Buyer awarded 384,881 RON damages as penalty clause upheld for seller's partial wheat delivery breach

Şedinţa publică din data de 1 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată la data de 16 ianuarie 2018 pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 384.881 RON, cu titlu de daune-interese rezultate în urma neexecutării contractului de vânzare-cumpărare grâu nr. x/30.03.2017, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că are ca obiect de activitate comerţul cu cereale, activitatea sa axându-se, în principal, pe exportul de cereale în temeiul contractelor ferme pe care le-a încheiat cu parteneri din întreaga lume, condiţii în care încheie contracte ferme de achiziţie cu alţi comercianţi care îşi desfăşoară activitatea pe piaţa de cereale internă.

În acest context, între A. S.R.L., în calitate de cumpărător, şi societatea B. S.R.L., în calitate de vânzător, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare grâu de panificaţie recolta 2017 nr. 181 din data de 30 martie 2017.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1270 şi art. 1538 din C. civ.

La data de 27 martie 2018 pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

B. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 149/2018 din 29 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. şi, în consecinţă:

Pârâta a fost obligată la plata sumei de 384.881 RON, cu titlu de daune-interese către reclamantă, în baza contractului nr. x/2017, precum şi la plata sumei de 7.453,81 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a hotărârii primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii introductive sau, în subsidiar, în sensul admiterii acesteia doar pentru suma de 192.440,90 RON.

D. Hotărârea instanţei de apel

Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 152/2019 din 6 martie 2019, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 149 din 29 octombrie 2018 a Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu reclamanta S.C. A. S.R.L.

E. Considerentele instanţei de apel

În argumentarea soluţiei pronunţate, Curtea de Apel Craiova a reţinut, în esenţă, următoarele:

S-a constatat că între părţi s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare grâu de panificaţie recolta 2017 C. nr. 181 din 30 martie 2017, prin care apelanta-pârâtă în calitate de vânzător s-a obligat să vândă intimatei-reclamante în calitate de cumpărător grâu de panificaţie recolta 2017 la calitatea, cantitatea, preţul şi termenele de livrare prevăzute în contract (art. 3, art. 4 şi art. 5).

În contract a fost stipulată şi o clauză penală la art. 12.1, conform căruia "pentru marfa nelivrată în condiţiile convenite privind cantitatea, calitatea şi termenul de livrare, cumpărătorul are dreptul să o achiziţioneze de la terţi, la preţul la care aceştia comercializează marfa, preţ care poate fi mai mare decât cel stabilit prin prezentul contract, fără nicio altă condiţionare privind indicii de calitate, condiţii comerciale sau cantităţile totale achiziţionate de la terţii furnizori".

Prin cererea introductivă reclamanta, în calitate de cumpărător, a solicitat obligarea pârâtei, în calitate de vânzător, la plata sumei de 384.881 RON, reprezentând daune-interese rezultate în urma neexecutării contractului de vânzare-cumpărare grâu nr. x/30.03.2017, conform clauzei penale inserate la art. 12.1 din contract.

În fapt, reclamanta a arătat că din cantitatea de 8000 tone (minim) ce a format obiectul contractului încheiat de cele două părţi pârâta a livrat doar cantitatea de 4.151,182 tone, diferenţa de 3.848,818 tone fiind achiziţionată de la un terţ, respectiv D., conform contractului nr. x din 24.10.2017.

S-a constatat că prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond pârâta a invocat, în sinteză, 3 argumente:

1. Clauzele de la art. 12-12.1, art. 4.3 şi art. 4.5 din contract sunt clauze neuzuale ce intră sub incidenţa art. 1203 din C. civ., deoarece sunt "clauze standard" ce nu au fost acceptate în mod expres, în scris, de către pârâtă;

2. Contractul nr. x/30.03.2017 şi-a încetat efectele la data de 9 septembrie 2017, ca urmare a denunţării unilaterale de către pârâtă;

3. Penalizarea cuprinsă la clauza 12.1 din contract nu este aplicabilă în speţă, întrucât pârâta a pus marfa la dispoziţia reclamantei, conform notificării din 31 august 2017, iar reclamanta a preluat de la D. o altă clasă de grâu, net superioară celei din contract.

Prin cererea de apel pârâta S.C. B. S.R.L. a reluat integral "apărările prezentate în primă instanţă" punctându-se şi următoarele:

1.1.1. instanţa a reţinut greşit că în contract nu sunt clauze neuzuale;

1.1.2. instanţele au rolul să cenzureze "comportamentele deviante" ale unor profesionişti;

1.1.3. tribunalul a reţinut greşit că nu este vorba de un contract cu executare succesivă;

1.1.4. în mod greşit tribunalul a reţinut buna-credinţă a reclamantei;

1.1.5. tribunalul a ignorat incidenţa în cauză a art. 1170, art. 15, art. 1255 din C. civ. atunci când a analizat clauza de la art. 12.1 din contract;

6. Odată înlăturată clauza contractuală de la pct. 12.1 această clauză trebuie înlocuită cu clauza legală prevăzută de normele de drept comun, respectiv art. 1350 din C. civ., ceea ce presupune determinarea prejudiciului.

Instanţa de apel a constatat, cu titlu prealabil, că este neîntemeiată susţinerea apărătorului intimatei-reclamante potrivit căreia solicitarea pârâtei de a se constata nulitatea clauzei prevăzute la art. 12.1 din contract ar fi o cerere nouă în apel. Astfel, a reţinut că această apărare a fost invocată de pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosarul Tribunalului Dolj, în cuprinsul căreia se arată că "clauzele criticate trebuie înlăturate din contract, fie fiind socotite neuzuale, fie dispunându-se anularea lor".

Referitor la susţinerea apelantei-pârâte potrivit căreia clauza inserată la art. 12 din contract este o clauză neuzuală ce intră sub incidenţa art. 1203 C. civ., deoarece reprezintă o "clauză standard" care nu a fost acceptată în mod expres, în scris, de către pârâtă, susţinere reiterată prin punctul 1.1.1 şi punctul 1.1.5 din cererea de apel, Curtea a reţinut dispoziţiile art. 1202 din C. civ., care prevede că:

(1) Sub rezerva prevederilor art. 1203 C. civ., dispoziţiile prezentei secţiuni ("Secţiunea a 3-a. Încheierea contractului", n.n.) se aplică în mod corespunzător şi atunci când la încheierea contractului sunt utilizate clauze standard.

(2) Sunt clauze standard stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealată parte.

(3) Clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard.

(4) Atunci când ambele părţi folosesc clauze standard şi nu ajung la o înţelegere cu privire la acestea, contractul se încheie totuşi pe baza clauzelor convenite şi a oricăror clauze standard comune în substanţa lor, cu excepţia cazului în care una dintre părţi notifică celeilalte părţi, fie anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior şi de îndată, că nu intenţionează să fie ţinută de un astfel de contract.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 1203 din C. civ. (clauzele neuzuale), "clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii, dreptul de a denunţa unilateral contractul, de a suspenda executarea obligaţiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părţi decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii, restrângerea libertărţii de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte".

Din raportarea celor două texte de lege rezultă că problema clauzelor neuzuale (surprinzătoare) este strâns legată de cea a clauzelor standard care adesea cuprind prevederi ce nu pot fi considerate uzuale, fiind excepţii importante de la regulile dreptului comun pozitiv.

Textul de lege procedează la o enumerare non-limitativă a clauzelor neuzuale, care reprezintă acele clauze standard ce prevăd în folosul celui care le propune una din situaţiile indicate în concret.

În decelarea efectelor unor astfel de clauze, legiuitorul a prevăzut că ele "nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte", ceea ce denotă faptul că legiuitorul a instituit un formalism informativ precum şi sancţiunea nerespectării acestuia.

Prin urmare, în ceea ce priveşte o clauză neuzuală, trebuie să se facă dovada cunoaşterii şi înţelegerii ei de către cel care o acceptă (i.e. să fie vorba de o acceptare în cunoştinţă de cauză, de un consimţământ valid în condiţiile art. 1204 C. civ.). În lipsa cunoaşterii/înţelegerii unei asemenea clauze, ea nu produce efecte, adică trebuie considerată nescrisă.

În speţă, apelanta a susţinut că este neuzuală clauza de la art. 12.1 din contract, dată fiind sintagma "fără nicio altă condiţionare privind indicii de calitate, condiţiile comerciale sau cantităţile totale" pe considerentul că o astfel de clauză a decăzut-o din dreptul de a invoca, în apărare, faptul că marfa achiziţionată de la terţi este, în realitate, o marfă de o altă categorie, respectiv cu proteină de 13,5%, mult mai valoroasă pe piaţa de profil.

Apelanta-pârâtă a menţionat faptul că este neuzuală şi clauza de la art. 4.3 din contract care prevede în favoarea cumpărătorului "dreptul necondiţionat să refuze marfa care nu se încadrează întocmai în limitele de referinţă menţionate... Opţiunea de a cumpăra grâu de panificaţie sub indicii de referinţă sau grâu furajer aparţine exclusiv cumpărătorului", precum şi clauza de la art. 4.5 din contract care cuprinde sancţiunea decăderii în privinţa dreptului pârâtei de a opune obiecţii privind calitatea mărfii propuse spre vânzare, în situaţia în care cumpărătorul o refuză spre preluare, fără a fi efectuată o analiză de calitate.

Contrar susţinerilor apelantei, instanţa de prim control judiciar a constatat că un text similar celui înscris în art. 12.1 din contractul nr. x/30.03.2017, adică o clauză penală, se regăseşte în contractul nr. x/17.07.2015 şi contractul nr. x/22.01.2016, respectiv la art. 14 din aceste contracte.

În ceea ce priveşte art. 4.3 şi art. 4.5 din contractul nr. x/30.03.2017, chiar dacă un conţinut identic al acestora nu se regăseşte în contractele anterioare, dreptul de opţiune al cumpărătorului este menţionat în acestea din urmă, la art. 13.

Faptul că acele contracte nu au un conţinut identic ca formulare, nu dovedeşte împrejurarea că nu ar fi fost negociat contractul nr. x/30.03.2017 de către reprezentanţii legali ai părţilor, atât timp cât poartă semnătura acestora şi sunt aplicate parafele corespunzătoare, exact ca şi contractele nr. x/17.07.2015 şi nr. y/22.01.2016.

Cu privire la cele două contracte menţionate anterior apelanta-pârâtă nu a susţinut vreodată că nu ar fi fost negociate, ceea ce conduce la o prezumţie simplă că şi în cazul contractului nr. x/30.03.2017 părţile au procedat în aceeaşi manieră, adică l-au negociat.

Prin urmare, respectivul contract nu poate fi considerat că ar conţine clauze standard, adică clauze care au fost stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealată parte, atât timp cât pretinsa lipsă de negociere a fost invocată pentru prima dată prin întâmpinarea depusă la data de 27 martie 2018, adică după declanşarea litigiului.

S-a constatat că divergenţele dintre părţi au apărut urmare a notificării pârâtei prin adresele nr. x/25.10.2017 şi nr. y/10.11.2017, fără ca apelanta să invoce în "răspunsul" aflat la dosarul de fond o eventuală lipsă de negociere a clauzelor contractuale respective, aspect care denotă faptul că această apărare a fost formulată pro causae.

Mai mult, chiar în cuprinsul contractului nr. x/30.03.2017, la art. 15 alin. (2), s-a stipulat că "părţile declară în mod expres că au negociat, citit, înţeles şi sunt pe deplin de acord cu toate prevederile convenite şi arată că acestea nu pot fi considerate "clauze standard" în sensul art. 1202 din C. civ. Român".

Or, această prevedere contractuală, asumată de apelantă prin semnătura reprezentantului legal, dovedeşte fără dubiu că toate clauzele contractuale au fost negociate, ceea ce exclude caracterul de clauze standard care nu au fost negociate şi, implicit, posibilitatea calificării lor ca fiind "clauze neuzuale".

Clauza de la art. 4.3 din contract este o consecinţă a clauzei înscrise la art. 4.1 din acelaşi contract, potrivit căreia "grâul de panificaţie trebuie să aibă următorii parametri de calitate de referinţă", ceea ce denotă că un element esenţial al contractului era calitatea grâului, cumpărătorul fiind îndreptăţit să refuze marfa care nu îndeplinea indicii de calitate conveniţi.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia contractul nr. x/30.03.2017 şi-a încetat efectele la data de 9 septembrie 2017, ca urmare a denunţării unilaterale de către pârâtă, raportat la pct. 1.1.3 din cererea de apel, Curtea a constatat că prima instanţă a reţinut, în mod corect, că acest contract nu este cu executare succesivă, astfel încât nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1276 alin. (2) din C. civ.

Contractele cu executare instantanee sau imediată sunt acele contracte în care părţile au obligaţia să execute prestaţiile ce şi le datorează una celeilalte în unul şi acelaşi moment, care coincide, de regulă, cu momentul încheierii contractului. Regula executării de îndată şi imediat a prestaţiilor se desprinde din prevederile art. 1495 alin. (1) şi art. 1555 din C. civ.

S-a arătat că sunt cu executare succesivă acele contracte din care se naşte obligaţia ambelor părţi sau cel puţin a uneia dintre ele, de a executa prestaţiile ce le datorează într-o perioadă de timp. Caracterul succesiv al prestaţiilor există şi atunci când ele se execută, potrivit contractului, la anumite intervale de timp - săptămânal, decadal, lunar, trimestrial, anual etc.- înăuntrul termenului extinctiv stabilit de părţile contractante (ex. contractul de întreţinere; contractul de rentă viageră, contractul de locaţiune; contractul de asigurare; contractul de societate etc).

În cauză, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe contractul de vânzare-cumpărare grâu nr. x/30.03.2017 care, raportat la anterior arătate, nu poate fi considerat un contract cu executare succesivă, chiar dacă rata de încărcare a grâului ce face obiectul contractului a fost de câte 500 tone/zi, în cursul lunii august 2017.

Curtea a constatat că nu poate fi primită susţinerea apelantei-pârâte, potrivit căreia a denunţat unilateral contractul prin notificarea din 9 septembrie 2017, nici în ipoteza în care s-ar considera că este vorba despre un contract cu executare succesivă, întrucât posibilitatea denunţării nu a fost recunoscută apelantei prin contractul nr. x/30.03.2017 şi, prin urmare, nu este îndeplinită condiţia cerută de art. 1276 alin. (1) C. civ.

S-a mai reţinut că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin contract, respectiv aceea de a livra reclamantei cantitatea de grâu ce a făcut obiectul contractului (minim 8.000 tone). Întrucât s-a livrat doar cantitatea de 4.151,18 tone, reclamanta a achiziţionat diferenţa de 3.848,818 tone de la D., conform contractului de vânzare- cumpărare nr. x/24.10.2017.

Susţinerea apelantei-pârâte, în sensul că ar fi pus la dispoziţia cumpărătoarei restul de grâu, până la concurenţa greutăţii de 7200 tone metrice, nu a fost reţinută de instanţă, dat fiind faptul că din răspunsul la notificarea din 31 august 2017 rezultă că grâul oferit nu îndeplinea indicii de calitate stipulaţi în contract.

Instanţa de apel a reţinut că din afirmaţia apelantei, făcută la un moment în care între părţi nu se declanşase vreun litigiu, reiese fără dubiu că apelanta-pârâtă nu a pus la dispoziţia intimatei-reclamante un grâu cu indicii de calitate specificaţi în contract, iar aceasta din urmă, în baza clauzei contractuale potrivit căreia avea dreptul să refuze "orice marfă care nu se încadrează întocmai în limitele de referinţă menţionate" (art. 4.3), şi-a exercitat acest drept.

Faptul că societatea reclamantă preluase cantitatea de 4.151,182 tone de grâu, care nu se încadra în limitele de referinţă menţionate, reprezintă tot o aplicare a celor convenite de părţi prin contract.

De altfel, acest mecanism al derulării operaţiunii comerciale, adică dreptul cumpărătorului de a opta între a prelua sau a refuza grâul care nu se încadra în limitele de referinţă prevăzute în contract, a fost clar înţeles de către vânzător, aşa cum rezultă din cuprinsul adresei aflate la dosarul de fond, adresă în care se arată că: "... neîncadrarea grâului în indicii de calitate solicitaţi de dvs. implică diminuarea preţului acestuia, respectiv vă dă posibilitatea să refuzaţi preluarea producţiei".

Prin urmare, este neîntemeiată susţinerea apelantei-pârâte în sensul că reclamanta ar fi acţionat în contra uzanţelor lor comerciale (adică altfel decât a acţionat în anii precedenţi), având în vedere că părţile nu şi-au exercitat drepturile şi nu şi-au îndeplinit obligaţiile în baza unor uzanţe - aşa cum eronat pretinde apelanta - ci în baza unor contracte încheiate cu respectarea legii.

Faptul că reclamanta a acţionat în anul 2017 altfel decât a acţionat în anii anteriori nu poate reprezenta o încălcare a unor pretinse uzanţe sau un comportament "deviant", atât timp cât şi-a exercitat drepturile conform celor convenite în contractul în vigoare, care, de altfel, nu are un conţinut identic cu cele din anii anteriori, aşa cum s-a arătat mai sus.

Potrivit dispoziţiilor art. 1270 din C. civ. contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, ceea ce denotă că reclamanta, acţionând conform prevederilor contractuale, şi-a exercitat un drept, fără a săvârşi un abuz de drept, aşa cum eronat susţine apelanta făcând trimitere formală la dispoziţiile art. 15 din C. civ.

De asemenea, s-a reţinut că reclamanta nu a acţionat contrar bunei-credinţe, deoarece nu a procedat la modificarea unilaterală a contractelor încheiate între părţi în anii anteriori, iar achiziţionarea unei mărfi de calitate superioară de la un terţ s-a făcut în baza clauzei contractuale al cărei mecanism de funcţionare a fost înţeles de apelanta-pârâtă.

În ceea ce priveşte critica de la pct. 1.1.2 din cererea de apel, instanţa de apel a constatat că apelanta susţine, în mod greşit, că reclamanta ar fi avut un comportament "deviant", deoarece ar fi putut fixa şi un preţ de 2.000 RON/tonă.

Astfel, conform clauzei de la pct. 12.1 din contract, "cumpărătorul are dreptul să o achiziţioneze de la terţi, la preţul la care aceştia comercializează marfa", ceea ce denotă faptul că preţul nu este fixat de cumpărător, ci este preţul la care terţul comercializează marfa.

Or, în cauză, apelanta nu a afirmat şi nu a dovedit că preţul din contractul nr. x/24.10.2017 nu ar fi preţul la care terţul D. a comercializat marfa, ci doar că "preţul penalizat pentru grâul similar celui din contract este de 650 RON/tonă", adică mai mic decât cel de 700 RON/tonă cu care reclamanta a achiziţionat grâul de la terţ.

Faţă de reţinerea ca legală a clauzei de la pct. 12.1 din contract, Curtea a constatat că nu se poate dispune înlocuirea acesteia cu clauza legală rezultată din normele de drept comun, respectiv art. 1350 C. civ. şi determinarea prejudiciului într-una din cele trei moduri indicate de apelantă.

Aceasta, deoarece clauza înscrisă la art. 12.1 din contract reprezintă o clauză penală, adică acea clauză accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său (art. 1538 C. civ.).

Or, în cauză, echivalentul prejudiciului suferit de creditor îl reprezintă preţul mărfii nelivrate, achiziţionată de la terţ, "la preţul la care acesta comercializează marfa, preţ care poate fi mai mare decât cel stabilit prin prezentul contract, fără nici o altă condiţionare privind indicii de calitate ...".

Este neîntemeiată susţinerea apelantei potrivit căreia preţul care trebuia luat în considerare la determinarea prejudiciului ar fi fost cel de 0,620 RON/kg, aşa cum a fost comunicat de organismul public.

Astfel, Curtea a constatat că prin adresa nr. x/21.06.2018 Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Dolj a comunicat că preţul mediu al grâului colectat din târguri şi oboare şi preţul de achiziţie en gros în perioada menţionată a fost de 670 RON/tonă. Prin adresa nr. x/10.09.2018 s-a menţionat că preţul mediu al grâului colectat din târguri şi oboare, în perioada septembrie- octombrie 2017 a fost de 0,73 RON/kg iar preţul colectat pentru Sistemul Informaţional pentru Piaţa Produselor Agricole şi Alimentare în aceeaşi perioadă a fost de 0,63 RON/kg.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut, pe de o parte, că în niciun moment nu s-a comunicat vreun preţ de 620 RON/tonă (contrar celor susţinute de apelantă), preţurile comunicate fiind între 730 RON/tonă şi 630 RON/tonă, iar, pe de altă parte, că raportat la aceste comunicări, preţul stabilit de terţ de 700 RON/tonă nu reprezintă un preţ excesiv, aşa cum neîntemeiat susţine apelanta invocând o pretinsă diferenţă de preţ de 15%. Faptul că în contractul de cumpărare de la terţ este prevăzută o proteină de 13,5%, iar în contractul părţilor era prevăzută o proteină de 12,5 % nu înseamnă că reclamanta a achiziţionat o altă clasă de grâu, net superioară, a cărei diferenţă nu trebuie suportată de pârâtă, atât timp cât achiziţia s-a făcut conform clauzei penale stabilite de părţi, la art. 12.1 din contract.

În raport de aceste considerente, Curtea de Apel Craiova a constatat că prima instanţă a reţinut corect că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale şi, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. (1) C. proc. civ., apelul pârâtei S.C. B. S.R.L. a fost respins, ca nefondat.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel

Împotriva hotărârii din apel pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând, în principal, admiterea acestuia, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Craiova. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecinţa admiterii apelului formulat de pârâta S.C. B. S.R.L. şi respingerii cererii de chemare în judecată promovate de reclamanta A. S.A.

Recurenta-pârâtă consideră că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., arătând că prin întâmpinarea formulată în faza procesuală a fondului a invocat caracterul nenegociat al clauzei inserate la art. 12.1 din contractul nr. x/30.03.2017, însă instanţa de apel a reţinut, la pagina 6, paragraful 4 din decizie, că susţinerea apărătorului intimatei-reclamante potrivit căreia solicitarea nulităţii art. 12 din contract ar fi o cerere nouă în apel este neîntemeiată, această apărare fiind invocată prin întâmpinarea f. x d.f. în care pârâta a arătat că "clauzele criticate trebuie înlăturate din contract - fie fiind socotite neuzuale, fie dispunându-se anularea lor". Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că în dosarul de fond pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat constatarea nulităţii clauzei nr. 12.1. din contractul nr. x/30.03.2017.

În acest context, în virtutea rolului activ şi cu respectarea regulilor de procedură aplicabile, instanţa de apel ar fi trebuit să schimbe în tot sentinţa apelată şi să califice cererea formulată de B. ca fiind o cerere reconvenţională, cu atât mai mult cu cât motivele de apel au fost formulate în susţinerea unei atare cereri.

În acest sens, art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. stabileşte că judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel, constatând că B. a solicitat "înlăturarea clauzelor neuzuale, fie socotite ca neuzuale, fie dispunându-se anularea lor", era obligată să pună în discuţia părţilor calificarea corectă a cererii formulate şi să judece cauza în funcţie de solicitările părţilor.

Totodată, consideră că trimiterea spre rejudecare se impune şi pentru motivul că instanţele de fond au respins probele solicitate pentru stabilirea condiţiilor încheierii contractului, deşi negocierea este o condiţie esenţială în stabilirea caracterului neuzual al clauzei inserate la art. 12.1 din contractul nr. x/30.03.2017, în sensul art. 1203 C. civ.

În accepţiunea recurentei, acceptarea unei clauze neuzuale de către cealaltă parte nu poate fi reţinută decât în urma administrării probatoriului din care să rezulte condiţiile concrete în care a fost încheiat şi negociat contractul.

Mai mult, recurenta-pârâtă apreciază că s-a încălcat principiul egalităţii de tratament şi principiul dreptului la apărare reglementat de art. 13 din C. proc. civ., atâta timp cât instanţele anterioare au admis proba cu martori numai în favoarea societăţii reclamante, sens în care a fost audiat martorul E., reprezentantul A. la semnarea/negocierea contractului.

S-a criticat decizia recurată din perspectiva faptului că instanţa de apel a respins proba cu martorul propus de pârâta B., cu motivarea că această probă este inadmisibilă în condiţiile art. 309 alin. (5) C. proc. civ., deşi administrarea probei solicitate se impunea în condiţiile în care, în primă instanţă, a fost audiat reprezentantul A. în aceleaşi condiţii.

În plus, deşi a considerat că este inadmisibilă proba cu martori, în considerentele deciziei recurate instanţa de apel a reţinut că din declaraţia martorului (reprezentant al A.), rezultă că a fost negociat contractul nr. x/30.03.2017 (pagina 3, paragraful 5 din decizia recurată).

Prin urmare, în formarea convingerii sale, necesare în vederea pronunţării deciziei recurate, instanţa de apel s-a întemeiat pe o probă pe care ea însăşi a calificat-o drept inadmisibilă.

În subsidiar, recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a solicitat casarea hotărârii atacate, întrucât a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

O primă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1203 din C. civ., cu referire la faptul că reclamanta A. a impus clauza stipulată la art. 12.1 din contractul nr. x/30.03.2017 de pe o poziţie dominantă, această societate fiind cel mai mare comerciant de cereale din România, având în anul 2016 o cifră de afaceri de 883.829.191 RON.

Pe de altă parte, s-a menţionat că toată producţia de grâu deţinută de B., de aproximativ 8.000 tone, a făcut obiectul contractului încheiat cu A.. În aceste condiţii, este evident că dispoziţiile contractuale au fost impuse de reclamanta A., iar pârâta B. nu a avut pârghii de negociere raportat la disproporţia dintre cele două poziţii contractante.

Aşadar, recurenta consideră că principiul libertăţii contractuale a fost deturnat în favoarea părţii care a deţinut o poziţie de negociere superioară şi care a abuzat de această poziţie, obţinând clauze contractuale derogatorii de la regimul de drept comun. Este vorba despre o poziţie de forţă care rezultă din puterea economică deosebită a unuia dintre contractanţi sau despre superioritatea calitativă şi cantitativă a informaţiilor avute la dispoziţie în momentul contractării.

Autoarea căii de atac a mai susţinut că art. 1203 din C. civ. oferă o minimă protecţie părţii care, aflată într-o poziţie mai slabă de negociere, a subscris fără discuţii la condiţiile contractuale dezechilibrate propuse de către cealaltă parte care a stabilit în prelabil condiţiile contractuale.

În speţă, menţionarea generică a aprobării tuturor clauzelor prevăzute în contract nu înseamnă automat că partea aflată în poziţie de inferioritate contractuală a fost informată corespunzător şi că a acceptat în mod expres existenţa unor clauze vexatorii care i-au fost adresate.

Printr-o altă critică recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1170 şi art. 1266 din C. civ.

În acest sens, s-a arătat că la începutul derulării raporturilor contractuale, părţile au agreat că:

1. dacă marfa nu era livrată la timp sau nu era îndeplinită condiţia calităţii mărfii livrate, cumpărătorul putea refuza preluarea mărfii sau o putea cumpăra la un preţ diminuat, conform art. 13 din contract.

2. dacă marfa nu era livrată la timp, cumpărătorul o putea cumpăra de la terţi impunând vânzătorului daunele reprezentate de diferenţa dintre preţul practicat de alţi comercianţi şi preţul stabilit prin contract.

În anul 2017, fără o negociere prealabilă a contractului, A. a impus vânzătorului clauza nr. 2 (redată mai sus) şi pentru situaţia în care marfa nu întrunea condiţiile privind calitatea produsului.

Consecinţa unei astfel de practici o reprezenta, de fapt, obţinerea unui profit substanţial mai mare decât în situaţia în care toate obligaţiile ar fi fost respectate de debitor.

Cu alte cuvinte, clauza penală reglementată prin art. 12.1 nu reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de una dintre părţi, ci reprezintă tocmai o modalitate prin care partea respectivă îşi procură un avantaj material/pecuniar, în detrimentul celeilalte părţi.

Recurenta-pârâtă a relevat faptul că în prezenta cauză diferenţa de preţ de la 600 RON/tonă (preţul din contractul nr. x/30.03.2017) şi 700 RON/tonă (preţul din contractul încheiat cu D.) este dată de diferenţele de calitate dintre produsele vândute. Prin urmare, reclamanta A. a urmărit exclusiv să speculeze posibilitatea de a achiziţiona la preţul contractat cu pârâta B. o marfă superioară calitativ.

Instanţa de apel a reţinut că "clauza prin care cumpărătorul căruia nu i s-a livrat marfa de către vânzător, conform contractului, poate cumpăra marfa de la un terţ, fiind îndreptăţit la daune constând în diferenţa de preţ este una din cele mai uzuale prevederi, care se regăseşte în cvasitotalitatea contractelor de vânzare-cumpărare cereale".

Deşi această clauză este foarte uzuală, fiind cuprinsă chiar în contractele încheiate de cele două părţi în anii 2015-2016, în cazul contractului nr. x/30.03.2017 nu se poate discuta despre ipoteza unei astfel de clauze, respectiv "când marfa nu se livrează", ci este vorba despre situaţia în care cumpărătorul achiziţionează de la un terţ altă marfă, superioară calitativ, vânzătorul din primul contract fiind obligat să plătească diferenţa de preţ.

În opinia recurentei, clauza menţionată de instanţa de apel ar fi fost uzuală dacă A. ar fi cumpărat de la un terţ o cantitate de grâu cu proteina 12,5%, aşa cum era prevăzut în contractul încheiat cu B., şi nu o cantitate de grâu cu proteina de 13,5%, astfel cum a cumpărat, ulterior, de la D..

Până în anul 2017, în baza uzanţelor comerciale stabilite de părţi, în condiţiile neîndeplinirii criteriilor calitative, producţia era preluată cu aplicarea corecţiilor de preţ, dacă era cazul, conform art. 13 şi art. 4 din aceste contracte. Acesta este motivul pentru care s-a susţinut în prezentul dosar că vânzătorul a avut credinţa legitimă că daunele-interese se aplică doar în măsura în care nu se livrează cantitatea contractată, nu şi în privinţa diferenţelor de calitate.

Cu toate acestea, invocând nerespectarea de către B. a obligaţiei de livrare a cerealelor la termenul stabilit, A. a cumpărat de la alt furnizor o cantitate de grâu de o calitate superioară, solicitând vânzătorului să plătească diferenţa de preţ conform art. 12.1 din contractul nr. x/30.03.2017, astfel încât a obţinut un profit ce depăşeşte cuantumul pretinsului prejudiciu.

Or, este fără îndoială că voinţa părţilor nu a fost în acest sens, mai ales că raporturile contractuale precedente prevedeau un alt mecanism care a stat la baza relaţiilor dintre părţi în cazul nerespectării parametrilor de calitate.

Cu privire la aplicarea greşită a prevederilor art. 1541 din C. civ., recurenta-pârâtă a precizat că s-a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, iar, în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor-interese avându-se în vedere două criterii:

- dacă instanţa apreciază că grâul de indice proteic 12,5% avea la momentul contractării de la D. preţul de 630 RON/tonă (probe în acest sens fiind contractul depus de pârâta B. şi răspunsul Direcţiei Agricole Dolj), atunci prejudiciul care poate fi acordat este de 30 RON/tonă, adică 115.464.54 RON pentru cantitatea de 3.848,818 tone;

- dacă se are în vedere doar contractul încheiat de A. cu D., atunci prejudiciul este de 50 RON/tonă, adică un total de 192.440,90 RON pentru aceeaşi cantitate;

Recurenta a menţionat că premisa esenţială pentru ca un debitor să solicite aplicarea mecanismului reglementat de dispoziţiile art. 1541 din C. civ. o reprezintă buna-credinţă a acestuia care se prezumă. Pe de altă parte, a arătat că legiuitorul a avut în vedere şi considerente ce ţin de echitate şi anume necesitatea prevenirii unei anumite inegalităţi economice existente la momentul încheierii contractului, care ar trebui reechilibrată, eventual, prin dreptul părţii interesate de a solicita reducerea penalităţilor de întârziere.

Conform art. 1541 C. civ., răspunderea unei părţi dintr-un contract poate fi atrasă nu doar atunci când partea nu îşi execută întreaga obligaţie asumată, ci şi în situaţia în care obligaţia contractuală este executată doar parţial.

C. civ. prevede că judecătorul poate diminua valoarea clauzei penale în cazul în care obligaţia a fost executată parţial, însă numai cu condiţia ca respectiva executare parţială a obligaţiei să fi profitat creditorului.

În speţă, poate fi dispusă diminuarea valorii penalităţilor, atâta timp cât B. şi-a îndeplinit, cel puţin parţial, obligaţia asumată prin contractul nr. x/30.03.2017, executare care, în mod evident, a profitat creditorului, aşa cum s-a arătat.

Recurenta-pârâtă a mai învederat faptul că potrivit dispoziţiilor art. 1541 din C. civ. clauza penală poate fi micşorată de către judecător şi în cazul în care se dovedeşte a avea un caracter vădit excesiv faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la momentul inserării clauzei penale.

Acest text de lege este menit să intervină în situaţiile de inegalitate între părţile contractante, mai exact, între prestaţiile acestora. Dispoziţia legală se referă la o "penalitate vădit excesivă", sintagmă prin care legiuitorul a urmărit să reducă limitele puterii de apreciere a judecătorului la situaţiile de vădit dezechilibru între cuantumul clauzei penale şi prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului.

Aşadar, legiuitorul se raportează în aprecierea caracterului "vădit excesiv" la "prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului", iar nu la prejudiciul efectiv suferit, având în vedere că rolul clauzei penale este tocmai acela de a-l exonera pe creditor de a face dovada prejudiciului şi a cuantumului său.

Dispoziţia cuprinsă în alin. (2) al art. 1541 din C. civ. fixează o limită pentru judecător în reducerea clauzei penale, stipulând că penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligaţiei principale.

Prin urmare, chiar dacă judecătorul ar aprecia clauza penală ca fiind vădit excesivă, el nu poate opera o reducere a acesteia sub cuantumul obligaţiei principale.

Aşa cum s-a arătat la pct. B din cererea de recurs, prin invocarea prevederilor art. 12.1 din contractul nr. x/30.03.2017 societatea reclamantă A. a urmărit exclusiv să speculeze posibilitatea de a achiziţiona o marfă superioară calitativ, la preţul contractat cu pârâta B..

În opinia recurentei-pârâte, clauza penală prevăzută la art. 12.1 din contract nu poate fi considerată un echivalent al prejudiciului suferit de creditor, atâta timp cât acea clauză nu a compensat aşa-zisul prejudiciu suferit de creditor, ci i-a oferit avantaje substanţial mai mari, în dauna debitorului.

A relevat faptul că societatea A. a avut o conduită pur speculativă şi contrară exigenţelor bunei-credinţe atât la încheierea contractului, cât şi ulterior, o dovadă în acest sens fiind împrejurarea că pe rolul instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Craiova au fost înregistrate în ultimii doi ani, un număr foarte mare de litigii cu acelaşi obiect, bazate pe un scenariu aproape identic cu cel din situaţia de faţă.

În ceea ce priveşte abuzul de drept, doctrina de specialitate a reţinut că acesta ar trebui să fie sancţionat în primul rând cu nulitatea clauzei constatate a fi abuzivă, iar obligativitatea reducerii penalităţii prevăzute în clauza penală să existe doar în condiţiile în care părţile nu au evaluat în mod corect prejudiciul posibil de produs prin neexecutarea obligaţiilor de către debitor.

De altfel, aceeaşi interpretare ar trebui să fie dată dispoziţiei cuprinse în art. 1541 alin. (1) lit. b) din noul C. civ., în care legiuitorul se referă la prejudiciul ce putea fi prevăzut la încheierea contractului, fără ca una dintre părţi sau ambele să fi fost de rea-credinţă sau să abuzeze de dreptul pe care îl are/au, de a stipula în contract o clauză penală prin intermediul căreia să se îmbogăţească fără just temei.

În fine, recurenta-pârâtă a arătat că reua-credinţă şi abuzul de drept se află în strânsă legătură, aceasta din urmă fiind o modalitate de încălcare a conceptului de bună-credinţă prin exercitarea unui drept subiectiv în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori de a exercita acel drept într-un mod excesiv şi nerezonabil.

G. Apărările intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

H. Considerentele instanţei de recurs

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Motivul de casare anterior enunţat cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

O primă critică invocată de recurentă în susţinerea acestui motiv de recurs vizează faptul că în virtutea rolului activ şi cu respectarea regulilor de procedură aplicabile, instanţa de apel ar fi trebuit să califice cererea formulată de B. privind constatarea nulităţii clauzei prevăzute la art. 12.1 din contractul nr. x/30.03.2017 ca fiind o cerere reconvenţională. Cu alte cuvinte, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel era obligată să pună în discuţie calificarea corectă a cererii formulate în cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul de fond şi să judece cauza în funcţie de solicitările părţilor, sens în care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte reaminteşte faptul că rolul activ al judecătorului în procesul civil nu poate fi analizat separat de principiul disponibilităţii, specific procesului civil, care se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege.

În alţi termeni, rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze principiul disponibilităţii, potrivit căruia voinţa părţilor de a fixa limitele judecăţii nu trebuie depăşită, ci trebuie să se armonizeze cu iniţiativa acestora, în scopul stabilirii adevărului.

Or, în cauză, atât timp cât prima instanţă nu a fost învestită cu o cerere reconvenţională, pârâta limitându-se la a formula o simplă apărare în sensul că "clauzele criticate de noi trebuie înlăturate din contract - fie fiind socotite neuzuale, fie dispunându-se anularea lor", iar conţinutul întâmpinării nu relevă argumente ce ar putea susţine o astfel de ipoteză, nu se poate reproşa instanţei de apel încălcarea rolului activ în soluţionarea pricinii, susţinerile recurentei-pârâte fiind neîntemeiate.

În realitate, critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. de către instanţa de apel constituie numai opinia recurentei în înţelegerea acestei reglementări, care nu şi-a propus să îl transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părţi.

Autoarea prezentului demers judiciar a mai susţinut că se impune trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Craiova, întrucât instanţele de fond au respins probele solicitate pentru stabilirea împrejurărilor în care a fost încheiat contractul, deşi negocierea reprezintă o condiţie esenţială în calificarea unei clauze ca fiind neuzuală, în sensul art. 1203 C. civ.

Înalta Curte constată că susţinerile referitoare la calificarea clauzei cuprinse la art. 12.1 din contract ca fiind una neuzuală au fost reiterate de societatea pârâtă şi în faţa instanţei de apel, iar această instanţă le-a analizat şi a ajuns la concluzia că sunt neîntemeiate.

Astfel, instanţa de prim control judiciar a observat conţinutul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei şi a reţinut că un text similar celui înscris la art. 12.1 din contractul nr. x/30.03.2017, adică o clauză penală, se regăseşte şi în contractele nr. x/17.07.2015 şi, respectiv nr. 24/22.01.2016, la art. 14 din aceste contracte.

S-a reţinut că apelanta-pârâtă nu a susţinut vreodată că nu ar fi fost negociate contractele anterioare, astfel încât se poate prezuma că părţile au procedat în aceeaşi manieră şi în ceea ce priveşte contractul nr. x/30.03.2017, adică l-au negociat.

Dovada cea mai bună că părţile au negociat în fiecare an rezultă din faptul că art. 4 şi art. 12 au avut conţinut diferit în cadrul contractelor încheiate în anii 2015-2017.

Totodată, nu se poate ignora împrejurarea că părţile au consemnat expres în cuprinsul art. 15 alin. (2) din contractul de vânzare-cumpărare grâu de panificaţie recolta 2017 nr. 181/30.03.2017 că "părţile declară în mod expres că au negociat, citit, înţeles şi sunt pe deplin de acord cu toate prevederile convenite şi arată că acestea nu pot fi considerate "clauze standard" în sensul art. 1202 din C. civ. Român. Părţile confirmă în mod expres că îşi asumă termenii şi condiţiile din prezentul contract. Pentru evitarea oricărui dubiu, Părţile au stabilit că prevederile prezentului contract nu sunt şi nu pot fi considerate " clauze neuzuale" în sensul art. 1203 din C. civ. Român", aşa cum corect a reţinut instanţa de apel.

În acest context, recurenta-pârâtă nu poate invoca o poziţie contrară ulterioară, fiind evident că părţile au analizat şi consemnat ca atare concluziile comune asupra acestei chestiuni.

Prin urmare, atâta timp cât părţile nu au prevăzut în contract vreo clauză neuzuală în materia vânzării-cumpărării de cereale, nu se pune problema acceptării exprese şi nici nu se impune aplicarea unei sancţiuni.

Clauza prin care cumpărătorul căruia nu i s-a livrat marfa de către vânzător, conform contractului, poate cumpăra marfa de la un terţ, fiind îndreptăţit la daune-interese constând în diferenţa de preţ este una dintre cele mai uzuale prevederi ce se regăseşte în majoritatea contractelor de vânzare-cumpărare de cereale, inclusiv în cuprinsul celor încheiate de părţile litigante în anii anteriori.

Totodată, este necesar a fi subliniat faptul că partea nu poate solicita instanţei de recurs reaprecierea aceloraşi argumente prin care se tinde de fapt la înlăturarea clauzei de la 12.1 din contract şi înlocuirea acesteia cu clauza legală prevăzută de normele de drept comun, respectiv art. 1350 din C. civ.

Este lipsită de temei susţinerea recurentei-pârâte, potrivit căreia reclamanta ar fi impus anumite clauze contractuale, în regim de poziţie dominantă, de vreme ce nu s-a probat că această societate ar deţine o astfel de poziţie pe piaţa naţională sau pe cea din zona Arad.

Vor fi înlăturate şi criticile ce vizează încălcarea principiului egalităţii de tratament şi a principiului dreptului la apărare reglementat de art. 13 din C. proc. civ., în susţinerea cărora s-a invocat faptul că instanţele de fond ar fi admis proba cu martori numai în favoarea reclamantei A. S.A., iar proba cu martorul propus de B. în faza procesuală a apelului a fost respinsă pentru motivul că este inadmisibilă în condiţiile art. 309 alin. (5) C. proc. civ.. Mai exact, recurenta consideră că administrarea acestei probe se impunea, întrucât instanţa de fond a dispus audierea reprezentantului A. S.A., în aceleaşi condiţii. De asemenea, a arătat că instanţa de apel, în formarea convingerii sale, s-ar fi întemeiat pe o probă pe care ea însăşi a calificat-o drept inadmisibilă.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, în soluţionarea cauzei, a dovedit că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate şi al egalităţii armelor în procesul civil.

Astfel, aşa cum rezultă din actele dosarului, părţile au avut şanse egale de a-şi prezenta cauza şi nimeni nu a beneficiat de un avantaj substanţial asupra adversarului său; părţile au avut acces la consemnări, li s-a dat posibilitatea să combată argumentele invocate de cealaltă parte şi s-au respectat drepturile şi garanţiile procesuale ale părţilor.

În ceea ce priveşte critica referitoare la proba cu un martor (a cărei administrare nu a fost încuviinţată de către instanţa de apel), se cuvine reamintit faptul că doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu însă şi concludenţa şi utilitatea probei ori modul în care probatoriul a fost apreciat pentru a se reţine o anumită situaţie de fapt, instanţa de apel fiind suverană în această privinţă.

În speţă, se constată că instanţa de apel în raport de dispoziţiile art. 309 alin. (5) din C. proc. civ. a pus în discuţie admisibilitatea probei solicitate de apărătorul apelantei-pârâte privind audierea martorului indicat în cuprinsul cererii de apel, pentru a se dovedi condiţiile colaborării celor două societăţi şi modalitatea de încheiere a contractelor de achiziţie, respectiv modalitatea de derulare a negocierii contractului pentru anul 2017.

Faţă de teza probatorie invocată de apelantă, Curtea de Apel Craiova a respins proba cu martorul solicitat, întrucât aceasta nu poate fi admisă niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (4), niciunul dintre acestea neregăsindu-se în speţă.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a respectat dispoziţiile de procedură care reglementează admisibilitatea probei cu martori, iar faptul că apelantei-pârâte i s-a respins această solicitare nu poate conduce la concluzia că s-a încălcat principiul egalităţii părţilor litigante în exercitarea drepturilor procesuale sau dreptul părţii la apărare.

De asemenea, instanţa supremă constată că nu este reală afirmaţia recurentei-pârâte în sensul că martorul E., reprezentantul reclamantei A. S.A., ar fi fost audiat în aceleaşi condiţii de către prima instanţă, întrucât această probă a fost încuviinţată doar pentru a dovedi aspectele ce privesc calitatea grâului.

Sunt lipsite de fundament susţinerile recurentei-pârâte, în sensul că instanţa de prim control judiciar şi-a întemeiat soluţia pe declaraţia martorului E., fiind lesne de observat faptul că la pagina 3, paragraful 5 din decizia recurată sunt redate considerentele primei instanţe.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă acesta este nefondat.

Înalta Curte reţine că aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi de apel. În acest caz, situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului şi apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

În prezenta cauză, acest motiv de casare se întemeiază pe o serie de premise factuale nereţinute de instanţa de apel, autoarea căii de atac invocând o presupusă practică a reclamantei de a obţine un profit mai mare decât în situaţia în care debitorul şi-ar fi respectat obligaţiile ori specularea posibilităţilor de a obţine o marfă superioară calitativ la preţul contractat cu pârâta.

Raportat la stabilirea situaţiei de fapt în mod identic de către cele două instanţe devolutive, Înalta Curte constată că s-a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor legale incidente, considerentele instanţei de apel infirmând susţinerile recurentei-pârâte.

În argumentarea criticilor care vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1203, art. 1170 şi art. 1266 din C. civ. recurenta-pârâtă face o analiză proprie a contractelor încheiate de părţi în anii precedenţi şi a probelor administrate în cauză pentru a ajunge la concluzia că nu a fost negociată clauza neuzuală prevăzută la art. 12.1. din contractul nr. x/30.03.2017 şi că aceasta ar fi fost uzuală dacă A. ar fi cumpărat de la un terţ o cantitate de grâu cu proteina 12,5%, aşa cum era prevăzut în contractul încheiat cu B., şi nu o cantitate de grâu cu proteina de 13,5%, astfel cum a cumpărat, ulterior, de la D..

Or, din probatoriul administrat şi evaluat de instanţa de prim control judiciar, a rezultat că reclamanta nu a acţionat contrar bunei-credinţe şi nu a procedat la modificarea unilaterală a contractelor încheiate cu pârâta în anii anteriori, că achiziţionarea unei mărfi de calitate superioară de la un terţ s-a făcut în baza clauzei contractuale al cărei mecanism de funcţionare a fost înţeles de pârâtă şi că un conţinut diferit al contractului din anul 2017 nu dovedeşte faptul că nu s-ar fi negociat acest contract.

Instanţa de apel a analizat punctual susţinerile apelantei-pârâte, raportându-se la relaţiile contractuale anterioare şi la conduita acesteia după momentul încălcării obligaţiei de livrare a mărfii conform contractului, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1266 C. civ., în cuprinsul cărora sunt menţionate mai multe criterii pentru stabilirea voinţei părţilor.

Stabilirea unei alte modalităţi de calcul a prejudiciului constituie un aspect ce nu poate fi analizat din perspectiva cazului de casare invocat, întrucât nu reprezintă o situaţie de încălcare sau aplicare greşită a unei norme de drept material.

Nu poate fi primită nici critica formulată de recurenta-pârâtă sub aspectul că instanţa de apel putea să dispună reducerea penalităţii, în temeiul art. 1541 din C. civ.

În acest sens, se reţine că dispoziţia de drept material a cărei aplicare greşită o pretinde recurenta este aplicabilă în situaţia în care penalitatea este vădit excesivă, faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului, ceea ce în speţă nu s-a dovedit.

Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 152/2019 din 6 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2020.