Borrower loses CHF loan challenge; repayment and currency-risk clauses held outside unfair-terms review under nominalism rule.

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20.01.2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015, mai mulţi reclamanţi, printre care şi A., au chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1, coloana N din contractele de credit indicate în Anexa 1, coloana G; de asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din franci elveţieni în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF-leu indicat în Anexa 1, coloana J; la plata sumei de 35.860.000 RON, în solidaritate activă, cu titlu de daune morale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat ca, în ipoteza în care cererea principală va fi admisă, în sensul obligării sale la emiterea unui nou grafic de rambursare, să se constate că sunt aplicabile convenţiilor, începând cu data conversiei din franci elveţieni în RON, condiţiile de finanţare practicate de bancă pentru produse de creditare similare în RON, aflate în oferta sa la data efectuării conversiei şi să se dispună continuarea raporturilor contractuale prin aplicarea la valoarea creditului a condiţiilor de finanţare practicate la momentul conversiei.

În cadrul dosarului sus-menţionat, prin încheierea din 15.10.2015, s-a dispus măsura disjungerii cererilor de chemare în judecată, iar cea formulată de reclamantul A. a format obiectul dosarului nr. x/2015; capătul de cerere vizând plata daunelor morale în cuantum de 35.860.000 RON a fost de asemenea disjuns, dispunându-se formarea unui dosar separat.

În aceste condiţii, în dosarul nr. x/2015, instanţa a rămas învestită cu cererea prin care reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constate nulitatea absolută a art. 4.1, 4.2, 4.6 teza a III-a şi a art. 5.9 teza a II-a din contractul de credit nr. x/25.02.2008 şi să fie obligată pârâta să emită un nou grafic aferent contractului, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din franci elveţieni în RON făcându-se la data contractării creditului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 397/09.02.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a luat act că pârâta a renunţat la judecata cererii reconvenţionale, a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor inserate la art. 4.6 teza a III-a şi art. 5.9 teza a II-a din contractul de credit nr. x încheiat de părţi la 25.02.2008 şi a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentinţe, A. a declarat apel, iar B. S.A. a formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1990/A/09.11.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul principal, a admis apelul incident şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acţiunea şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva deciziei sus-menţionate, A. a declarat recurs, solicitând casarea şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivare, a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, dar şi că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, a susţinut că, raportat la dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., competenţa soluţionării recursului aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a arătat că, prin cererea de chemare în judecată a solicitat instanţelor de fond să constate încălcarea drepturilor consumatorului, respectiv încălcarea obligaţiei precontractuale de informare şi avertizare, folosirea unor practici înşelătoare şi a unei reclame deceptive, punerea pe piaţă în perioada 2006 - 2008 a unor produse de creditare toxice şi inserarea în contract a unor clauze abuzive.

A subliniat recurentul că principala greşeală a instanţelor de fond a fost aceea că au aplicat dreptul comun, iar nu dispoziţiile din legea specială a protecţiei consumatorului, pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că, deşi la termenul de judecată din 09.11.2017 a invocat soluţia pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 şi a formulat concluzii scrise cu privire la incidenţa şi la obligaţiile instanţei naţionale prin raportare la sus menţionata decizie, instanţa de apel a ignorat aceste aspecte.

În opinia recurentului, curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 4 C. proc. civ., art. 148 din Constituţia României şi art. 5 C. civ., care consacră supremaţia dreptului unional, principiu care îşi are izvorul în cel al aplicării directe a dreptului Uniunii Europene, reglementat de art. 288 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene şi dezvoltat pe cale jurisprudenţială de CJUE.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene.

În continuare, a evocat jurisprudenţa CJUE şi a subliniat că principiul nominalismului are caracter supletiv, astfel că pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv clauzele care îl transpun în contracte, nefiind incidentă excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva C.E. nr. 93/13, care vizează clauzele contractuale ce reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului.

Totodată, a arătat că, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", instanţa trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale a căror nulitate o invocă, întrucât nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

A mai susţinut recurentul că, potrivit jurisprudenţei CJUE, banca are obligaţia de informare a consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei şi de avertizare cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele acestora, iar potrivit art. 45 din Codul consumului, consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv ale celor financiare oferite de operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite.

În acest context, a subliniat că, atunci când evaluează îndeplinirea obligaţiei de informare, instanţa trebuie să se raporteze la experienţa şi cunoştinţele profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină. În opinia recurentului, intimata a încălcat obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, astfel că se impune constatarea nulităţii clauzelor contractuale vizând restituirea creditului în monedă străină şi antrenarea răspunderii băncii, materializată în suportarea de către aceasta a riscului valutar.

A mai arătat recurentul că, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, cauzează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-cerinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

În acest context, a susţinut că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile statuate de textul de lege sus-menţionat pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale indicate prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, a subliniat că, împrejurarea că respectivele clauze nu au fost negociate a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanţele de fond şi a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că acestea cauzează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

În final, a arătat că, urmare a constatării nulităţii absolute a clauzelor contractuale, va fi angajată răspunderea civilă delictuală a intimatei, care se va putea materializa în obligatia de a converti creditul în RON, la cursul de schimb afişat de B.N.R. la data încheierii contractului.

La data de 13.04.2018 intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, iar, la 09.05.2018, recurentul a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 5 martie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurenta a formulat punct de vedere la raport, prin care a solicitat să se constate că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului.

Prin încheierea din 21 mai 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1990/A/2017 din 9 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Analizând recursul declarat în cauză prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă constată că, prin recursul formulat, recurentul-reclamant formulează critici doar cu privire la soluţia instanţei de apel cu privire la clauzele 4.1 şi 4.2 din contractul de credit nr. x/25.02.2008, prin urmare, reţine că soluţia instanţei cu privire la clauzele 4.6 teza a III-a şi a art. 5.9 teza a II-a din contractul de credit nr. x/25.02.2008 a rămas definitivă.

Subsumat cazului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul invocă nerespectarea dispoziţiilor art. 4 din acelaşi cod, privind aplicarea prioritară a normelor obligatorii ale Uniunii Europene, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor, având în vedere faptul că, deşi a invocat incidenţa, în speţă, a cauzei C-186/16 Andriciuc, instanţa de apel a omis să facă aplicarea jurisprudenţei CJUE.

Principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul intern al statelor membre a fost consacrat de Curtea de Justiţie prin hotărârea pronunţată în cauza Costa/ENEL, 6/64. În această cauză, o instanţă judecătorească italiană solicitase Curţii de Justiţie să stabilească dacă legea italiană de naţionalizare a sectorului producţiei şi distribuţiei energiei electrice era compatibilă cu anumite norme din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene (actualmente TUE). Curtea a introdus doctrina supremaţiei dreptului comunitar, întemeindu-se pe specificitatea ordinii juridice comunitare, care trebuie să beneficieze de o aplicare uniformă în toate statele membre. Curtea a mai precizat că supremaţia dreptului european se aplică tuturor actelor naţionale, indiferent dacă acestea au fost adoptate anterior sau ulterior actului european în cauză, precum şi independent de forţa lor juridică sau de instituţia emitentă a actului.

Consecinţa principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene este aceea că, în caz de conflict între norma de drept intern şi un act obligatoriu al Uniunii Europene, trebuie aplicat cu prioritate actul Uniunii, o atare obligaţie, prevăzută şi de art. 148 din Constituţie şi de art. 5 din Legea nr. 187/2009, revenind tuturor autorităţilor naţionale - legislativă, executivă şi judecătorească. Dreptul intern nu este nici anulat şi nici abrogat, însă caracterul său obligatoriu este suspendat.

Examinând decizia recurată, instanţa supremă reţine că nu există o încălcare a art. 4 C. proc. civ., întrucât, instanţa de apel, în analiza efectuată, s-a raportat atât la considerentele Curţii Europene de Justiţie din cauza C-186/16 Andriciuc, invocată de recurentul-reclamant la termenul din 9.11.2017, cât şi la o vastă jurisprudenţă a CJUE în materie, prezentând raţionamentul-logico juridic care a dus la respingerea apelului reclamantului şi admiterea apelului incident al pârâtei, în coroborare cu dispoziţiile normative din Directiva nr. 93/13/CEE şi Legea nr. 193/2000.

Astfel, se reţine că, în considerentele deciziei atacate, instanţa de apel, pe de o parte, face menţiune expresă despre solicitarea reclamantului de a se lua în considerare argumentele suplimentare învederate prin raportare la decizia pronunţată de CJUE în cauza C-186/16, iar, pe de altă parte, face, la paginile 9 şi 10 din decizie, o analiză complexă a incidenţei statuărilor instanţei europene din cauza antemenţionată, prezentând consecinţele ce decurg din aplicarea respectivei decizii.

Se constată, aşadar, că, în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de dispoziţiile art. 4 C. proc. civ., decizia atacată cuprinzând analiza incidenţei considerentelor din decizia pronunţată de CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc, astfel că nu se poate susţine cu temei că nu s-a aplicat cu prioritate dreptul comunitar.

În ce priveşte modalitatea efectivă de aplicare a dreptului Uniunii Europene, inclusiv a cauzei C-186/16 Andriciuc, instanţa supremă reţine că recurentul-reclamant a înţeles să dezvolte şi critici subsumate motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că va dezvolta argumentele în cadrul analizei acestui motiv de recurs.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ ce transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei CJUE în materie.

Referitor la soluţia dată capătului de cerere în constatare a caracterului abuziv al clauzei de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat (CHF), recurentul a invocat greşita aplicare a normelor de drept material, respectiv a art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa CJUE (Cauza Andriciuc C-186/16).

Această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Cu titlu preliminar, se cuvine a preciza că, în cauză, contractului de credit în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 25.02.2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea data, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este suspus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată, recurentul-reclamant a solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorul căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc, rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante, cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, stipulaţiile din contractul de credit nr. x/25.02.2008 care prevăd obligaţia pentru apelantul-reclamant, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

De altfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, din perspectiva Legii nr. 193/2000, sunt lipsite de relevanţă argumentele reclamantului referitoare la nerespectarea de către pârâtă a obligaţiei de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, respectiv de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare, acestea fiind legate de caracterul clar şi inteligibil al clauzelor, care, aşa cum s-a arătat, nu poate fi analizat, fiind operantă exluderea din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Cu atât mai mult, recurentul nu poate invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de către prima instanţă de control judiciar este inaplicabil raportului dedus judecăţii. Pe cale de consecinţă, nici criticile recurentului privind atragerea răspunderii delictuale a băncii nu pot fi primite, de vreme ce clauzele 4.1. şi 4.2. din contractul de credit nu au fost anulate de către instanţa de apel.

Cu privire la criticile privind interzicerea transformării contractului de credit, contract comutativ, într-un contract aleatoriu, prin dispoziţii din legislaţia protecţiei consumatorului, instanţa supremă reţine că au fost invocate formal, întrucât recurentul nu prezintă nicio normă care să cuprindă o atare susţinere, enunţarea unor dispoziţii din C. civ. privind contractele comutative şi aleatorii, nefiind suficientă pentru a contura un motiv de nelegalitate. Totodată, se constată că recurentul susţine această transformare cu argumente privind obligaţia de informare a consumatorului în faza precontractuală, a negocierii convenţiei, or publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanţele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Aşadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanţa de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacte.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1990/A/2017 din 9 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 octombrie 2020.