CHF-denominated credit: exclusion of currency clauses from unfairness review vs. mandatory assessment of loan initiation fees

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 12 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 6.1, art. 9.1 şi art. 9.4 din contractul de credit nr. x din 15 ianuarie 2008;

2. să dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb valutar CHF/Leu, la cursul de la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada contractuală;

3. să dispună denominarea creditului în moneda naţională;

4. să o oblige pe pârâtă la restituirea comisionului de acordare şi a diferenţei de curs valutar, la care se va adăuga dobânda legală;

5. să o oblige pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile din Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, Directiva nr. 93/13/CEE, art. 15 din Constituţie, art. 480 şi art. 992 C. civ. din 1864.

Prin sentinţa civilă nr. 7193/2017 din 5 octombrie 2017, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 543/2018 din 28 februarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Împotriva sentinţei primei instanţe, A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 369 din 25 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva deciziei instanţei de apel, A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1)-(3) şi 6 din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE, în privinţa condiţiilor de constatare a caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.

În concret, autorul recursului a criticat considerentele prin care instanţa de apel a reţinut că o persoană precaută şi rezonabil informată putea anticipa fluctuaţia cursului valutar, nefiind astfel aplicabil alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

În combaterea acestor considerente, recurentul-reclamant a susţinut că, în urma hipervalorizării francului elveţian, valoarea ratelor de credit s-a dublat, producându-se astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

După evocarea dispoziţiilor art. 5 lit. c), art. 8, art. 27 lit. b), art. 44 şi art. 56-57 din Legea nr. 296/2004, autorul recursului a susţinut că profesionistul are obligaţia de a informa consumatorul cu privire la caracteristicile serviciilor financiare oferite.

În legătură cu această obligaţie, recurentul-reclamant a subliniat că informaţiile comunicate de bancă au fost sumare şi înşelătoare. În acest sens, autorul recursului a susţinut că nu a fost avertizat cu privire la riscul valutar, creditul în franci elveţieni fiind prezentat ca fiind un produs bancar avantajos.

Aceeaşi parte a subliniat că prevederile contractuale stipulate la art. 9.1 şi art. 9.4 au caracter abuziv, întrucât permit băncii să stabilească în mod discreţionar cursul valutar în funcţie de care se calculează ratele de credit. În acest sens, a arătat că banca îi poate debita toate conturile, indiferent de moneda în care au fost deschise. În acest mod, banca îşi poate alege varianta de schimb valutar cea mai avantajoasă.

După prezentarea unor considerente din deciziile pronunţate de C.J.U.E. în cauza C-618/10 (Banco Espanol de Credito) şi C-482/13 (Unicaja Banco S.A.), recurentul-reclamant a subliniat că francul elveţian este doar în aparenţă moneda creditului. În realitate, francul elveţian este o monedă de substituţie, utilizată de bancă exclusiv pentru menţinerea valorii creditului.

În aceste condiţii, recurentul-reclamant a susţinut că aceste clauze nu reprezintă o aplicaţie a principiului nominalismului, întrucât creditul a fost acordat în RON.

În urma evocării deciziei pronunţate de C.J.U.E. în cauza Kasler, autorul recursului a arătat că singurul remediu pentru înlăturarea consecinţelor negative produse de riscul valutar îl constituie stabilizarea cursului valutar la cursul de la momentul încheierii contractului.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a prezentat o serie de consideraţii teoretice cu privire la motivarea hotărârilor judecătoreşti, după care a susţinut că hotărârea recurată nu respectă cerinţa impusă de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În concret, autorul recursului a subliniat că instanţa de apel nu a înlăturat motivat criticile referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei care instituie comisionul de acordare a creditului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a menţionat că nu este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. .

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.A. la 22 mai 2019 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 7 iunie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant la 14 iunie 2019 .

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 18 februarie 2020 a dispus comunicarea acestuia către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

La 17 februarie 2020, intimatul-pârât a depus la dosar precizări, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurentul-reclamant şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 2 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul şi acordat termen în şedinţă publică.

Analizând recursul declarat, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte apreciază că este fondat şi urmează a fi admis, pentru considerentele ce urmează:

Criticile referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material incidente în soluţionarea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind riscul valutar, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului la care România a devenit stat membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul directivei 93/13CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în materie.

Criticile redate de recurent în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13CEE şi a art. 1578 C. civ. de la 1864 în examinarea caracterului abuziv al clauzelor privind rambursarea ratelor în moneda creditului, cuprinse în art. 9.1 şi art. 9.4 din contractul de credit nr. x din 15 ianuarie 2008.

Procedând la examinarea conformităţii deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 15 ianuarie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 şi O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este suspus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată, recurentul-reclamant a solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile afătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de-al treisprezecelea considerent al Directivei nr. 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva C. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, din domeniul de aplicare al aceste directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurentul-reclamant nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurent clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, cu privire la clauzele de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credinţe) a lipsei informării şi a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decăt dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În privinţa criticilor referitoare la lipsa motivării respingerii criticilor recurentului cu privire la caracterul abuziv al clauzei 6.1. lit. b) din contractul de credit, care instituie comisionul de acordare, Înalta Curte reţine că, în cauză, instanţa de apel a efectuat o analiză incompletă a motivelor de apel, întrucât nu a efectuat şi un examen din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzei 6.1. lit. b) din convenţia de credit amintită, a menţionării valorii şi modalităţii de stabilire a comisionului de acordare, apărări formulate expres de reclamant prin motivele de apel, reţinând doar că, "pe calea apelului, reclamantul nu formulează veritabile critici împotriva considerentelor care au condus instanţa de fond la pronunţarea sentinţei atacate, ci reia argumentele referitoare la caracterul abuziv al clauzelor contestate, susţineri analizate în mod legal şi temeinic de judecătorul fondului" .

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ într drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzei contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de C.J.U.E. în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, CJUE statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa nu impune ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cel în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În plus, Înalta Curte subliniază caracterul obligatoriu în speţă al Hotărârii C.J.U.E. din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate nr. C-244/1 şi C-259/19, în soluţionarea unor cereri de decizie preliminară formulate de Juzgado de Primera Instancia no. 17 de Palma de Mallorca şi de Juzgado de Primera Instancia e Instruccion de Ceuta, Curtea stabilind că art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13CEE trebuie interpretat în sensul că, o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere.

Or, în cauză, deşi instanţa de apel nu a făcut nicio analiză a criticilor recurentului-reclamant cu privire la clauza privind comisionul de acordare, a reţinut legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, respingând în tot apelul reclamantului, ca nefondat.

Pentru aceste considerente, sub aspectul analizat, se constată întemeiate criticile formulate de recurentul-reclamant în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la nemotivarea respingerii criticilor privind comisionul de acordare, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu consecinţa admiterii recursului şi casării deciziei atacate, cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanţa de apel urmează a ţine seama de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Curţii Europene, prin decizia preliminară în Cauza 621/17, asupra criteriilor pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de acordare credit, precum şi de interpretarea dată de aceeaşi instanţă, prin decizia preliminară în cauzele conexate nr. C-244/1 şi C-259/19, asupra dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor decurgând din contract, în cazul unei clauze care impune consumatorului plata unui comision de acordare, constând în necesitatea demonstrării, de către instituţia financiară, că acest comision corespunde unor servicii şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat.

În temeiul art. 501 din C. proc. civ., la rejudecarea cauzei vor fi avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs cu privire la motivul de casare constatat a fi întemeiat.

Totodată, instanţa de apel se va pronunţa şi asupra cheltuielilor de judecată solicitate în recurs, care vor fi avute în vedere în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei, prin stabilirea la finalul procesului, a părţii care a pierdut procesul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 369 din 25 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 octombrie 2020.