Currency-denominated loan repayment clause excluded from abuse review; failure to verify bank's information duty on overlapping origination fees.

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2021

Asupra recursurilor civile de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, iniţial, sub nr. x/2017 pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâta D. ROMÂNIA S.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit şi de garanţie nr. x din 11 octombrie 2007: art. IV pct. 3 referitor la revizuirea dobânzii variabile, urmând a fi înlocuită cu o formulă de calcul prevăzută de O.U.G. nr. 50/2010 (indice LIBOR + marja Băncii); art. 5.1 lit. b) privind comisionul de acordare de 2760 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului; art. 5.1 lit. c) privind comisionul de administrare lunar, de 0,10%, respectiv 115 CHF lunar; art. 9.1, referitor la restituirea creditului în moneda în care a fost acordat, CHF.

Au solicitat, de asemenea, restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor abuzive, la care se adaugă dobânda legală aferentă, stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/RON la cursul valabil la momentul semnării contractului, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 8737 din 27 octombrie 2017, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

La această instanţă, cauza a fost înregistrată la data de 13 noiembrie 2017, sub nr. x/2017.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa nr. 4879 din 19 decembrie 2017, a admis în parte acţiunea şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei 4.3 din contractul de credit, în forma anterioară modificărilor aduse prin actul adiţional nr. x din 3 august 2018.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de stabilire a unei formule de calcul a dobânzii variabile, precum şi celelalte capete de cerere.

A luat act că reclamanţii şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Totodată, a admis în parte cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată şi i-a obligat pe reclamanţi să plătească, în solidar, suma de 1000 RON, reprezentând onorariu avocaţial, în cuantumul redus de instanţă.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta, căi de atac înregistrate la data de 6 martie 2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin decizia nr. 1760 din 26 septembrie 2018 a fost respins apelul formulat de pârâta D. ROMÂNIA S.A.. A fost admis apelul declarat de reclamanţi şi a fost schimbată în parte sentinţa nr. 4879 din 19 decembrie 2017 a Tribunalului Bucureşti, în sensul că s-a constatat caracterul abuziv şi al clauzei prevăzute de art. 5.1 lit. c) din contract, referitor la comisionul de administrare.

S-a dispus restituirea sumelor achitate cu acest titlu, de la data perceperii şi până la data încheierii actului adiţional nr. x din 3 august 2011, cu dobânda legală aferentă.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanţii-reclamanţi a sumei de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs atât pârâta D. (România) S.A., cât şi reclamanţii A., B. şi C., recursuri înregistrate la data de 7 noiembrie 2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Recurenţii-reclamanţi au criticat decizia atacată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

În ce priveşte nelegalitatea soluţiei de respingere a capătului de cerere relativ la clauza de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat (art. 9.1 din contract), recurenţii au susţinut, în esenţă, încălcarea de către profesionist a obligaţiei de transparenţă a clauzei, în sensul art. 75 şi art. 76 din Codul consumatorului. Concret, au arătat că în contractul de împrumut ar fi trebuit să se indice în mod transparent mecanismul de schimb al monedei străine, astfel încât un consumator mediu şi rezonabil informat să poată anticipa şi înţelege consecinţele angajamentului pe care şi l-a asumat, iar angajamentele să fie echilibrate sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

Totodată, au relevat încălcarea obligaţiei de informare în perioada precontractuală, în sensul că Banca nu a inventariat şi notificat consumatorului fluctuaţiile previzibile ale cursului de schimb valutar, spre a fi avute în vedere la determinarea gradului de îndatorare acceptat de debitor şi stabilit în funcţie de veniturile acestuia, obţinute în moneda naţională.

În sensul consecinţelor încălcării de către Bancă, a obligaţiei de transparenţă şi de informare, recurenţii-reclamanţi au citat vaste pasaje dintr-o hotărâre a Curţii de Apel Cluj şi din jurisprudenţa instanţelor din Grecia.

În sfârşit, tot sub aspectul greşitei respingeri a acestui capăt de cerere, reclamanţii au invocat încălcarea obligaţiei Băncii de a acţiona cu bună-credinţă atât la negocierea, cât şi pe parcursul executării contractului. Întrucât hipervalorizarea CHF a constituit un eveniment imprevizibil, viitor şi incert, se impune echilibrarea prestaţiilor părţilor în temeiul teoriei impreviziunii.

Reclamanţii au mai arătat că, deşi clauza privind revizuirea dobânzii variabile a fost constatată abuzivă, instanţele de fond au omis să o înlocuiască cu o dispoziţie naţională cu caracter supletiv.

În situaţia în care instanţele anterioare au apreciat că nu poate fi înlocuită clauza nulă cu formula de calcul solicitată de reclamanţi şi prevăzută de O.U.G. nr. 50/2010, ar fi trebuit să rămână valabilă, pe întreaga perioadă de derulare a convenţiei, dobânda agreată iniţial de părţi, de 4,5%.

Recurenţii au criticat, de asemenea, soluţia de respingere a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv a clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. b) din contract, privind comisionul de acordare, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului.

Au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a omis să analizeze aspectul referitor la existenţa, pentru aceleaşi pretinse prestaţii ale băncii, şi a unui alt cost pus în sarcina consumatorului, anume a comisionului de analiză dosar. Aşa fiind, s-a omis a se aprecia asupra susţinerii reclamanţilor, referitoare la lipsa oricărei contraprestaţii a Băncii în schimbul perceperii acestui comision.

Au mai relevat că perceperea unui astfel de comision este prohibită de prevederile art. 35 alin. (1) lit. b) şi de) art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, precum şi de art. 15 din Legea nr. 150/1999.

Recurenţii au arătat că, în analiza condiţiilor necesar a fi întrunite pentru constatarea caracterului abuziv a acestei clauze, instanţa de apel ar fi trebuit să constate dezechilibrul semnificativ între prestaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, şi lipsa bunei-credinţe a Băncii, din împrejurarea că stabilirea unui procent din valoarea creditului nu are legătură cu efortul profesionistului, acelaşi indiferent de suma acordată cu titlu de împrumut. Altfel spus, nu este vorba decât de o dobândă mascată.

Aşadar, consideră că s-a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, precum şi o motivare insuficientă a soluţiei adoptate.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la art. 1, art. 4, art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 6 şi 7 din Legea nr. 363/2007, art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 50/2010, precum şi art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă D. S.A. a criticat decizia atacată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele referitoare la obiectul principal al contractului ori la raportul calitate - preţ sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, în măsura în care sunt clar şi inteligibil formulate.

Or, clauza cuprinsă în art. 5.1 lit. c) (comision de administrare) reglementează aspecte ce privesc atât preţul contractului, cât şi obiectul principal al convenţiei de credit, astfel că, fiind redactată fără echivoc, nu putea face obiectul analizei sub aspectul caracterului abuziv.

Cât priveşte soluţia de admitere a cererii consumatorului, privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de dobândă variabilă, a susţinut că aceasta a fost pronunţată pe baza unor motive străine de natura cauzei. Contrar celor reţinute de judecătorii fondului, evoluţia dobânzii s-a bazat pe criterii obiective (indice LIBOR+ marja băncii).

În sfârşit, recurenta-pârâtă a relevat greşita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ce priveşte soluţia de constatare a nulităţii clauzei de comision de administrare.

Astfel, instanţa de apel a reţinut caracterul negociat al acestei clauze doar în actul adiţional din 3 august 2011, nu şi în contractul iniţial încheiat de părţi, la 11 octombrie 2007. Or, în condiţiile în care acest cost este stipulat în aceiaşi termeni atât în actul adiţional, cât şi în contractul iniţial, nu există niciun argument pentru a reţine că acordul iniţial nu s-a fundamentat pe negocierea clauzelor.

Relativ la condiţia dezechilibrului semnificativ, susţinerile instanţei de apel sunt nelegale, întrucât nu ar fi trebuit avută în vedere perspectiva economică, pe de o parte, iar, pe de altă parte, comisionul a avut un caracter justificat, fiind echivalentul operaţiunilor necesare şi derulate de Bancă pe parcursul întregii perioade de rambursare, operaţiuni pe care recurenta le enumeră prin cererea de recurs: notificări, adrese, operaţiuni pe cont etc.

Cu privire la pretinsa rea-credinţă a Băncii, a susţinut, în esenţă, că trebuia apreciată în raport de situaţia concretă de la momentul încheierii contractului, prin raportare la dispoziţiile legale şi practicile comercial-bancare în acea perioadă şi că, oricum, buna-credinţă se prezumă, revenind consumatorului obligaţia de a proba intenţia de a prejudicia a profesionistului.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată în raport de recursul declarat de reclamanţi, intimata D. S.A. a invocat, în principal, nulitatea căii de atac declarate de consumatori, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 18 februarie 2020, s-a respins excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanţi, pentru considerentele reţinute în respectivul act procesual.

S-au admis în principiu recursurile declarate atât de către reclamanţi, cât şi de către pârâtă şi, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată pe fond a căilor extraordinare de atac în reformare, cu citarea părţilor.

Cauza a fost suspendată în intervalul 2 iunie 2020 - 24 noiembrie 2020, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. De asemenea, în perioada noiembrie 2020 - 2 februarie 2021, a fost suspendată judecata recursului, potrivit textului de lege mai sus indicat, până la soluţionarea cauzei C-269/19 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Critica relativă la încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Dispoziţiile legale suscitate transpun în dreptul naţional prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Instanţa reţine însă că textul de lege pretins greşit aplicat (art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000) nu este incident raportului juridic dedus judecăţii. Astfel, contractul de credit în litigiu a fost încheiat la data de 11 octombrie 2007, dată la care prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva CEE-93/13 nu fuseseră transpuse în legislaţia naţională şi, prin urmare, nu exista această cauză de excludere de la verificarea caracterului abuziv a acestui tip de clauze. Alineatul 6 al articolului 4 a fost introdus abia prin art. VI pct. 2 din Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 899 din 28 decembrie 2007.

Mai mult decât atât, CJUE a statuat, în Hotărârea Caja di Ahorros y Monte Piedad de Madrid, C-487/08, că art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva CEE 93/13 a Consiliului din 5 aprilie 1993 nu se opun unei reglementări naţionale, cum era cea în vigoare la data perfectării contractului de credit în litigiu, care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau raportul calitate/preţ, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

În acest context, nu se mai impune a analiza dacă clauza privind comisionul de administrare făcea, în adevăr, parte din obiectul principal al contractului, în sensul că viza sau nu o prestaţie esenţială a contractului de împrumut şi care, ca atare, îl caracterizează ori dacă privea raportul dintre cuantumul costului de administrare şi serviciile furnizate în schimbul acestuia.

Aşadar, critica formulată prin cererea de recurs, relativă la greşita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, text de lege inaplicabil contractului de credit în litigiu, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Nici motivul de recurs potrivit căruia soluţia instanţei de apel, referitoare la caracterul abuziv al clauzei de dobândă variabilă, s-ar baza pe motive străine de cauză, critică subsumată art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este fondat.

Soluţia pronunţată de instanţa de apel s-a fundamentat pe lipsa de transparenţă a clauzei cuprinse în art. 4.3 din contract, judecătorii stabilind că reclamanţii nu au fost în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru ei din clauza în discuţie. Procedând astfel, aceştia au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpun dispoziţiile art. 5 din Directiva CEE-93/13.

Aşadar, statuând că o clauză contractuală scrisă trebuie întotdeauna să fie redactată în mod clar şi inteligibil, instanţa de apel nu şi-a fundamentat soluţia pe motive străine de cauză. Contrar celor susţinute de recurentă, dacă o clauză scrisă satisface cerinţele de transparenţă se analizează în raport de conţinutul său concret şi de criteriile stabilite în jurisprudenţa CJUE, şi nu prin analizarea modului în care profesionistul înţelege să pună în executare respectiva clauză, pe parcursul derulării contractului de credit.

În sfârşit, nici criticile privind greşita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 de către instanţa de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzei de comision de administrare, nu pot fi primite.

Sub aspectul lipsei de negociere a acestei clauze, la data perfectării contractului de credit, constată că instanţele de fond au reţinut că Banca pârâtă nu a reuşit să răstoarne, prin probele administrate, prezumţia de nenegociere a unei clauze standard preformulate, prezumţie instituită prin art. 4 alin. (3) teza ultimă din Legea nr. 193/2000. A solicita instanţei de recurs să reevalueze circumstanţele factuale ale încheierii/semnării contractului şi anume în ce măsură profesionistul a oferit consumatorului posibilitatea de a negocia, de a influenţa sau modifica conţinutul contractului, este un demers incompatibil cu această etapă procesuală.

În mod asemănător, constată că instanţa de apel a analizat şi celelalte două condiţii, referitoare la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile contractuale ale părţilor şi la cerinţa de bună-credinţă. În examinarea existenţei dezechilibrului semnificativ, a aplicat criteriile ce rezultă din jurisprudenţa CJUE (Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Constructora Principado, C-226/12, pct. 22 şi 23), iar relativ la problema cerinţei de bună-credinţă, a verificat dacă profesionistul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în urma unei negocieri individuale (Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C-415/11, pct. 69).

În acest context, recurenta-pârâtă nu poate solicita instanţei de recurs să procedeze ea însăşi la reevaluarea condiţiilor necesar a fi întrunite pentru ca o clauză contractuală să fie declarată abuzivă, reevaluare ce presupune analiza unor circumstanţe factuale. În realitate, recurenta-pârâta solicită a se stabili o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţele cu plenitudine de jurisdicţie, ceea ce contravine scopului căii de atac extraordinare a recursului, acela de a verifica doar conformitatea hotărârii cu normele de drept aplicabile.

Faţă de cele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

Recursul declarat de reclamanţi se constată a fi fondat, însă numai pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Referitor la soluţia dată capătului ce cerere în constatare caracterul abuziv al clauzei de restituire a împrumutatului în moneda în care a fost acordat (CHF), reclamanţii au invocat greşita aplicare a normelor de drept material ce reglementează cerinţa de transparenţă a clauzelor contractuale scrise (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 75 raportat la art. 76 din Legea nr. 2964/2004), încălcarea obligaţiei de informare în perioada precontractuală în ce priveşte fluctuaţiile previzibile ale cursului de schimb CHF/RON.

Această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc, rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, clauza prevăzută de art. 9.1 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 11 octombrie 2007 reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864 şi că, prin urmare, această clauză ce transpune în plan contractual norme legale supletive, este exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

În ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita aplicare a normelor de drept material ce instituie impreviziunea contractuală, subscris de parte prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că este nefondat.

În primul rând, recurenţii-reclamanţi nu au formulat critici propriu-zise împotriva raţionamentului logico juridic pe baza căruia instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se putea dispune adaptarea contractului. Astfel, instanţa de prim control judiciar a apreciat că în executarea contractului de credit perfectat de părţi nu a intervenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului şi că, dimpotrivă, creşterea cursului de schimb LEU/CHFeste un risc inerent, asumat în mod voluntar de reclamantul-consumator.

Pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, constată şi inexistenţa oricăror critici concrete în recursul de faţă. Astfel, reproducerea a 3 (trei) paragrafe din Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016 nu echivalează cu o critică de nelegalitate, întrucât nu arată, în concret, modalitatea în care instanţa de prim control judiciar a nesocotit aceste dezlegări ale instanţei de contencios constituţional.

Nu în ultimul rând, instanţa constată că recurenţii-reclamanţi nu au învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp cu clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenţii-reclamanţi. Altfel spus, cererea reclamanţilor, de îngheţare a cursului de schimb LEU/CHF la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab intio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

Nici criticile relative la soluţia dată capătului de cerere referitor la înlocuirea clauzei de dobândă variabilă, cu o formulă de calcul prevăzută de O.U.G. nr. 50/2010, nu pot fi primite.

Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, precum şi a jurisprudenţei CJUE relevante, statuând că, atunci când instanţa naţională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, aceasta nu poate să completeze acest contract, modificând conţinutul acestei clauze (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banca Espanol de Credito, C-618/10, pct. 69, Hotărârea din 3 martie 2020, Gomez del Moral Guasch, C-125/18 pct. 59).

Recurenţii-reclamanţi susţin că o atare clauză nulă ar putea fi înlocuită cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv. O atare soluţie este, în adevăr, în concordanţă cu jurisprudenţa CJUE (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Karlerne Rabai, C-26/13, pct. 80 şi 83). Ceea ce ignoră însă reclamanţii este faptul că nici nu au formulat o atare cerere prin acţiunea introductivă de instanţă ci, dimpotrivă, au solicitat înlocuirea clauzei cu propria formulă de calcul a dobânzii variabile, şi nici nu poate fi identificată în dreptul naţional o atare dispoziţie cu caracter supletiv. În sfârşit, şi menţinerea unui procent de dobândă, iniţial stipulat în contract, ar însemna tot o ingerinţă nepermisă în convenţia părţilor, întrucât ar transforma contractul de credit, dintr-unul cu dobândă variabilă într-unul cu dobândă fixă.

În fine, părţile nici nu se află în ipoteza în care contractul nu ar putea continua fără existenţa clauzei abuzive, împrejurare în care ar putea interveni remediul ce rezultă din Hotărârea din 25 noiembrie 2020, Banca B.S.A. împotriva A.A.A., C-269/19, al invitării părţilor la negocieri în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii. În speţă, încă din anul 2011, s-a încheiat un act adiţional ce reglementează acest aspect.

Prin urmare, nici criticile ce vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, nu pot fi primite.

Instanţa constată însă întemeiate criticile de nemotivare a soluţiei date cererii de constatare caracter abuziv a clauzei privind comisionul de acordare credit (art. 5.1 lit. b) din contract), precum şi de aplicare greşită a legii cu privire la acest aspect (art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.).

În analiza acestor critici, se impune a arăta, în primul rând, că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit stat membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a aquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) în materie.

Potrivit art. 5 din Directiva 93/13, transpusă în dreptul naţional în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 republicată, clauzele contractuale scrise trebuie întotdeauna să fie redactate în mod clar şi inteligibil.

Această cerinţă de transparenţă potrivit jurisprudenţei CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Instanţa de prim control judiciar, în acord cu jurisprudenţa recentă a CJUE, în mod corect a statuat că Banca nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul acestui comision, fiind suficient ca natura acestor contraprestaţii să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 şi 45).

Cât priveşte pretinsa încălcare a obligaţiei de informare a consumatorului, instanţa de recurs reţine că, în adevăr, acesta are dreptul de a fi informat, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv ale serviciilor financiare, oferite de operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lui economice şi de altă natură şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei.

Aşa cum a statuat CJUE în jurisprudenţa sa recentă (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17), simpla împrejurare că clauza contractuală în discuţie, referitoare la comisionul de acordare, nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate de Bancă în schimbul acestuia, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului-recurent, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă.

Însă, aşa cum rezultă din Hotărârea CJUE suscitată, în situaţia în care reclamanţii au contestat existenţa vreunei contraprestaţii reale pentru acest comision, instanţa de apel avea obligaţia să verifice dacă consumatorii au fost informaţi cu privire la motivele care justifică plata costului de acordare a creditului (pct. 41 din Hotărârea Gyula Kiss). Or, din considerentele deciziei atacate nu rezultă că instanţa de apel a efectuat o atare analiză, a îndeplinirii de către pârâtă a obligaţiei de informare.

Totodată, atât în etapa fondului, cât şi prin motivele de apel, reclamanţii au invocat că pentru acelaşi tip de servicii pretins prestate de Banca pârâtă, au fost obligaţi să plătească atât comision de acordare, cât şi comision de analiză dosar.

Din niciunul din considerentele deciziei atacate nu rezultă că instanţa de prim control judiciar ar fi analizat această susţinere a consumatorilor, deşi, potrivit pct. 43 din Hotărârea Gyula Kiss, suscitată, aceştia ar trebui să fie în măsură să verifice dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea din urmă le remunerează.

Din această perspectivă, se constată că criticile de nemotivare a soluţiei relative la clauza de comision de acordare sunt întemeiate, în condiţiile în care cele două aspecte nu au făcut obiectul analizei instanţei de apel.

Aşa fiind, constată incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza întâi C. proc. civ., însă şi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul nerespectării tuturor criteriilor ce rezultă din jurisprudenţa CJUE, criterii pe care instanţa naţională este obligată să le aplice la examinarea unei clauze contractuale în raport cu dispoziţiile Directivei CEE 93/13.

În consecinţă, potrivit art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanţi şi va casa în parte decizia atacată, numai în ceea ce priveşte apelul declarat de consumatori, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre o nouă judecată.

În rejudecare, în limitele fixate prin această decizie, urmează a fi avute în vedere şi dezlegările date de CJUE, în interpretarea art. 3 alin. (1) din Directiva CEE 93/13, prin Hotărârea din 16 iulie 2020, CY împotriva Caixa Bank în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. ROMÂNIA S.A. împotriva deciziei civile nr. 1760 din 26 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., C. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1760 din 26 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează, în parte, decizia civilă nr. 1760 din 26 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi trimite cauza spre judecare aceleiaşi instanţe numai în ceea ce priveşte apelul reclamanţilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 2 februarie 2021.