Negative conflict of jurisdiction in social security dispute: exclusivity of claimant’s choice in alternative territorial competence and prohibition of ex officio declination

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, la 14 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Centrul Medical de Diagnostic şi Tratament Ambulatoriu "Dr. B." şi Centrul Medical Dâmboviţa al M.A.I., a solicitat ca primul pârât să fie obligat să îi plătească suma 181,65 RON reprezentând contravaloarea medicamentelor pentru lunile noiembrie - decembrie 2019 şi ianuarie 2020, sumă ce va fi indexată lunar cu indicele de inflaţie şi la care se va calcula şi dobânda legală penalizatoare, începând cu data introducerii acţiunii, iar al doilea pârât să fie obligat să emită reţetă electronică pentru toate medicamentele prescrise pe denumire comercială de către cei doi medici specialişti în cardiologie şi urologie.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe textele de lege menţionate în cuprinsul acţiunii, precum şi pe art. 1535 din C. civ., O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală, Directiva nr. 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16.02.2011.

Prin sentinţa civilă nr. 1428 din 20 octombrie 2020, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă Complet specializat în soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Conflicte de Muncă.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut că art. 154 din Legea nr. 263/2010 prevede faptul că cererile îndreptate împotriva C.N.P.P., a caselor teritoriale de pensii sau împotriva caselor de pensii sectoriale se adresează instanţei în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul reclamantului. Celelalte cereri se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul.

Arată că prima teză a textului de lege, în care calitatea de pârâtă o deţine C.N.P.P. şi casele teritoriale sau sectoriale de pensii, stabileşte competenţa teritorială exclusivă a tribunalului de la domiciliul reclamantului privind soluţionarea cauzelor ce au ca obiect litigii de asigurări sociale, iar litigiul cu care instanţa a fost învestită se încadrează în ipoteza a doua a art. 154 din Legea nr. 263/2010, acţiunea având ca obiect obligarea pârâtului Centrul Medical de Diagnostic şi Tratament Ambulatoriu "Dr. B." şi Centrul Medical Dâmboviţa al M.A.I. la decontarea medicamentelor fostului poliţist, actual pensionar, pârât care nu este nici C.N.P.P., nici casă teritorială sau sectorială de pensii.

Totodată, a arătat că, potrivit art. 129 din C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura, cum este cazul de faţă.

Cum, în cauză, pârâtul îşi are sediul în Bucuresti, tribunalul a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Faţă de cel de al doilea capăt de cerere, privind obligarea medicului de familie din cadrul Centrului Medical Dâmboviţa al M.A.I. să îi emită reţetă electronică pentru toate medicamentele prescrise pe denumirea comercială de către medicii specialişti, Tribunalul Dâmboviţa a apreciat că această solicitare constituie o obligaţie de a face, a cărei competenţă teritorială este stabilită prin norme de ordine privată, pentru care nu este obligatorie o anumită instanţă, operând, în cauză, prorogarea judiciară de competenţă, prin raportare la competenţa teritorială exclusivă a primului capăt de cerere.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la 18 noiembrie 2020, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 7026 din 7 decembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată, din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Centrul Medical de Diagnostic şi Tratament Ambulatoriu "Dr. B." şi Centrul Medical Dâmboviţa al M.A.I., în favoarea Tribunalului Damboviţa.

Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a statuat că, potrivit art. 30 din Legea nr. 360/2002, dreptul la pensii şi asigurări sociale pentru poliţişti se exercită prin sistemul pensiilor militare de stat şi alte drepturi de asigurări sociale din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale în condiţiile prevăzute de Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare.

Conform art. 104 din Legea nr. 223/2015, prevederile respectivei legi, referitoare la jurisdicţia în sistemul pensiilor militare de stat, se completează cu dispoziţiile C. proc. civ. şi ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Interpretând coroborat dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 360/2002 cu cele ale art. 104 din Legea nr. 223/2015 privind sistemul pensiilor militare de stat, instanţa de conflict a statuat că prevederile Legii nr. 223/2015, referitoare la jurisdicţia în sistemul pensiilor militare de stat, se completează cu dispoziţiile C. proc. civ.

Cu referire la instanţa competentă din punct de vedere teritorial, a reţinut că, în temeiul art. 111 C. proc. civ., reclamantul putea introduce cererea îndreptată împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public, fie la instanţa de la domiciliul său, fie la instanţa de la sediul oricăruia dintre pârâţi, astfel încât, pentru toate cazurile în care legea stabileşte o competenţă teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanţele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului, conform art. 116 C. proc. civ.. În speţă, reclamantul, cu domiciliul în judeţul Dâmboviţa, a ales să sesizeze Tribunalul Dâmboviţa.

În plus, a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

În speţă, a reţinut că pârâta nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale nici prin întâmpinare, nici la primul termen de judecată, fiind invocată de instanţă din oficiu, la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate în faţa primei instanţe.

Existând conflict de competenţă, potrivit art. 133 şi următoarele din C. proc. civ., cauza a fost înaintată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării incidentului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 15 ianuarie 2021, sub acelaşi număr de dosar.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe, Tribunalul Dâmboviţa şi Tribunalul Bucureşti, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că, în prezenta cauză, este aplicabil C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că obiectul prezentului dosar îl reprezintă cererea reclamantului, fost poliţist, de a i se deconta contravaloarea medicamentelor pentru perioada menţionată şi de a i se elibera reţetă electronică pentru toate medicamentele prescrise pe denumire comercială de către medicii specialişti, natura prezentei cauze fiind aceea de litigiu de asigurări sociale, drepturile pretinse derivând din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului cu cele ale art. 104 din Legea nr. 223/2015 privind sistemul pensiilor militare de stat, rezultă că prevederile Legii nr. 223/2015, referitoare la jurisdicţia în sistemul pensiilor militare de stat, se completează cu dispoziţiile C. proc. civ.

În ceea ce priveşte instanţa competentă din punct de vedere teritorial, se reţine că, în temeiul prevederilor art. 111 C. proc. civ., reclamantul putea introduce cererea îndreptată împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public, fie la instanţa de la domiciliul său, fie la instanţa de la sediul oricăruia dintre pârâţi.

În cauză, opţiunea reclamantului a fost în sensul soluţionării cauzei la Tribunalul Dâmboviţa, instanţa de la domiciliul său.

Pentru toate cazurile în care legea stabileşte o competenţă teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanţele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului, conform art. 116 C. proc. civ.

Aşadar, în toate cazurile de competenţă alternativă, alegerea instanţei competente aparţine reclamantului, iar odată învestită una dintre instanţele competente teritorial alternativ, opţiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât, prin introducerea acţiunii, s-a fixat în mod definitiv competenţa teritorială a instanţei respective.

În conformitate cu dispoziţiile art. 130 C. proc. civ., excepţia necompetenţei se invocă în mod diferit, în funcţie de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competenţă încălcate.

Necompetenţa este de ordine publică în situaţiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv când sunt încălcate normele privind competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat şi în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetenţa este de ordine privată.

Normele de competenţă reglementate de art. 111 C. proc. civ. sunt de ordine privată, astfel încât, potrivit art. 130 alin. (3) din acelaşi Cod, necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Or, în condiţiile în care această excepţie nu este invocată de către pârât, instanţa învestită nu o poate invoca din oficiu, aceasta rămânând competentă să soluţioneze pricina.

În cauză, pârâtul nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Dâmboviţa.

Prin urmare, faţă de prevederile legale mai sus-menţionate, chiar dacă Tribunalul Dâmboviţa nu ar fi fost competent să judece cauza, nu putea să invoce din oficiu necompetenţa sa teritorială şi să se desesizeze, în această manieră, de soluţionarea pricinii.

Aşadar, în atare situaţie, instanţa nu mai poate să se dezînvestească prin declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, din oficiu ori la cererea pârâtului, şi nici chiar reclamantul nu mai poate reveni asupra alegerii sale, în favoarea unei alte instanţe.

În concluzie, sesizarea Tribunalului Dâmboviţa a fost făcută cu respectarea art. 111 C. proc. civ., astfel că acesta era competent teritorial să judece cauza şi nu putea declina competenţa de soluţionare altei instanţe, deopotrivă competente, cu încălcarea art. 116 C. proc. civ. şi, totodată, a voinţei reclamantului.

Mai mult decât atât, Înalta Curte reţine şi faptul că hotărârea de declinare a cauzei a fost adoptată după ce Tribunalul Dâmboviţa, verificând din oficiu competenţa generală, materială şi teritorială la termenul din 16 iulie 2020, conform încheierii de şedinţă de la acea dată, a constatat că este competent să soluţioneze litigiul de faţă.

În considerarea celor ce preced, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 135 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Centrul Medical de Diagnostic şi Tratament Ambulatoriu "Dr. B." şi Centrul Medical Dâmboviţa al M.A.I., în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 februarie 2021.