Mixed ruling upheld: Swiss franc loan’s variable interest clause nullified as abusive with refunds; fee and currency risk clauses upheld.

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 29 mai 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.10 lit. a) din contractul de credit imobiliar nr. HL12916 din 28 iunie 2007, referitoare la comisionul de acordare în cuantum de 1% şi să dispună restituirea sumei de 850 CHF, percepută cu acest titlu;

2. să constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.10 lit. b) din acelaşi contract, referitoare la perceperea lunară a comisionului de administrare de 0,10%, aplicabil la soldul creditului şi să dispună restituirea sumei achitate cu acest titlu;

3. să constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.5 din acelaşi contract, referitoare la revizuirea ratei dobânzii şi să dispună restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă, percepute în plus de către bancă;

4. să constate caracterul abuziv al clauzelor de la art. 4.8 şi 4.9 din acelaşi contract, referitoare la rata dobânzii majorată, calculată conform condiţiilor prevăzute în contract şi să dispună restituirea sumelor de bani percepute în plus;

5. să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar de la art. 5.1 din acelaşi contract;

6. s-o oblige pe pârâtă la stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/RON la cursul de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada contractuală;

7. s-o oblige pe pârâtă la denominarea în monedă naţională a plăţilor şi, pe cale de consecinţă, să convertească în RON creditul la cursul de schimb CHF/RON de la momentul semnării contractului şi să dispună restituirea sumelor reprezentând diferenţa de curs valutar;

8. s-o oblige pe pârâtă la plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data perceperii lor şi până la data restituirii;

9. s-o oblige pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 193/2000, Directiva nr. 93/13/CEE, O.G. nr. 21/1992, art. 194 şi art. 196 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 9653 din 30 septembrie 2015, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015.

Prin cererea depusă la dosar, reclamanţii au precizat că valoarea celui de-al şaselea capăt de cerere este de 211.721,13 RON, reprezentând suma percepută cu titlu de diferenţă de curs valutar.

Prin sentinţa civilă nr. 146/2018 din 19 ianuarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva sentinţei primei instanţe, A. şi B. au declarat apel, prin care au formulat critici de netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 2367A din 22 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei primei instanţe; a constatat nulitatea şi caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.5 din contractul de credit nr. x din 28 iunie 2007 şi a dispus restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă în temeiul acestei clauze; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

1. Împotriva deciziei instanţei de apel, A. şi B. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea, în parte, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au prezentat istoricul litigiului, după care au susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că nu au caracter abuziv clauzele contestate.

În concret, autorii recursului au arătat că suma de 850 CHF, percepută de bancă cu titlu de comision de acordare, este excesivă prin raportare la activităţile prestate de aceasta în vederea acordării creditului.

După evocarea dispoziţiilor art. 78-80 din Legea nr. 296/2004, art. 2 şi 4 alin. (1)-(2) din Legea nr. 193/2000 şi art. 8 din Legea nr. 190/1999, recurenţii-reclamanţi au menţionat că banca nu a pus la dispoziţia lor forma scrisă a contractului înainte de semnarea acestuia.

Astfel, autorii recursului au arătat că nu au avut posibilitatea să lectureze şi să înţeleagă clauzele contractului, motiv pentru care nu au putut negocia şi modifica conţinutul acestora.

În aceste condiţii, recurenţii-reclamanţi au subliniat că băncii îi revenea sarcina dovezii caracterului negociat al clauzelor contestate. Or, banca nu a făcut dovada negocierii acestor clauze.

După evocarea unor considerente din deciziile pronunţate de C.J.U.E. în cauzele C-26/13, C-226/14, C-472/11, C-484/08 şi C-241/98, referitoare la caracterul adecvat al preţului şi caracterul clar şi inteligibil al clauzelor din contractele de credit, recurenţii-reclamanţi au subliniat că este îndeplinită şi cerinţa dezechilibrului semnificativ în privinţa clauzei care instituie comisionul de acordare a creditului.

Aceleaşi părţi au subliniat că aceste condiţii sunt îndeplinite şi în privinţa clauzei care instituie comisionul de administrare a creditului.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi au susţinut că acest comision are un cuantum fix pe toată perioada executării contractului şi se raportează la valoarea creditului, chiar dacă soldul creditului scade pe măsura ce ratele sunt rambursate. Or, acest mod de calcul creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşadar, recurenţii-reclamanţi au subliniat că acest comision reprezintă o dobândă mascată, care creşte costul total al creditului, fără a exista o contraprestaţie din partea băncii.

Aceleaşi părţi au arătat că, deşi cuantumul comisionului de administrare poate fi determinat în urma unui calcul matematic, motivele perceperii acestui comision nu sunt explicate în cuprinsul contractului de credit. Or, simpla menţionare a denumirii acestui comision nu satisface cerinţa caracterului clar şi inteligibil al clauzelor stipulate în contractele de credit.

În privinţa clauzelor de la art. 4.8 şi art. 4.9 din contractul de credit, referitoare la dobânda penalizatoare, recurenţii-reclamanţi au susţinut că este incident art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010, care limitează rata dobânzii penalizatoare la trei puncte procentuale, care se adaugă la rata dobânzii curente.

Având în vedere că dobânda penalizatoare stipulată în contractul credit este de 5 puncte procentuale, rezultă că prevederile contractuale de la art. 4.8 şi art. 4.9 din contractul de credit sunt abuzive, întrucât depăşesc limita legală.

Cu privire la clauza de risc valutar, recurenţii-reclamanţi au susţinut că aplicarea acestei clauze provoacă onerozitatea excesivă a costului total al creditului.

În aceste condiţii, măsura stabilizării cursului valutar la cursul de la momentul încheierii contractului este de natură a restabili echilibrul contractual.

Aceleaşi părţi au subliniat că întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor trebuie să fie determinată sau determinabilă la momentul încheierii contractului de credit, întrucât acesta are caracter comutativ. Or, suportarea în întregime de către consumatori a diferenţelor de curs valutar, ca urmare a hipervalorizării francului elveţian, imprimă contractului de credit un caracter aleatoriu.

Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că măsura stabilizării cursului valutar este justificată şi de Norma B.N.R. nr. 17/2003, care prevede obligaţia băncii de a administra riscul, în sensul diminuării sale, prin organizarea adecvată a activităţii de creditare.

Totodată, aceleaşi părţi au susţinut că, în urma schimbării împrejurărilor de la momentul încheierii contractului, efectele acestuia sunt diferite faţă de cele convenite de părţi la acel moment. Or, schimbarea acestor împrejurări impune măsura revizuirii efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii, astfel cum a fost configurată prin decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale.

După ce au evocat ample considerente din decizia anterior menţionată, recurenţii-reclamanţi au subliniat că hipervalorizarea francului elveţian reprezintă un eveniment supra-adăugat care a determinat onerozitatea excesivă a obligaţiei de rambursare a creditului.

În partea finală a cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut că se impune şi denominarea creditului în moneda naţională, în temeiul art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005, care prevede că plăţile între rezidenţi se fac numai în RON.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată recurentei-pârâte D. S.A. la 8 februarie 2019 .

Recurenta-pârâtă nu a depus întâmpinare.

2. Împotriva aceleiaşi decizii, D. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată în privinţa soluţiei de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.5 din contractul de credit nr. x din 28 iunie 2007, referitoare la dobânda variabilă.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, Directivei nr. 93/13/CEE, O.G. nr. 21/1992 şi O.U.G. nr. 50/2010.

În concret, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că alin. (1) al Anexei la Legea nr. 193/2000 nu interzice stipularea clauzelor prin care profesionistul îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, dacă există o motivaţie temeinică, sub condiţia ca acesta din urmă să aibă libertatea de a rezilia contractul. Or, instanţa de apel s-a rezumat la anularea clauzei referitoare la dobânda variabilă, fără a cerceta dacă modificările concrete aduse ratei dobânzii au avut o motivaţie întemeiată.

Totodată, recurenta-pârâtă a arătat că art. 4.6 din contractul de credit conferă împrumutaţilor dreptul de a denunţa unilateral contractul prin rambursare anticipată, în termen de 10 zile de la majorarea ratei dobânzii, în cazul în care nu sunt de acord cu această majorare.

În plus, aceeaşi a parte a subliniat că dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutaţii au optat prin cererea de creditare.

Fiind o dobândă variabilă, de esenţa acesteia este înregistrarea unor fluctuaţii, fie în sensul creşterii, fie în sensul scăderii ei. Astfel, contractul de credit are caracter aleatoriu în privinţa dobânzii variabile, întrucât ambele părţi au atât şansa unui câştig, cât şi riscul unei pierderi. În cazul în care dobânda scade, cel care câştigă este consumatorul, iar în cazul în care aceasta creşte, banca este cea care obţine un câştig.

După ce a indicat factorii în funcţie de care variază dobânda contractuală, recurenta-pârâtă a menţionat că nu există nicio dispoziţie legală care să interzică sau să limiteze un asemenea mod de calcul al dobânzii.

Autoarea recursului a mai arătat că instanţa de apel a constatat nulitatea absolută a clauzei referitoare la dobânda variabilă şi a dispus restituirea cu caracter retroactiv a sumei încasate în plus cu acest titlu. Or, chiar instanţa supremă a statuat printr-o decizie pronunţată într-o cauză similară că declararea ca abuzivă a unei clauze contractuale produce efecte numai pentru viitor.

După evocarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 2 pct. 24 şi art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992, recurenta-pârâta a susţinut că prevederea contractuală referitoare la dobânda variabilă reprezintă transpunerea în contractul de credit a acestor dispoziţii legale. În aceste condiţii, nu putea fi constatat caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobânda variabilă, fiind incident art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În plus, recurenta-pârâtă a menţionat că a înmânat împrumutaţilor un grafic de rambursare care acoperea toată perioada contractuală, inclusiv pentru perioada în care dobânda era variabilă. Fiind prevăzut cuantumul dobânzii în graficul respectiv, împrumutaţii cunoşteau sumele pe care urmau să le plătească cu titlu de dobândă. În aceste condiţii, clauza referitoare la dobânda variabilă îndeplineşte cerinţa privind caracterul clar şi inteligibil.

Cum dobânda variabilă face parte din preţul contractului rezultă că nu putea face obiectul controlului caracterului abuziv clauza în temeiul căreia a fost percepută, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă nu a indicat în drept motivele de casare pe care îşi întemeiază recursul.

Cererea de recurs a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi la 6 şi 8 februarie 2019 .

Recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare la 8 martie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta-pârâta.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 18 martie 2019 .

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 10 decembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, care nu au înţeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 18 februarie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu ambele recursuri şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestora.

Prin încheierea din 7 aprilie 2020, Înalta Curte, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020, a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei.

Analizând recursurile declarate în cauză prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Prima critică a recurenţilor-reclamanţi vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării şi aplicării dispoziţiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzelor cuprinse în art. 4.10 lit. a), prin care s-a stabilit în sarcina reclamanţilor obligaţia de a achita un comision de acordare şi în art. 4.10 lit. b), prin care s-a stabilit în sarcina acestora obligaţia de a achita un comision de administrare.

În esenţă, se invocă faptul că aceste clauze nu au fost negociate. Recurenţii susţin că, prin aceste clauze, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percep aceste comisioane.

Sub un prim aspect, instanţa supremă reţine că ambele instanţe au apreciat ca nedovedită condiţia negocierii clauzelor contractuale în discuţie, prin urmare, criticile recurenţilor-reclamanţi vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 78-80 din Legea nr. 296/2004 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în ce priveşte caracterul nenegociat al clauzelor privind comisionul de acordare şi de administrare, sunt lipsite de interes din această perspectivă.

Totodată, invocarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 este, de asemenea, lipsită de interes, cât timp instanţa de apel a reţinut atât calitatea de consumatori a reclamanţilor, cât şi pe cea de profesionist a băncii, aplicând în soluţionarea speţei dispoziţiile legale privind protecţia drepturilor consumatorilor rezultând din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

În ce priveşte pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, este de subliniat că instanţa de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă (a se vedea Hotărârea CJUE din 26 februarie 2015, în cauza Matei C143/13).

În acest context, reţine că recurenţii invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor legale care impun standarde de transparenţă a clauzelor contractuale din contractul de credit perfectat de părţi, care impun în sarcina consumatorilor plata comisionului de acordare şi a comisionului de administrare. În esenţă, se susţine că aceste clauze nu îndeplinesc cerinţa de transparenţă, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Această cerinţă de transparenţă, potrivit jurisprudenţei CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzelor în discuţie, instanţa de apel a statuat că dispoziţiile contractuale vizate le permit recurenţilor consumatori să evalueze consecinţele economice care decurgeau din acestea, aceste clauze stabilind în mod precis cuantumul comisionului de acordare şi de administrare, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora. În privinţa comisionului de acordare, s-a reţinut că acesta reprezintă un procent de 1% din valoarea creditului acordat (85.000 CHF), iar în privinţa comisionului de administrare de 0,10%/lună s-a reţinut, contrar opiniei recurenţilor, că acesta se calculează la valoarea soldului creditului, nefiind dovedit de către reclamanţi un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al celor două clauze contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, CJUE statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa nu impune ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cel în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare şi de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Se reţine că instanţa de prim control judiciar, în acord cu jurisprudenţa recentă a CJUE (Cauza C-621/17 precizată mai sus), în mod corect a statuat că Banca-intimată nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura acestor contraprestaţii să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său. Astfel, a reţinut că aceste clauze sunt clare, fără echivoc, pentru înţelegerea lor nefiind necesare cunoştinţe de specialitate.

Cu privire cele două comisioane, în mod corect a reţinut instanţa de apel că însăşi denumirea lor relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lor, de acordare, respectiv de administrare a creditului, activităţi cu caracter complex, vizând diferite costuri şi resurse implicate de bancă, astfel încât perceperea unor atare comisioane este justificată.

Prin urmare, criticile recurenţilor-reclamanţi relative la neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percep aceste comisioane sunt nefondate.

Cu privire la pretinsa aplicare greşită, de către instanţa de apel, a normelor legale naţionale şi a celor europene, relative la cerinţa de transparenţă a clauzelor contractuale ce instituie în sarcina consumatorilor plata celor două comisioane, recurenţii au invocat şi prevederile art. 8 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar privind investiţii imobiliare şi ale dispoziţiilor din preambulul Directivei 2008/48/CEE, relative la obligaţia de informare prealabilă a consumatorilor.

În primul rând, instanţa supremă reţine că aceste dispoziţii nu se referă la cerinţa de transparenţă a clauzelor contractuale scrise, ci la obligaţia de informare a consumatorului în faza precontractuală, a negocierii convenţiei. Conform acestor norme legale, înainte de semnarea contractului de credit, banca are obligaţia de a pune la dispoziţia împrumutatului o ofertă scrisă, care va cuprinde toate condiţiile contractului şi termenul de valabilitate al acesteia, astfel încât consumatorul să înţeleagă consecinţele economice ale clauzelor contractuale.

În al doilea rând, publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanţele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Aşadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de instanţa de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Nu în ultimul rând, chiar dacă o atare obligaţie de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce, de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza în discuţie a provocat, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzelor în litigiu, în sensul respectării cerinţei de bună-credinţă şi de echilibru, a fost în mod real şi efectiv realizată de către instanţa de apel, care a reţinut că reclamanţii nu au dovedit dezechilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, rezultat ca urmare a aplicării celor două comisioane.

În sfărşit, recurenţii au criticat decizia pronunţată în apel, sub aspectul încălcării Hotărârii CJUE, pronunţată în cauza C-226/12, arătând că neinformarea consumatorilor cu privire la contraprestaţiile aferente comisionului de acordare şi comisionului de administrare, conduc, de drept, la un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor din contractul de credit în detrimentul reclamanţilor, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă.

Instanţa de recurs constată că, potrivit jurisprudenţei CJUE, în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, pentru a constata dacă cerinţa de bună-credinţă este respectată, judecătorul naţional trebuie să verifice dacă profesionistul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale (Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C-415/11).

În ce priveşte examinarea existenţei unui eventual dezechilibru semnificativ, prin însăşi hotărârea invocată prin cererea de recurs (Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Constructora Principado, C-226/12, pct. 22 şi 23), CJUE a statuat că nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparaţie între valoarea totală a operaţiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, şi costurile puse în sarcina consumatorului prin această clauză, pe de altă parte. Astfel, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitat de parte la convenţie, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale.

Or, perceperea comisionului de acordare şi a celui de administrare este prevăzută de art. 15 din Legea nr. 190/1999.

Aşa cum a statuat CJUE în jurisprudenţa sa recentă (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyulla Kiss, C-621/17) simpla împrejurare că cele două clauze contractuale în discuţie, referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare, nu permit identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenţi, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă. Aşadar, şi această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmează a fi respinsă.

O altă critică a recurenţilor-reclamanţi, subsumată cazului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., o reprezintă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 38 alin. (2) din O.G. nr. 50/2010, în ceea ce priveşte stabilirea dobânzii penalizatoare prin clauzele 4.8 şi 4.9 din contractul de credit.

Instanţa supremă reţine, pe de o parte, faptul că, în cauză, faţă de data încheierii contractului de credit, respectiv 28.06.2007, dispoziţiile O.G. nr. 50/2010 nu sunt aplicabile, motivul de recurs fiind astfel nefondat, iar, pe de altă parte, că, la 07.01.2010, între părţi s-a încheiat actul adiţional nr. x la contractul de credit x/28.06.2007, ale cărui dispoziţii privind dobânda penalizatoare, care au modificat clauzele prevăzute de art. 4.8 şi 4.9 din contractul de credit, nu au fost atacate de reclamanţi. Totodată, se reţine că, între părţi, au fost încheiate şi actele adiţionale nr. x/07.02.2011 şi nr. y/10.10.2012, ale căror dispoziţii privind stabilirea dobânzii penalizatoare nu au făcut obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel faptul că recurenţii reclamanţi nu au un interes născut şi actual în a ataca aceste clauze privind dobânda penalizatoare, din moment ce nu au făcut dovada că respectivele clauze s-au aplicat efectiv între părţi, până la 07.01.2010, data primului act adiţional.

Pe cale de consecinţă, nu se mai impune analizarea restului criticilor recurenţilor-reclamanţi, referitoare la caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.8 şi 4.9 din contractul de credit x/28.06.2007.

Criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la clauza de risc valutar sunt nefondate. În esenţă, reluând criticile din cererea de chemare în judecată şi din cererea de apel, aceştia invocă aplicarea greşită a art. 75 şi art. 76 din Legea 296/2004 privind Codul Consumului, Normei B.N.R. nr. 17/2003, art. 969 din C. civ. de la 1864, a Directivei 2014/17/EC şi a teoriei impreviziunii.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92-11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi normele supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva D., C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, clauza prevăzută de art. 5.1 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/28.06.2007 nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, prin urmare această clauză ce transpune în plan contractual o normă legală supletivă, este exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă, la dezechilibrul produs prin clauza de risc valutar, determinat de onerozitatea excesivă a executării obligaţiei de către recurenţii-reclamanţi, aplicabilitatea art. 75 coroborat cu art. 76 din Codul consumului.

În ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita aplicare a normelor de drept material ce instituie impreviziunea contractuală, subscris de recurenţii-reclamanţi prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că este nefondat.

În primul rând, recurenţii-reclamanţi nu au formulat critici propriu-zise împotriva raţionamentului logico juridic pe baza căruia instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se putea dispune adaptarea contractului. Astfel, instanţa de prim control judiciar a apreciat, în primul rând, că teoria impreviziunii a primit o reglementare legislativă doar prin Noul C. civ., inaplicabil în speţă, iar, în al doilea rând, că efectele impreviziunii ar veni în contradicţie cu principiul nominalismului monetar iar reclamanţii au fost pe deplin informaţi în legătură cu posibilitatea creşterii gradului de îndatorare în cazul fluctuaţiilor ratelor de schimb valutar, reieşind astfel că aceştia şi-au asumat, în mod liber şi conştient, acest risc.

Pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, instanţa supremă constată şi inexistenţa oricăror critici concrete în recursul de faţă. Astfel, evocarea dispoziţiilor art. 969 din C. civ. de la 1864 nu echivalează cu o critică de nelegalitate, întrucât nu se arată, în concret, modalitatea în care instanţa de prim control judiciar a nesocotit această dispoziţie legală şi nu se precizează eventualele greşeli săvârşite de instanţa de apel în legătură cu dispoziţiile legale menţionate, instanţa de recurs neputându-se substitui părţii, în sensul de a completa deductiv argumentaţia căii de atac. Totodată, instanţa supremă reţine că, nici din evocarea Amendamentului nr. 17 al Parlamentului European, a dispoziţiilor din Directiva nr. 2014/17/EC şi Normei BNR 17/2003 nu rezultă interzicerea în mod expres a împrumutului în monedă străină.

Nu în ultimul rând, instanţa constată că recurenţii-reclamanţi nu au învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb CHF - Ron de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenţii-reclamanţi. Altfel spus, cererea reclamanţilor, de îngheţare a cursului de schimb Leu/CHF la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab intio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

Instanţa supremă constată că, deşi recurenţii-reclamanţi au menţionat că îşi întemeiază recursul şi pe cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin memoriul de recurs nu au dezvoltat critici care să poată fi încadrate în acest motiv de recurs.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.

2. În motivarea recursului propriu, recurenta-pârâtă D. S.A. a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, Directivei nr. 93/13/CEE, O.G. nr. 21/1992 şi O.U.G. nr. 50/2010, în ceea ce priveşte aprecierea caracterului abuziv al clauzei prevăzută la pct. 4.5 din Contractul de credit x/28.06.2007 privind dobânda variabilă şi restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă, în forma până la încheierea primului act adiţional din 07.01.2010.

Potrivit considerentelor deciziei atacate, instanţa de apel a apreciat caracterul abuziv al clauzei 4.5 referitoare la dobânda variabilă reţinând ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 referitoare la caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda, deoarece această clauză nu este exprimată clar şi inteligibil, ceea ce creează un evident dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, în condiţiile în care, în contract, nu sunt precizaţi indicatori clari, precişi, obiectivi, prin raportare la care dobânda poate fi modificată. Totodată, instanţa de apel a constatat nerespectarea principiului bunei-credinţe din perspectiva poziţiilor de negociere ale părţilor, cu privire la prevederea contractuală care stabileşte dreptul băncii la revizuirea ratei dobânzii în condiţii insuficient determinate în contract, revizuire care nu îi este permisă şi consumatorului, în aceleaşi condiţii.

Cu titlu preliminar, deşi recurenta-pârâtă nu a încadrat criticile într-unul din motivele de casare prevăzute expres de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanţa supremă constată că, fiind învederată aplicarea greşită a unor dispoziţii de drept material, criticile pot fi subsumate pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa supremă reţine însă că, în cauză, nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, instanţa supremă reţine că alin. (6) al art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu este aplicabil în speţă, faţă de data semnării contractului, respectiv 28.06.2007, întrucât a fost introdus abia prin Legea 363/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007. Prin urmare, faţă de clauza prevăzută la art. 4.5. din contract, referitoare la modificarea dobânzii variabile, nu operează excluderea din textul legal invocat, clauza putând fi analizată din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analiza acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Instanţa supremă reţine şi că, potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, "sunt considerate clauze abuzive cele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

Aşadar, clauza care dă posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii, în lipsa unui criteriu prezentat explicit în contract, este o clauză abuzivă, întrucât nu conţine criterii bine individualizate care să permită consumatorului obişnuit să verifice întrunirea condiţiilor de aplicare a clauzei şi modul de aplicare efectivă a clauzei de către bancă.

Apărarea recurentei-pârâte privind informarea consumatorului prin înmânarea graficului de rambursare pe toată perioada contractuală nu poate fi primită, de vreme ce, prin teza a IV-a a clauzei 4.5 se prevede că "în cazul modificării dobânzilor se modifică şi graficul de rambursare".

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că modul de redactare a clauzei analizate, împrejurarea că nu sunt arătate criteriile obiective în funcţie de care dobânda ar urma să fie modificată precum şi împrejurarea în care aceasta este redactată în favoarea băncii, care doar ea îşi "rezervă dreptul" de a revizui rata dobânzii, probează dezechilibrul semnificativ creat de respectiva clauză între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, condiţie pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei.

Instanţa supremă reţine că expresa calificare a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract şi care să conţină criterii clare şi previzibile, astfel încât să permită împrumutaţilor să determine întinderea obligaţiilor asumate.

Neîndeplinirea condiţiei clarităţii clauzei reţinută de instanţa de apel a avut drept consecinţă incidenţa art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia "Clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua".

Prin urmare, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate ca atare de către instanţă nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar sancţiunea este lipsirea actului juridic de efectele produse pentru ocrotirea unui interes legal general şi a interesului particular al consumatorului, sancţiune echivalentă nulităţii absolute a acestor clauze. Astfel, având în vedere că a fost declarată abuzivă clauza contractuală care permitea recurentei-pârâte să modifice structura ratei dobânzii curente, modificarea unilaterală a acestei dobânzi până la încheierea actului adiţional din 07.01.2010, aspect necontestat de bancă, este la rândul său nelegală, întrucât a dispărut temeiul contractual pentru această modificare, ca urmare a efectului retroactiv al nulităţii.

Potrivit hotărârii Curţii Europene de Justiţie, pronunţată la 25 noiembrie 2020 în cauza C-269/19, "consecinţele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator trebuie să permită realizarea a două obiective. Pe de o parte, instanţa trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părţile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privinţa consumatorului ar fi pus-o în pericol. Pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor(...) În acest sens, instanţei naţionale îi revine, în temeiul articolului 6 alin. (1) din Directiva 93/13, obligaţia de a înlătura aplicarea clauzelor abuzive pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, cu excepţia cazului în care consumatorul se opune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 58 şi jurisprudenţa citată). Cu toate acestea, contractul trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele de drept intern, o asemenea menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic (a se vedea printre altele Hotărârea din 5 iunie 2019, GT, C-38/17, EU:C:2019:461, punctul 42).

Astfel, se reţine că, la 07.01.2010, între părţi a fost încheiat actul adiţional nr. x, prin care a fost modificată clauza privind variaţia dobânzii, în contextul O.G. nr. 50/2010, contractul rămânând în vigoare între părţile contractante.

Instanţa supremă reţine că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la recuperarea sumelor achitate în plus în urma majorării nelegale de către recurenta-pârâtă a dobânzii contractuale. Aceasta întrucât efectul nulităţii absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are niciun temei să reţină sumele încasate în plus, prin majorarea dobânzii contractuale. Pe de altă parte, această măsură se justifică şi din prisma atingerii scopului legislaţiei consumatorului, care este acela de a asigura repararea prejudiciului suferit de consumator, respectiv prevenirea inserării în continuare de către profesionist a clauzelor abuzive în contracte, precum şi, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, de a înlătura toate consecinţele patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de nulitate absolută. De altfel, contractul de credit, fiind o specie a contractului de împrumut de consumaţie, este translativ de proprietate, astfel încât dreptul de proprietate asupra sumei acordate de bancă cu titlu de credit se transmite la împrumutat la momentul virării sale. Or, în atare condiţii, nu este vorba de un contract cu executare succesivă, ci uno ictu.

Având în vedere că sumele achitate în plus, în temeiul clauzei constatate nulă de către instanţa de apel, au fost solicitate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, în mod corect s-a dispus restituirea acestor sume, ca urmare a efectelor retroactive ale nulităţii.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2367A din 22 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2367A din 22 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 octombrie 2020.