Liability exclusion for traffic accidents outside marked crosswalks under Romanian compulsory insurance law

Şedinţa publică din data de 1 octombrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

A. Obiectul acţiunii introductive

Prin cererea înregistrată la data de 24 mai 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti - sectia a VI-a Civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 999,06 RON, cu titlu de cheltuieli materiale, a sumei de 55.000 euro, cu titlu de daune morale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

B. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2153/2017 din 30 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; pârâta a fost obligată la plata sumei de 975,56 RON, cu titlu de daune materiale, şi a sumei de 20.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamantă; de asemenea, pârâta a fost obligată la plata sumei de 1.900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru reduse, către reclamantă.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva acestei hotărâri pârâta B. S.A. a formulat apel, prin care a solicitat, în principal, modificarea în tot a acesteia, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, iar, în subsidiar, modificarea în parte a hotărârii apelate, în sensul reducerii daunelor morale, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de exercitarea căii de atac.

Reclamanta A. a formulat, de asemenea, apel împotriva hotărârii instanţei de fond, solicitând schimbarea în parte a acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată sub aspectul acordării întregului cuantum al daunelor morale cerute (55.000 euro), în echivalent RON, la cursul BNR de la data plăţii efective.

D. Hotărârile instanţei de apel

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 2405/A din 27 noiembrie 2018, a admis în parte cererea de majorare a onorariului de expert; a majorat cuantumul onorariului de expert cu suma de 1.000 RON; a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 2153/30.05.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-intervenient C.; a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în sensul că:

S-a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Apelanta-reclamantă a fost obligată la plata sumei de 2.001,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariul de expert către apelanta-pârâtă.

Totodată, apelanta-reclamantă a fost obligată la plata către expert a sumei de 1.000 RON constând în diferenţă onorariu.

În legătură cu decizia civilă nr. 2405/A din 27 noiembrie 2018 d-nul expert D. a formulat cerere de completare, înregistrată la data de 10 decembrie 2018.

În motivarea cererii, a arătat că se impune completarea deciziei cu menţiunea că aceasta este executorie în raport de soluţia pronunţată asupra cererii de majorare a onorariului de expert, motivându-se că expertul nu este parte în dosar şi nu are calitate privind drepturile sale.

Expertul şi-a argumentat solicitarea prin aceea că în cazul de faţă partea obligată la achitarea diferenţei de onorariu nu va dori să execute această dispoziţie, urmare a concluziilor raportului de expertiză, care nu îi sunt favorabile şi, mai ales, dacă dosarul nu este pe rolul instanţei de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 444 alin. (3) din C. proc. civ. şi art. 339 din acelaşi cod.

Prin decizia civilă nr. 278/A din 19 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondată cererea de completare a deciziei nr. 2405/27.11.2018, formulată de petentul D., în cauza privind cererile de apel promovate de apelanta-reclamantă A. şi de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2153 din 30 mai 2017 a Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

E. Considerentele instanţei de apel

Verificând, în limitele cererilor de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, în condiţiile art. 479 din C. proc. civ., Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:

În analiza stării de fapt care a generat litigiul dintre părţi instanţa de fond a reţinut că la data de 17 februarie 2014, în jurul orei 06:50, în timp ce se afla în traversarea străzii Colentina, pe marcajul pietonal, reclamanta a fost accidentată de autoturismul cu numărul de înmatriculare x, condus de intervenientul forţat C..

Pentru a ajunge la concluzia că accidentul a fost săvârşit în timp ce reclamanta se afla pe marcajul pietonal, instanţa a înlăturat afirmaţiile pârâtei B. S.A. şi a avut în vedere procesul-verbal întocmit de organele de poliţie care s-au deplasat la locul producerii accidentului, fotografiile făcute de către organul de poliţie la faţa locului şi declaraţiile şoferului vinovat de producerea accidentului.

Prioritar cercetării motivelor punctuale pentru care se solicită de către părţi schimbarea soluţiei pronunţate de către prima instanţă, dar şi în analiza comună a cererilor de apel cu care a fost învestită, Curtea de Apel Bucureşti a considerat necesar să verifice în ce măsură probele administrate în cauză, atât în faza de fond, dar şi în apel, susţin situaţia de fapt reţinută de către prima instanţă.

Astfel, Curtea a observat că înscrisurile valorificate de către instanţa de fond din punct de vedere probator nu cuprind o constatare a organelor de poliţie în sensul producerii impactului dintre autoturism şi victimă pe marcajul pietonal şi nicio declaraţie în acest sens a intervenientului forţat C., conducător al autoturismului, astfel cum a reţinut Tribunalul Bucureşti.

S-a arătat că singura declaraţie care afirmă că victima se afla în trecere pe marcajul pietonal aparţine reclamantei A..

În plus, Curtea a constatat că în cursul dezbaterilor asupra fondului cauzei apărătorul ales al reclamantei a arătat că nu marcajul pietonal aflat pe carosabil, conform legii, reprezintă locul pe unde se poate traversa strada. Or, traversarea străzii se poate face şi prin zona delimitată de marcajele tip "stâlp" de pe ambele sensuri de mers. Deşi, într-adevăr, traversarea străzii nu s-a făcut pe marcajul pietonal, de culoare albă, pe zebră, reclamanta prin avocat apreciază că traversarea străzii s-a făcut legal printre cele două marcaje de la marginea drumului pe ambele sensuri de mers.

În condiţiile în care probele administrate de prima instanţă nu reflectau cele reţinute ca şi situaţie de fapt şi, considerând că identificarea cu certitudine a locului de impact este imperios necesară în raport de obiectul litigiului, Curtea de Apel Bucureşti, prin încheierea din data de 5 decembrie 2017, a dispus, din oficiu, emiterea unei adrese către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti pentru a se înainta o copie a dosarului penal nr. x/2014

Cercetând cuprinsul înscrisurilor transmise de către organele de cercetare penală, instanţa de apel a constatat că niciunul dintre actele emise de către Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti Brigada Rutieră (referat cu propunere de clasare) sau de către procuror (ordonanşţ de clasare) nu individualizează locul impactului dintre autoturism şi victimă şi nu face referire la vinovăţia conducătorului auto.

Suplimentar înscrisurilor valorificate ca probă în faţa primei instanţe, au fost transmise Curţii, printre altele, declaraţiile date la Inspectoratul General al Poliţiei Române Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti Brigada Rutieră de către persoana vătămată A. şi de către conducătorul auto C..

În raport de conţinutul acestor înscrisuri, prin încheierea din 16 ianuarie 2018 Curtea a dispus administrarea, din oficiu, a probei cu expertiză tehnică auto în vederea stabilirii dinamicii producerii accidentului, având în vedere poziţiile contradictorii exprimate în cadrul cercetării penale de partea vătămată şi de intervenient cu privire la locul producerii accidentului, respectiv în zona marcată a trecerii pietonale sau în afara acesteia.

Prin încheierea din 11 septembrie 2018 instanţa de apel a calificat obiecţiunile la raportul de expertiză, formulate de apelanta-reclamantă, ca fiind o cerere de lămurire a răspunsului la obiective din perspectiva dispoziţiilor art. 337 C. proc. civ. şi a încuviinţat cererea de lămurire.

La data de 9 noiembrie 2018 s-a înregistrat la dosarul cauzei răspunsul expertului desemnat, care a menţinut concluziile raportului.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2018 Curtea a respins cererea apelantei-reclamante de efectuare a unei contraexpertize, apreciind că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 338 din C. proc. civ., pornind de la premisa că expertul a răspuns obiectivelor stabilite în cauză, a argumentat punctul de vedere exprimat şi, dând curs cererii de lămurire formulate de către apelantă, şi-a explicitat poziţia adoptată iniţial.

În considerarea probelor administrate în cauză, Curtea a constatat că impactul dintre autoturism şi partea vătămată a avut loc în afara marcajului pietonal, contrar celor reţinute de către prima instanţă.

Astfel, Curtea a înţeles să valorifice constatările raportului de expertiză tehnică judiciară, întrucât acestea se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză (înscrisuri), evaluează în mod pertinent şi susţinut afirmaţiile persoanelor implicate în accident, urmele materiale constatate la faţa locului şi oferă repere tehnice stabilite în conformitate cu literatura de specialitate.

Instanţa de apel a constatat că nu pot fi primite criticile aduse de către apelanta-reclamantă argumentelor şi concluziilor formulate de expertul tehnic desemnat în cauză. În acest sens, a reţinut că aspectele evidenţiate de parte nu au fost susţinute, în niciun moment, de opinia unui specialist în domeniu şi nici nu se bazează pe aspecte care să rezulte din lucrări de specialitate, ci reprezintă interpretarea proprie a părţii.

Curtea a ajuns la concluzia că impactul dintre autovehiculul condus de intervenientul forţat şi apelanta-reclamantă a avut loc la o distanţă de 5,4-5,6 m faţă de haşura trecerii de pietoni, după trecerea de pietoni pe sensul de deplasare al autovehiculului.

Faţă de cele anterior expuse, verificând criticile formulate de apelanta-pârâtă B. S.A., Curtea a constatat că acestea sunt întemeiate în ceea ce priveşte greşita reţinere a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În cauză, reclamanta A. a procedat la traversarea străzii printr-o zonă situată în afara locului special amenajat, moment în care a fost surprinsă de autovehiculul condus de către intervenientul forţat C..

Or, atâta timp cât în sarcina conducătorului auto nu se poate reţine încălcarea unor prevederi legale privind circulaţia pe acel sector de drum, o probă în sens contrar nefiind administrată de către partea reclamantă în condiţiile art. 249 din C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 72 alin. (2)-(4) din O.U.G nr. 195/2002, Curtea a constatat în cauză nu sunt întrunite premisele angajării răspunderii patrimoniale a intimatei-pârâte.

Aşa cum rezultă din conţinutul prevederilor art. 27 pct. 1 lit. b) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, incidente în cauză prin raportare la data producerii faptei pretins generatoare de prejudicii (iar nu cele ale Ordinului nr. 5/2010 indicat de prima instanţă), asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru cazurile în care proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate.

În ceea ce priveşte susţinerile părţii vătămate cuprinse în cererea de încuviinţare a unei contraexpertize, prin care acreditează ideea potrivit căreia locul impactului a fost pe trecerea de pietoni, cel mai departe în proximitatea trecerii de pietoni, în zona regulamentară de traversare, situată în interiorul locului delimitat de indicatoarele rutiere trecere de pietoni, indicatoare care au prioritate în faţa marcajelor, conform prevederilor art. 31 din O.U.G. nr. 195/2002, Curtea a arătat că potrivit articolului menţionat anterior participanţii la trafic trebuie să respecte regulile de circulaţie, semnalele, indicaţiile şi dispoziţiile poliţistului rutier, precum şi semnificaţia diferitelor tipuri de mijloace de semnalizare rutieră, în următoarea ordine de prioritate: a) semnalele, indicaţiile şi dispoziţiile poliţistului rutier; b) semnalele speciale de avertizare, luminoase sau sonore ale autovehiculelor, prevăzute la art. 32 alin. (2) lit. a) şi b); c) semnalizarea temporară care modifică regimul normal de desfăşurare a circulaţiei; d) semnalele luminoase sau sonore; e) indicatoarele; f) marcajele; g) regulile de circulaţie.

Curtea a observat că fotografiile depuse la dosar de către apărătorul apelantei-reclamante oferă perspectiva locaţiei trecerii de pietoni în sensul invers celui în care aceasta a traversat, aspect ce rezultă din compararea acestor fotografii cu cele efectuate de către organele de poliţie. Prin urmare, s-a constatat că fotografiile privesc indicatorul "trecere pietoni" pentru celălalt sens de deplasare şi, nicidecum, pe direcţia de deplasare a autoturismului asigurat de intimata-pârâtă.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 135 din H.G nr. 1391/2006, conducătorul de vehicul este obligat să acorde prioritate de trecere şi în următoarele situaţii: h) pietonului care traversează drumul public, prin loc special amenajat, marcat şi semnalizat corespunzător ori la culoarea verde a semaforului destinat lui, atunci când acesta se află pe sensul de mers al vehiculului.

Curtea nu a împărtăşit opinia exprimată de către apelanta-reclamantă în sensul că traversarea s-a făcut în condiţii regulamentare, de vreme ce expertiza a stabilit locul de impact la 5,4-5,6 m de marcajul pietonal.

În ceea ce priveşte extinderea zonei regulamentare de traversare prin folosirea ca reper a unui indicator aflat pe celălalt sens de mers, s-a reţinut că aceasta este lipsită de suport legal şi chiar de relevanţă în prezentul litigiu, atât timp cât impactul a avut loc chiar în afara zonei indicate în acest mod de parte. În plus, Curtea a arătat că semnul la care se face referire era amplasat cu faţa spre conducătorii auto ce veneau din sens opus, într-un loc care nu era vizibil pentru conducătorul auto din prezenta cauză şi prin raportare la lăţimea drumului prevăzut cu trei benzi pe fiecare sens şi linii de tramvai.

În aceste împrejurări, s-a conchis în sensul că nu operează angajarea de răspundere în condiţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995.

Constatând neîntrunirea premisei pentru angajarea răspunderii, instanţa de apel a reţinut că este de prisos a se analiza criticile formulate în cadrul celor două apeluri privind cuantumul daunelor morale acordate în cauză.

În ceea ce priveşte cererea de completare a hotărârii nr. 2405 din 27 noiembrie 2018, formulată de petentul D., soluţionată prin decizia civilă nr. 278/A din 19 februarie 2019, Curtea a reţinut că procedura completării valorifică drept premisă omisiunea instanţei de a da o dezlegare asupra unui capăt de cerere, a unei cereri conexe sau incidentale, iar prin raportare la textul invocat în cauza de faţă, în legătură cu o cerere formulată de către expertul desemnat cu privire la drepturile sale.

Or, în prezentul dosar, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor cererea domnului expert D. de majorare a onorariului provizoriu în şedinţa publică din 13 noiembrie 2018, dată la care au fost formulate concluzii şi în legătură cu cererile de apel; motivat de acest fapt, dar şi faţă de împrejurarea că prin dezlegarea dată asupra apelurilor s-a statuat şi asupra culpei procesuale, instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la cererea de majorare prin decizia civilă nr. 2405 din 27 noiembrie 2018, în sensul admiterii în parte. În mod corespunzător, a fost obligată partea care a pierdut procesul la achitarea sumei pretinse cu titlu de diferenţă onorariu de expert.

Prin urmare, cererea expertului a fost soluţionată, astfel încât nu sunt întrunite premisele pentru completarea deciziei în condiţiile prevăzute de art. 444 alin. (3) din C. proc. civ.

Referitor la solicitarea expertului de completare a hotărârii în sensul indicării caracterului executoriu al acesteia, Curtea a constatat că situaţia nu se circumscrie ipotezei avute în vedere de legiuitor prin edictarea art. 444 din C. proc. civ.

În plus, s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 633 pct. 1 din C. proc. civ., sunt hotărâri executorii hotărârile date în apel, astfel încât nu există impedimente legate de punerea în executare a deciziei.

În cuprinsul deciziei civile nr. 278/A din 19 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a mai arătat că este ţinută să se pronunţe în limitele învestirii sale, iar chestiunile aduse în discuţie, prin notele la cererea de completare, care vizează imposibilitatea experţilor de a recupera în procedura de executare silită sumele ce li se acordă de către instanţele de judecată, exced verificării incidenţei art. 444 alin. (3) din C. proc. civ.

F. Calea de atac împotriva hotărârilor instanţei de apel

La data de 10 mai 2019 s-au înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 2405/A din 27 noiembrie 2018 şi recursul declarat de recurentul D. împotriva deciziei civile nr. 278/A din 19 februarie 2019, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

1. Recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, apreciind că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Decizia recurată de către reclamantă a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Au fost indicate normele de drept pretins încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel: art. 22, art. 338, art. 476, art. 478 şi art. 479 din C. proc. civ., art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 123 lit. e) din Regulamentul pentru aplicarea O.U.G. nr. 195/2002, precum şi celelalte norme legale invocate în cuprinsul cererii de recurs.

Astfel, s-a arătat că instanţa de apel nu a stăruit în aflarea adevărului şi, implicit, în înlăturarea oricăror greşeli, întrucât a refuzat neîntemeiat administrarea probelor solicitate de reclamantă.

În raport de prevederile art. 338 din C. proc. civ., se poate dispune efectuarea unei contraexpertize atunci când instanţa nu este lămurită asupra unei situaţii de fapt prin raportul de expertiză deja întocmit.

Or, în speţă, instanţa de apel nu a permis efectuarea unei contraexpertize pentru a clarifica situaţia de fapt, îngrădind astfel dreptul reclamantei de a corecta posibilele erori ale expertizei efectuate de către domnul expert D..

Mai mult, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că apărările formulate de reclamantă ar fi putut fi luate în seamă dacă erau dublate de un argument ştiinţific, iar, pe de altă parte, a utilizat frânturi din aşa-zisele argumente ştiinţifice, la care a intervenit în mod nepermis.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel putea să dispună, în baza art. 338 C. proc. civ., o contraexpertiză după ce expertul şi-a menţinut punctul de vedere în aşa-zisul răspuns la obiecţiunile formulate.

Autoarea căii de atac a menţionat că se impunea ca instanţa de apel să desemneze un alt expert, care să întocmească lucrarea şi să lămurească contribuţia reală şi efectivă a reclamantei şi a intervenientului forţat în producerea accidentului.

Deşi instanţa de apel a admis obiecţiunile formulate de către reclamantă, expertul nu a răspuns la acestea, ci a susţinut doar că nu şi-a schimbat punctul de vedere, potrivit căruia vinovăţia în producerea accidentului a aparţinut exclusiv reclamantei, ceea ce este eronat.

În opinia recurentei-reclamante, există neconcordanţe evidente între declaraţiile din dosar şi ceea ce a reţinut domnul expert D. în cadrul raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză.

Întregul set de informaţii furnizate ca şi concluzii de către domnul expert tehnic D. se bazează pe aspecte eronate şi se află într-o vădită contradicţie cu principiile de bază ale dinamicii, cu calculele aritmetice elementare, cu realitatea însăşi.

Expertul a stabilit, valorificând o singură informaţie din dosar, faptul că accidentul s-a produs în locul în care au fost găsiţi ochelarii victimei, însă acest aspect este contrazis de mai multe elemente tehnice.

Argumentele prezentate în cuprinsul cererii de recurs, coroborate cu elemente dinamice de natura evidenţei conturează ipoteza potrivit căreia locul impactului se situează cu câţiva metri înainte de locul unde au fost găsiţi ochelarii victimei.

Recurenta-reclamantă apreciază că expertiza efectuată în cauză nu numai că nu lămureşte anumite aspecte referitoare la dinamica producerii accidentului, ci deformează realitatea, având un impact evident negativ în aflarea adevărului.

A mai arătat că prevederile art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 123 lit. e) din Regulamentul pentru aplicarea O.U.G. nr. 195/2002 au fost încălcate de către conducătorul auto.

Dreptul la un proces echitabil al reclamantei a fost încălcat, deoarece instanţa de apel nu a evaluat întregul material probatoriu la care s-a făcut referire în cauză, aspect care echivalează cu ceea ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut a reprezenta o necercetare a fondului.

În considerentele deciziei recurate se identifică o serie de aspecte ce relevă, fie analizarea incompletă a materialului probator, fie erori grave în raţionamentul juridic al instanţei de apel.

Recurenta consideră că reţinerea instanţei de apel, în sensul că "aspectele evidenţiate de către parte nu au fost susţinute, în niciun moment de opinia unui specialist în domeniu şi nici nu se bazează pe aspecte care să rezulte din lucrări de specialitate, ci reprezintă interpretarea proprie a părţii", încalcă grav dreptul la un proces echitabil.

Prin urmare, în opinia Curţii de Apel Bucureşti, orice argument care nu se bazează pe opinia unui specialist sau pe lucrări ştiinţifice, trebuie exclus din raţionamentul juridic, chiar dacă argumentele reclamantei au fost clare, lipsite de echivoc şi nu necesitau cunoştinţe tehnice de specialitate, ci doar elemente de logică primară.

Raţionamentul instanţei de apel se bazează pe principiul terţului exclus, astfel că orice altă probă sau ipoteză care conturează o situaţie diferită este din start exclusă de instanţă.

Pentru a ajunge la concluzia eronată că "locul impactului a fost locul în care au fost găsiţi ochelarii" instanţa de apel a adăugat la textul redat în nota expertului, adăugare care a schimbat sensul frazei, nuanţând textul şi deformându-i logica.

În succesiunea de relatări, instanţa de apel deformează realitatea şi utilizează argumente contrare probelor din dosar, iar raţionamentele sale conţin motive contradictorii.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a omis să cerceteze aspecte esenţiale în soluţionarea cauzei, pronunţând o soluţie fără temei.

Deşi expertul tehnic nu a dat nicio lămurire asupra chestiunilor punctuale ce i-au fost solicitate, instanţa de apel a considerat că sunt lămurite toate aspectele privind împrejurările producerii accidentului, astfel încât nu se mai impune efectuarea unei noi expertize.

În opinia recurentei-reclamante, pentru asigurarea respectării exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, instanţa de judecată nu poate să dispună o măsură decât dacă aceasta se fundamentează pe mijloace de probă administrate în cursul judecăţii.

Totodată, recurenta a arătat că înlăturarea cererii sale de probatoriu constând în refacerea expertizei tehnice judiciare, printr-un nou raport de expertiză, fără a se indica raţiunea respingerii acestei solicitări legale şi fără a argumenta cu claritate şi pertinenţă măsura astfel dispusă, în special pentru a demonstra că nu este încălcat dreptul la un proces echitabil, face ca hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti să fie una nelegală.

2. Recurentul D. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 278/A din 19 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a fost soluţionată cererea de completare a deciziei civile nr. 2405/27.11.2018 a aceleiaşi instanţe.

S-a arătat că în situaţia în care onorariul definitiv al expertului nu a fost achitat de părţi şi nu se menţionează în dispozitivul hotărârii prin care s-a soluţionat cauza faptul că este executorie în ceea ce priveşte drepturile băneşti ale expertului, acesta este îndreptăţit şi are calitate procesuală, deşi nu este parte, să solicite completarea hotărârii judecătoreşti.

În cuprinsul cererii de recurs au fost redate dispoziţiile art. 444 din C. proc. civ. care se referă la completarea hotărârii şi prevederile art. 339 din acelaşi cod care vizează drepturile băneşti ale expertului.

Astfel, recurentul a menţionat că potrivit dispoziţiilor art. 339 alin. (2) C. proc. civ., "la cererea motivată a experţilor, ţinându-se seama de lucrarea efectuată, instanţa va putea majora onorariul cuvenit acestora, prin încheiere executorie, dată cu citarea părţilor, însă numai după depunerea raportului, a răspunsului la eventualele obiecţiuni sau a raportului suplimentar, după caz".

Din conţinutul acestui text de lege rezultă că prevederea "executorie" se referă la încheiere, şi nu la hotărârea prin care se soluţionează cauza, voinţa legiuitorului fiind aceea ca dispoziţia asupra onorariului expertului să aparţină unei cauze aflate pe rol, pentru a se asigura îndeplinirea dispoziţiei respective.

Printr-un memoriu adresat conducerii Tribunalului Bucureşti recurentul D. a arătat că nefuncţionalitatea activităţii de expertiză constă în faptul că se dispune cu privire la onorariul expertului, însă acesta nu are calitate şi nici posibilitatea de a încasa onorariile dispuse prin hotărâri judecătoreşti dacă partea obligată de instanţă nu achită acel onorariu.

În cauză de faţă, nu au fost respectate dispoziţiile art. 339 din C. proc. civ., atâta timp cât instanţa de apel nu s-a pronunţat prin încheiere premergătoare soluţionării cauzei, ci prin hotărârea finală, expertul neavând posibilitatea să încaseze diferenţa de onorariu.

Recurentul a mai arătat că în cazul de faţă partea obligată să achite diferenţa de onorariu nu doreşte să execute de bună voie această dispoziţie, întrucât concluziile raportului de expertiză nu îi sunt favorabile şi, mai ales, dacă dosarul nu este pe rolul instanţei de judecată.

G. Apărările intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamanta A., solicitând să se constate nulitatea acestuia, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că instanţa de apel a reţinut corect faptul că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale a asiguratului şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi angajată răspunderea civilă contractuală a asigurătorului.

Prin întâmpinarea formulată la recursul declarat de recurentul D. intimata-pârâtă a solicitat să se constate nulitatea acestuia, deoarece modul de redactare a căii de atac şi structura acesteia nu permit identificarea unor critici care să se circumscrie motivulor de casare prevăzute de lege. Cu privire la fondul recursului a susţinut că se impune a fi respins ca neîntemeiat, cererea de completare a hotărârii fiind respinsă, în mod corect, de către instanţa de apel.

H. Considerentele instanţei de recurs

Analizând decizia recurată de reclamanta A. prin raportare la criticile şi apărările formulate, precum şi la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În ceea ce priveşte solicitarea intimatei-pârâte S.C. B. S.A. de a se constata nule recursurile declarate în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., pe motiv că niciuna dintre criticile formulate de către recurenţii nu se încadrează între cele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte constată că aceste apărări nu mai pot fi avute în vedere, cât timp, prin încheierea din 2 aprilie 2020, au fost admise, în principiu, recursurile şi s-a acordat termen în fond, cu citarea părţilor.

Deşi recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere susţinerile acesteia referitoare la încălcarea principiului rolului activ al instanţei şi a principiului aflării adevărului (art. 22 C. proc. civ.), a principiului legalităţii cu privire la modalitatea de administrare a probei cu expertiză (art. 338 C. proc. civ.), dar şi la nerespectarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, cu nesocotirea art. 476, art. 478 şi art. 479 din C. proc. civ., încadrează criticile formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Acest motiv cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Pentru dreptul procesual, fundamentale sunt prevederile art. 22 din C. proc. civ., dispoziţii procedurale care se referă la principiul aflării adevărului şi la rolul judecătorului în cadrul probaţiunii judiciare, cu implicaţii în ceea ce priveşte legalitatea procedurii judiciare, respectarea dreptului la apărare şi la disponibilitatea procesuală.

Recurenta-reclamantă din prezenta cauză a susţinut faptul că instanţa de apel nu a stăruit în aflarea adevărului şi, implicit, în înlăturarea oricăror greşeli, întrucât a refuzat neîntemeiat administrarea probelor solicitate, mai exact, nu a permis efectuarea unei contraexpertize pentru a clarifica situaţia de fapt.

A mai arătat că înlăturarea cererii sale de probatoriu constând în refacerea expertizei tehnice judiciare, printr-un nou raport de expertiză, fără a se indica raţiunea respingerii acestei solicitări legale şi fără a argumenta cu claritate şi pertinenţă măsura astfel dispusă, în special pentru a demonstra că nu este încălcat dreptul la un proces echitabil, face ca hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti să fie una nelegală.

Instanţa supremă reţine că dreptul la apărare este un principiu de drept constituţional, consacrat de art. 24 din Constituţie, potrivit căruia dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului. În vederea asigurării respectării dreptului la apărare, prin art. 13 alin. (3) din C. proc. civ. este dezvoltat conţinutul dreptului părţii la apărare în cadrul procesului civil, una din componentele acestuia fiind reprezentată de posibilitatea părţilor de a propune probe.

Respectarea dreptului la apărare în cadrul procesului civil implică asigurarea respectării dreptului de a propune probe, iar nu şi posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise.

În cauză, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin încheierea din 13 noiembrie 2018, a respins cererea de efectuare a unei noi expertize, deoarece a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 338 din C. proc. civ., pornind de la premisa că expertul a răspuns obiectivelor stabilite în cauză, a argumentat punctul de vedere exprimat şi, dând curs cererii de lămurire formulate de către apelantă, şi-a explicitat poziţia adoptată iniţial. În ceea ce priveşte argumentele aduse de către apelanta-reclamantă în susţinerea cererii de refacere a raportului de expertiză, instanţa de apel a reţinut că acestea urmează să fie avute în vedere în analiza pe fond a apelurilor.

Înalta Curte constată că respingerea motivată a cererii apelantei-reclamante privind efectuarea unui raport de contraexpertiză, nu aduce nicio atingere dreptului la apărare, câtă vreme nu se poate reţine care sunt viciile de legalitate care afectează măsura adoptată de instanţa de apel şi vătămarea legitimă cu caracter procesual suferită de parte.

Cât priveşte incidenţa art. 338 din C. proc. civ., text ce consacră posibilitatea efectuării unei noi expertize, Înalta Curte reţine că legea nu determină motivele ce pot justifica efectuarea unei noi lucrări şi instituie doar posibilitatea, nu obligaţia instanţei de a dispune în acest sens, ceea ce înseamnă că o atare măsură procesuală este lăsată la aprecierea judecătorului, ori de câte ori se declară nelămurit de explicaţia dată de expertul desemnat anterior.

Totodată, se reţine că potrivit dispoziţiilor art. 264 din C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanţei învestite cu o cale devolutivă de atac.

Aşa fiind, nu pot reprezenta critici de nelegalitate decât invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor ori administrarea acestora.

Prin urmare, instanţa de recurs va înlătura această critică, întrucât este neîntemeiată.

Art. 476 din C. proc. civ. statuează asupra efectului devolutiv al apelului în baza căruia, în apel, are loc o nouă judecată asupra fondului.

Ca un efect al caracterului devolutiv al apelului, în temeiul dispoziţiilor art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel poate dispune refacerea sau completarea probatoriului administrat la prima instanţă în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea de probe noi, context în care, prin încheierea din 16 ianuarie 2018, s-a dispus administrarea, din oficiu, a probei cu expertiză tehnică auto în vederea stabilirii dinamicii producerii accidentului, avându-se în vedere poziţiile contradictorii exprimate în cadrul cercetării penale de partea vătămată şi de intervenient cu privire la locul producerii accidentului, respectiv în zona marcată a trecerii pietonale sau în afara acesteia.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de prim control judiciar a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii tribunalului în limitele motivelor de apel formulate de apelante, cu respectarea prevederilor imperative ale art. 479 alin. (1) C. proc. civ., stabilind situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei părţii reclamante, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să atragă casarea deciziei recurate.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a criticat decizia instanţei de apel prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocând faptul că aceasta, în succesiunea de relatări, deformează realitatea şi utilizează argumente contrare probelor din dosar, iar raţionamentele expuse conţin motive contradictorii.

Totodată, a susţinut faptul că instanţa de apel a omis să cerceteze aspecte esenţiale în soluţionarea cauzei, pronunţând o soluţie fără temei.

Recurenta a mai invocat că în considerentele deciziei recurate se identifică o serie de aspecte ce relevă, fie analizarea incompletă a materialului probator, fie erori grave în raţionamentul juridic al instanţei de apel.

Procedând la analiza acestui motiv de recurs, Înalta Curte urmează a porni de la premisa că obligaţia de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, corelativ cu obligaţia instanţei ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanţa sesizată.

Judecătorii au obligaţia, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază soluţia, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate şi analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-şi găsească raţiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

În mod corespunzător, în legislaţia naţională, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. prevăd obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor. Expunerea considerentelor reprezintă garanţia că hotărârea pronunţată reprezintă rezultatul unui raţionament logico-judiciar, iar soluţia nu a fost pronunţată într-un mod arbitrar şi discreţionar, şi face în acelaşi timp posibilă realizarea de către instanţa de apel a controlului judiciar, odată cu învestirea acesteia cu soluţionarea căii de atac declarate împotriva hotărârii.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, raţionamentul logico-juridic expus de către instanţa de apel în considerentele deciziei atacate nu este unul contradictoriu.

Înalta Curte subliniază că, pentru a răspunde exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contradicţia la care se referă textul de lege trebuie să se regăsească fie între considerente şi dispozitiv (ceea ce nu este cazul, în speţă), fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată ori să cuprindă contradicţii în termeni (situaţii care, de asemenea, nu se regăsesc în cauză).

Soluţia dată de instanţa de apel în calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă a apelului este justificată în motivarea deciziei, iar faptul că recurenta-reclamantă nu este mulţumită de argumentele reţinute de instanţa de apel, nu conduce la concluzia că hotărârea astfel criticată este susceptibilă de a fi casată.

Recurenta-reclamantă A., în susţinerea acestui motiv de recurs, nu face altceva decât să reitereze obiecţiunile la raportul de expertiză auto efectuat în cauză de către expertul D..

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi se referă la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Ipoteza normativă are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege aplicabile speţei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Prin concept, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu include şi cazurile în care greşeala de raţionament a instanţei ar fi săvârşită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar şi anume reţinerea situaţiei de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activităţii jurisdicţionale care conduce la pronunţarea soluţiei, respectiv confruntarea faptelor la condiţiile de aplicare a regulii de drept.

În speţă, critica recurentei-reclamante vizând încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material nu poate fi reţinută, atâta timp cât instanţa de apel a reţinut, în considerarea probelor administrate în cauză, că impactul dintre autoturism şi partea vătămată a avut loc în afara marcajului pietonal, respectiv la o distanţă de 5,4-5,6 m faţă de haşura trecerii de pietoni.

Pe cale de consecinţă, în situaţia în care nu se poate reţine încălcarea unor prevederi legale de către conducătorul auto, se dovedeşte a fi corectă concluzia instanţei de prim control judiciar, în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile contractuale a asigurătorului, dat fiind faptul că aceasta se grefează întotdeauna pe răspunderea civilă delictuală a asiguratului.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că motivele invocate de recurenta-reclamantă A. nu justifică adoptarea unei decizii de casare a hotărârii atacate, astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Recursul formulat de recurentul D. împotriva deciziei civile nr. 278/A din 19 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Contrar susţinerilor recurentului, procedura de completare a hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o procedură în care se poate contesta legalitatea soluţiei, ci este strict subsumată obligaţiei de soluţionare a unei cereri.

Prin urmare, atâta timp cât instanţa de apel nu a omis să se pronunţe cu privire la cererea expertului de majorare a onorariului provizoriu, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune completarea hotărârii.

Faptul că această cerere a fost soluţionată prin hotărârea de fond nu reprezintă un impediment pentru expert, acesta având posibilitatea să o pună în executare în situaţia în care partea nu îşi execută de bună voie obligaţia de plată a diferenţei de onorariu.

Prin criticile formulate recurentul nu combate cu niciun argument pertinent soluţia dată prin decizia recurată, limitându-se la a reitera argumentele din cererea de completare.

În considerarea celor ce preced, în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul D..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 2405/A din 27 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul D. împotriva deciziei civile nr. 278/A din 19 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2020.