.528 C. civ. şi că prescripţia a început să curgă de la data pronunţării de către judecătorul-sindic a sentinţei civile nr. 4182, respectiv de la 09.06.2016, moment la care a cunoscut că plata către intimată a primelor de asigurare a fost făcută în mod nedatorat. De aceea, a arătat că în mod greşit a apreciat curtea de apel că trebuia să cunoască, încă de când a făcut plăţile, caracterul lor nedatorat, atât timp cât intimata a pretins plata sumelor pe care le-a considerat creanţe curente în procedura insolvenţei. Recurenta a mai subliniat că S.C. D. S.R.L., care a efectuat plăţi în numele său, nici nu avea cum să cunoască faptul că plata era nedatorată, de vreme ce era terţ faţă de raportul juridic dintre părţile litigante.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, a criticat şi soluţia adoptată pe fond, din perspectiva aplicării eronate a dispoziţiilor care reglementează plata nedatorată şi îmbogăţirea fără just temei.

În acest context, recurenta a considerat că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că plăţile au fost făcute în baza contractelor încheiate cu intimata, pentru că la momentul plăţii, datoriile nu mai existau din punct de vedere juridic, ca efect al pronunţării sentinţei civile nr. 4182/09.06.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 553/16.12.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Astfel, a arătat că prin neînscrierea în tabel a acestor creanţe, potrivit art. 76 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, în vigoare la data deschiderii procedurii, intimata şi-a pierdut calitatea de creditor pentru primele de asigurare neîncasate.

De altfel, recurenta a susţinut şi că îi revenea obligaţia de a achita primele de asigurare refacturate de către intimată, doar dacă anterior aceasta le-ar fi plătit către asigurător, dar că, în speţă, intimata nu a făcut dovada că ar fi achitat în mod real societăţii de asigurare sumele ce formează obiect al disputei litigioase.

La 02.06.2020, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte reţine următoarele:

Situaţia de fapt reţinută în etapele devolutive ale procesului presupune existenţa unor raporturi contractuale între părţi, iar apoi, subsecvent deschiderii procedurii insolvenţei împotriva recurentei (sub imperiul Legii nr. 85/2006), prezentarea de către intimată a unei creanţe în cuantum de 2.095.944,90 RON, care a fost înscrisă în tabel. În plus faţă de această sumă, recurenta a susţinut că i-a plătit intimatei suma de 190.579,83 RON, reprezentând valoarea primelor de asigurare şi că, în numele său, S.C. D. S.R.L., a mai plătit intimatei suma totală de 254.179 RON, cu acelaşi titlu.

Instanţele anterioare au mai reţinut că deşi intimata a pretins, pe parcursul derulării procedurii colective, şi contravaloarea primelor de asigurare, cu titlu de creanţe curente, această cerere i-a fost respinsă de către administratorul judiciar, iar contestaţia formulată de intimată împotriva măsurii practicianului în insolvenţă a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 4182/09.06.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, rămasă definitivă.

Prima critică a deciziei atacate vizează dezlegarea oferită prescripţiei.

Prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 2.528 C. civ. şi că prescripţia a început să curgă de la data pronunţării de către judecătorul-sindic a sentinţei civile nr. 4182/09.06.2016, deoarece atunci a cunoscut că plata către intimată a primelor de asigurare a fost făcută în mod nedatorat, iar nu din momentul efectuării plăţilor. Recurenta a mai subliniat că S.C. D. S.R.L., care a efectuat plăţi în numele său, nici nu avea cum să cunoască faptul că plata era nedatorată, de vreme ce era terţ faţă de raportul juridic dintre părţile litigante.

În conformitate cu art. 2.528 alin. (1) C. civ., "prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, dispoziţiile citate mai sus sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri.

Regula începutului curgerii prescripţiei impune determinarea ei în funcţie de momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea, ori de cel obiectiv, când păgubitul trebuia să cunoască aceste elemente.

Acţiunea în restituire întemeiată pe plata nedatorată se prescrie în termenul general, care începe să curgă de când solvens-ul a luat cunoştinţă sau a trebuit să cunoască natura nedatorată a plăţii, iar în situaţia specifică a actio de in rem verso, prescripţia începe să curgă de la momentul la care cel sărăcit a cunoscut sau trebuia să cunoască micşorarea patrimoniului său şi sporirea corespunzătoare a celui al altei persoane.

În considerarea acestor reguli, Înalta Curte apreciază că susţinerea recurentei potrivit căreia prescripţia ar fi început să curgă de la 09.06.2016, când Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a pronunţat sentinţa civilă nr. 4182, nu este fondată, deoarece acest reper, extrinsec raporturilor dintre părţi, nu conturează niciuna dintre ipotezele alternativ instituite de art. 2.528 alin. (1) C. civ.

În condiţiile factuale ale speţei, instanţele anterioare judicios au reţinut că, în contextul raporturilor contractuale dintre părţi, menţinute şi ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă asupra recurentei - ceea ce a presupus îndeplinirea, de către recurentă, a obligaţiei contractuale de plată a primelor de asigurare -, aceasta a cunoscut sau cel puţin trebuia să cunoască atât pretinsa pagubă (nivelul sumelor achitate), cât şi pe cel care răspunde de ea (partea care a primit plata).

Considerentele expuse mai sus conduc spre aceeaşi concluzie şi în privinţa plăţilor efectuate de către S.C. D. S.R.L., întrucât acestea, potrivit propriilor susţineri ale recurentei, au fost făcute în numele său.

Prin urmare, dispoziţiile art. 2.528 C. civ. nu au fost greşit aplicate.

Subsumat tot motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat şi soluţia adoptată pe fond, apreciind că la data plăţii, datoriile nu mai existau din punct de vedere juridic, ca efect al pronunţării a sentinţei civile nr. 4182/09.06.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 553/16.12.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Înalta Curte notează că potrivit art. 1.341 alin. (1) C. civ. "Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire", iar potrivit art. 1.345 C. civ., "Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri".

Instanţele anterioare au reţinut că reclamanta (acum recurentă) era debitorul obligaţiei de plată a sumelor reprezentând contravaloarea primelor de asigurare, iar facturile emise de pârâta-intimată au avut la bază contractele de leasing încheiate între părţi, contractele de asigurare facultativă (poliţele CASCO) şi contractele de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto (poliţele RCA).

În aceste circumstanţe, condiţia desprinsă din cel dintâi text legal citat, care priveşte plata nedatorată, aceea ca datoria să nu existe din punct de vedere juridic, nu este îndeplinită, deoarece creanţa rezultă din art. 2.7.1, comun contractelor de leasing financiar încheiate între părţi, care, reluând dispoziţiile art. 5 din O.G. nr. 51/1997, a instituit în sarcina recurentei-utilizator obligaţia de a suporta costurile asigurării bunurilor.

Toate sumele astfel datorate au fost plătite de bună voie de recurentă sau, în numele ei, de către S.C. D. S.R.L., anterior pronunţării sentinţei civile nr. 4182/09.06.2016, prin care judecătorul-sindic a reţinut că suma pretinsă de intimată cu titlu de contravaloare a primelor de asigurare nu are caracterul unei creanţe curente, care, prin urmare, nu beneficiază de dispoziţiile de art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora "Creanţele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observaţie sau în procedura reorganizării judiciare vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală. Prevederea se aplică în mod corespunzător pentru creanţele născute în procedura de faliment".

În opinia recurentei, această dezlegare are semnificaţia inexistenţei creanţei părţii adverse şi, ca o consecinţă, a inexistenţei propriei sale datorii.

Înalta Curte reţine că deschiderea procedurii insolvenţei marchează începutul unei perioade în care realizarea creanţelor împotriva unui debitor în insolvenţă este guvernată de dispoziţiile legii speciale, care instituie în sarcina titularului unei creanţe născute anterior deschiderii procedurii obligaţia depunerii declaraţiei de creanţă într-un anumit termen.

Neîndeplinirea acestei obligaţii produce efectul prevăzut de art. 76 din Legea nr. 85/2006, în sensul că respectivul creditor este decăzut din dreptul de a participa la distribuirile de sume în cadrul reorganizării şi falimentului şi de a-şi realiza creanţa împotriva debitorului/membrilor/asociaţilor cu răspundere nelimitată ai persoanei juridice debitoare, ulterior închiderii procedurii, cu excepţia cazului în care debitorul a fost găsit vinovat de bancrută simplă sau bancrută frauduloasă ori i s-a stabilit răspunderea pentru efectuarea de plăţi sau transferuri frauduloase.

Legea nr. 85/2006 are caracter special şi domeniu de reglementare propriu; de aceea, sancţiunea decăderii instituită de art. 76 operează doar în condiţiile legii speciale şi în limitele ei. Ca efect al acesteia, titularul unei creanţe născute anterior deschiderii procedurii, care nu a prezentat în termen declaraţia de creanţă, nu dobândeşte calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedură, în sensul pe care îl defineşte art. 3 pct. 8 din acelaşi act normativ.

Semnificaţia acestei concluzii nu trebuie însă extinsă.

După cum rezultă din art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, creanţa curentă este cea născută după data deschiderii procedurii, în perioada de observaţie sau în procedura reorganizării judiciare.

Prin urmare, dacă prin sentinţa civilă nr. 4182/09.06.2016, judecătorul-sindic i-a negat creanţei caracterul curent, aceasta nu presupune că ea nu ar mai exista, ci doar că naşterea ei este anterioară, iar nu ulterioară deschiderii procedurii. Aşadar, în litigiul finalizat prin sentinţa civilă nr. 4182/09.06.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, disputa părţilor nu a purtat asupra existenţei creanţei, ci asupra caracterului ei, curent sau anterior deschiderii procedurii.

Tocmai de aceea, statuările judecătorului-sindic au impus concluzia potrivit căreia nedepunerea în termen a unei declaraţii de creanţă pentru contravaloarea primelor de asigurare afectează dreptul intimatei de a-şi valorifica respectivele pretenţii în cadrul procedurii concursuale (nefiind, în limita acestor sume, creditor îndreptăţit să participe la procedură), dar nu existenţa creanţei, în sine.

Aşa fiind şi în circumstanţele factuale reţinute de instanţele devolutive şi expuse anterior, plata de bună voie a acestei creanţe nu indică eroarea în care s-ar fi aflat recurenta, ci semnifică doar executarea unei obligaţii legale şi contractuale.

Aceleaşi considerente relevă legalitatea deciziei atacate şi din perspectiva temeiului subsidiar al cererii de chemare în judecată, îmbogăţirea fără justă cauză, întrucât scăderea patrimoniului recurentei este justificată în condiţiile art. 1346 lit. a) C. civ., plata fiind făcută în executarea unei obligaţii valabile.

Afirmaţia recurentei potrivit căreia, în speţă, intimata nu a făcut dovada că ar fi achitat în mod real societăţii de asigurare sumele ce formează obiect al disputei litigioase nu poate forma obiect al examinării în recurs, pentru că ea conturează o eventuală critică asupra temeiniciei deciziei, nicidecum asupra legalităţii ei. Însă, recursul nu este o cale devolutivă de atac, iar părţile nu beneficiază şi de al treilea grad de jurisdicţie.

Cele prezentate mai sus conduc spre concluzia că motivul de recurs invocat nu justifică măsura casării hotărârii atacate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator B.. împotriva deciziei civile nr. 2183/A din 17 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 7 octombrie 2020.