Cessal transfer: Onerous claim assignment price independent of claim value; prohibition of equating cessal price to face value of transferred debt

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 04.08.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. ICSH S.A., prin administrator judiciar A.., a solicitat obligarea pârâtei C. civ..F.R.S.A. MARFĂ S.R.L. la plata sumei de 250.000 RON, reprezentând contravaloare creanţă cesionată conform contractului de cesiune nr. x/22.05.2012, precum şi la plata dobânzii legale aferente, calculate până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 406 din 15 februarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel reclamanta S.C. ICSH S.A., prin administrator judiciar A..

Prin decizia civilă nr. 2086 din 23 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.C. ICSH S.A, prin administrator judiciar A.., împotriva sentinţei civile nr. 406/15.02.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul-pârât C. civ..F.R.S.A. MARFĂ S.R.L.

La 19 martie 2019, recurenta-reclamantă S.C. ICSH S.A., prin administrator judiciar A.., a declarat recurs împotriva încheierii din 9 octombrie 2018 (încheierea de amânare a pronunţării) şi a deciziei nr. 2086 din 23 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, potrivit art. 497 C. proc. civ. sau reţinerea cauzei spre rejudecare, potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată, precum şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fond, apel şi recurs.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta susţine că motivele instanţei de apel sunt nelegale, fiind străine de natura cauzei, astfel că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Consideră că din textele de lege indicate, respectiv art. 1566-1592 C. civ., nu rezultă că "obligaţia contractuală a cesionarului faţă de cedent nu poate consta în însăşi creanţa transmisă", cum eronat a reţinut curtea de apel. De asemenea, nu rezultă nici faptul că "ar fi ilogic ca obligaţia cesionarului să fie plata însăşi a creanţei transmise" sau că obligatoriu cesiunea ar trebui să fie aducătoare de "profit" pentru cesionar şi numai pentru acesta.

Recurenta apreciază că legiuitorul nu pune semnul egalului între o cesiune de creanţă şi o vânzare-cumpărare, astfel cum a procedat instanţa de apel, prevederile art. 1567 C. civ. fiind elocvente în acest sens.

Contrar celor reţinute, atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel, datoria cesionarului faţă de cedent, apreciază recurenta că este una identificabilă, raportat la prevederile art. 1566-1592 C. civ. şi nu rezultă, nici din reglementările legale în materie şi nici din clauzele contractului de cesiune creanţă nr. x/22.05.2012, că cesionarul nu a înţeles sa se oblige la exact lucrul pe care urma să îl primească, lipsa de sens juridic şi economic fiind o apreciere absolut nelegală.

Invocând dispoziţiile art. 1567 alin. (3) C. civ. şi având în vedere ansamblul împrejurărilor în care s-a produs încheierea contractului de cesiune de creanţă nr. x, respectiv lipsa oricărei datorii a recurentei-reclamante S.C. ICSH S.A. prin administrator judiciar A.. faţă de intimata-pârâtă C. civ..F.R.S.A. MARFĂ S.R.L., recurenta apreciază că cesiunea încheiată duce spre un împrumut de consumaţie (art. 2158 şi următoarele C. civ.).

Dacă cesiunea ce a făcut obiectul contractului nr. x/1471/22.05.2012 ar fi asimilată şi unui contract de vânzare-cumpărare, nimic nu ar putea duce la concluzia că recurenta a vândut intimatei o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, pentru ca ulterior să încaseze un preţ inferior.

De asemenea, recurenta-reclamantă apreciază că în mod greşit instanţa a respins, la termenul din 9.10.2018, cererea de probaţiune formulată de reclamantă, aceasta fiind de natură a face dovada celor susţinute prin cererea de chemare în judecată.

În concluzie, recurenta susţine că în mod corect şi fondat a pretins obligarea intimatei-pârâte la plata contravalorii sumei ce i-a fost cesionată, acest raţionament rezultând din interpretarea textelor de lege invocate (art. 1567, art. 1660, art. 1341 alin. (1), art. 1345, art. 1566-1592, art. 2158 şi urm., art. 2164 alin. (2), art. 2167 din C. civ.).

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte C. civ..F.R.S.A. MARFĂ S.R.L., la 5 aprilie 2019 .

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 7 aprilie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, care nu au înţeles să formuleze un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 14 iulie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând recursul declarat în cauză prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta a formulat recurs împotriva încheierii din 9.10.2018, însă în dezvoltarea motivelor de recurs nu a adus nicio critică de nelegalitate împotriva acesteia.

Este de amintit că, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, în sensul unei reevaluări a situaţiei de fapt.

Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

De altfel, se constată că, prin încheierea atacată, instanţa de apel a motivat respingerea fiecăreia din probele solicitate de recurenta-reclamantă, iar instanţa supremă nu a reţinut niciun motiv de casare de ordine publică, potrivit art. 489 alin. (3) C. proc. civ., astfel că recursul împotriva încheierii din 9.10.2018 va fi respins ca nefondat.

Referitor la criticile de nelegalitate privind greşita aplicare a art. 1566-1592 C. civ., precum şi a art. 1660 C. civ. de către instanţa de apel, subscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reţine că nu pot fi primite.

Astfel, recurenta a învestit instanţa cu o acţiune în răspundere contractuală, prin care a solicitat obligarea pârâtei C. civ..F.R.S.A. MARFĂ S.R.L. la plata sumei de 250.000 RON, reprezentând contravaloare creanţă cesionată conform contractului de cesiune nr. x/22.05.2012.

Se reţine, totodată, că, în contractul de cesiune nu se menţionează un preţ al cesiunii, iar art. 2.2. din contract, pe care recurenta a menţionat că îşi întemeiază acţiunea, are următorul conţinut:

"stingerea datoriei cesionarului către cedent se va face prin plată sau compensare".

Instanţa supremă reţine şi faptul că, deşi recurenta a menţionat în cererea de chemare în judecată şi dispoziţiile art. 1341 C. civ. privind plata nedatorată, precum şi ale art. 1345 C. civ. privind îmbogăţirea fără justă cauză, la interpelarea instanţei, la termenul din 1 februarie 2018, recurenta a precizat expres că fundamentul acţiunii îl reprezintă art. 2 alin. (2) din contractul de cesiune nr. x/22.05.2012.

Potrivit dispoziţiilor art. 1566 alin. (1) C. civ., "cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ", iar potrivit dispoziţiilor art. 1567 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod, "cesiunea de creanţă poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit; dacă cesiunea este cu titlu oneros, dispoziţiile prezentului capitol se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare-cumpărare sau, după caz, cu cele care reglementează orice altă operaţiune juridică în cadrul căreia părţile au convenit să se execute prestaţia constând în transmiterea unei creanţe".

Prin urmare, principalul efect al cesiunii este transmiterea dreptului de creanţă, ut singuli, din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului, indiferent dacă cesiunea este cu titlu oneros sau că ea este cu titlu gratuit.

Recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 1660 alin. (1) şi (2) C. civ., menţionând că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că preţul cesiunii nu se poate determina, în acest sens arătând recurenta că preţul cesiunii îl reprezintă chiar contravaloarea creanţei transmise.

Sub un prim aspect, se reţine, pe de o parte, că prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea de apel, recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 1660 C. civ., privind preţul în contractul de vânzare-cumpărare, iar, pe de altă parte, chiar legea permite aplicarea în cazul cesiunii de creanţă cu titlu oneros, în mod corespunzător, a dispoziţiilor din C. civ. privind vânzarea-cumpărarea, prin urmare criticile recurentei privind asimilarea cesiunii de creanţă unei operaţiuni de vânzare-cumpărare de către instanţa de apel sunt nefondate.

Sub un al doilea aspect, în ce priveşte preţul cesiunii cu titlu oneros, aplicabilitatea art. 1660 alin. (2) C. civ., în sensul că preţul vânzării trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil, nu a fost contestată, recurenta înţelegând să critice, în realitate, prin memoriul de recurs, însăşi modalitatea de determinare a preţului, fără a dezvolta, însă, adevărate critici de nelegalitate a deciziei atacate. Argumentele acesteia privind inexistenţa unei interdicţii exprese, atât contractuale, cât şi legale, ca preţul cesiunii să echivaleze cu creanţa transmisă, pentru a acoperi lipsa stipulării unui preţ efectiv în contract sau cel puţin a unor criterii de determinare a preţului, nu pot fi primite, în lipsa indicării, în concret, a modalităţii greşite de aplicare a art. 1566-1592 C. civ. de către instanţa de apel.

Se reţine că preţul cesiunii este stabilit doar în raporturile între cedent şi cesionar şi este un element al cesiunii de creanţă, independent, ca natură juridică, de valoarea creanţei cedate. Cesiunea de creanţă cu titlu oneros este practic un contract de vânzare a unei creanţe, privită ca bun, iar preţul cesiunii de creanţă este chiar preţul acestei vânzări, pe care cedentul şi cesionarul îl stabilesc în mod liber pe piaţă.

Pe cale de consecinţă, în mod corect a reţinut instanţa de apel că obligaţia contractuală a cesionarului faţă de cedent nu poate consta în însăşi creanţa transmisă, din moment de cedentul tocmai pe aceasta a înstrăinat-o (vândut-o), cesiunea de creanţă cu titlu oneros fiind o formă de vânzare-cumpărare.

Prin criticile echivoce formulate, relative la interpretarea art. 1566-1592 C. civ., recurenta urmăreşte, în realitate, o interpretare a clauzelor contractuale, în mod deductiv, de către instanţă, aspect care, pe de o parte, ar înfrânge principiul acordului de voinţă prevăzut de art. 1270 C. civ., iar, pe de altă parte, trimite la aspecte factuale ale cauzei, care nu pot fi supuse controlului instanţei de recurs.

În ce priveşte criticile recurentei privind aplicarea în cauză, a prevederilor din C. civ. relative la împrumutul de consumaţie, se constată că acestea au fost invocate omisso medio, direct în recurs, această ipoteză nefăcând obiectul cercetării judecătoreşti în fazele anterioare ale procesului. Astfel, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., aceste critici nu pot fi analizate direct în recurs, fiind incident şi principiul legalităţii căii de atac.

Instanţa supremă constată că, deşi recurenta şi-a întemeiat recursul şi pe dispoziţiile pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acest motiv de casare a fost invocat formal, nefiind dezvoltate critici subsumate acestui motiv de nelegalitate.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă ICSH S.A., prin administrator judiciar A.., împotriva încheierii din 9 octombrie 2018 şi a deciziei civile nr. 2086 din 23 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 octombrie 2020.