Recourse to the High Court for lack of specialized legal criticism in discrimination and contract dispute

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal la 13 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale prin Direcţia Generală Dezvoltare Rurală - Autoritatea de Management pentru Programul Naţional de Dezvoltare Rurală (MADR-AMPNDR) şi Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale - AFIR (fostă Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit) a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate atitudinea de discriminare la adresa S.C. A. S.R.L. în scopul creării de probleme financiare şi eliminare din piaţă, încălcând prevederile Legii nr. 21/2006 şi să dispună obligarea pârâţilor la plata către reclamantă a sumei de 4.353.847,4 RON, cu titlu de daune materiale (rezultate ca efect al discriminării), constituită ca diferenţa de plată efectuată de AFIR în contracte similare cu contractul de prestări servicii nr. x din 27 aprilie 2011, încheiat între reclamantă şi pârâţi, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 11 august 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a a Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la 4 septembrie 2017, sub nr. x/2017*.

Pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, solicitând trimiterea dosarului spre soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, inadmisibilitatea acţiunii faţă de neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de dispoziţiile art. 40 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, şi excepţia inadmisibilităţii prin prisma prevederilor art. 35 C. proc. civ.

La 13 martie 2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special şi administrator judiciar, a precizat cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtelor la plata daunelor materiale (repararea prejudiciului ca efect al discriminării şi tratamentului inegal în baza contractului de prestări servicii şi a faptei ilicite de emitere a unui proces-verbal de nereguli nelegal în dauna reclamantei) în sumă de 5.156.292,4 RON, constituită ca diferenţa dintre plata efectuată de AFIR în contracte identice cu contractul de prestări servicii nr. x din 27 aprilie 2011, încheiat între reclamantă şi pârâţi. Instanţa a calificat această cerere ca fiind o cerere modificatoare.

Prin încheierea de şedinţă din 24 aprilie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia tardivităţii cererii precizatoare, a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant, a admis excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere întrucât acesta avea ca obiect constatarea unei situaţii de fapt şi a respins excepţia inadmisibilităţii referitor la capătul doi de cerere, reţinând că acest capăt de cerere a fost întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 21/1996 şi a respins excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în judecată, faţă de acest temei de drept. Instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale prin Direcţia Generală Dezvoltare Rurală - Autoritatea de Management pentru Programul Naţional de Dezvoltare Rurală, cu motivarea că faptele ilicite pe care se întemeiază acţiunea nu vizează atribuţiile acestui pârât, ci atribuţiile pârâtei AFIR.

Prin încheierea de şedinţă din 19 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a încuviinţat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, a respins proba cu înscrisuri suplimentare şi probele propuse în susţinerea interogatoriului şi a expertizei şi a reţinut cauza în pronunţare.

Prin sentinţa civilă nr. 2118 din 26 iunie 2018, instanţa a respins primul capăt de cerere formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special şi administrator judiciar, ca inadmisibil, şi al doilea capăt de cerere ca neîntemeiat, în contradictoriu cu pârâta AFIR, iar faţă de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale prin Direcţia Generală Dezvoltare Rurală - Autoritatea de Management pentru Programul Naţional de Dezvoltare Rurală a respins al doilea capăt de cerere ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel S.C. A. S.R.L., prin administrator special şi administrator judiciar.

Prin decizia civilă nr. 2600 din 13 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin administrator special şi prin administrator judiciar.

S.C. A. S.R.L., prin administrator special şi prin administrator judiciar, a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea hotătârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-reclamantă precizează că a învestit instanţa cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 21/1996 şi că este de acord cu calificarea dată de instanţa de apel contractelor încheiate cu autorităţile contractante, şi anume aceea de contracte comerciale. În dezvoltarea motivelor de recurs, autoarea căii de atac arată că motivarea instanţei nu corespunde criticilor sale şi că situaţia de fapt şi de drept reţinută de aceasta nu corespunde realităţii întrucât curtea de apel nu şi-a exprimat opinia referitor la eligibilitatea unor cheltuieli respinse la plată de autoritatea contractantă, referitor la prejudiciile pe care recurenta-reclamantă le-a suferit ca urmare a emiterii proceselor-verbale de constatare nereguli, referitor la legalitatea suspendării plăţilor de către APDRP, nici referitor la refuzul de plată parţial şi aplicarea principiului proporţionalităţii, nici în ceea ce priveşte obligaţiile fiecărei autorităţi contractante sau eficienţa utilizării fondurilor publice.

Se mai arată că în mod corect a reţinut instanţa de apel că o singură semnătură originală este suficientă pentru validitatea încheierii de şedinţă din 24 aprilie 2018, însă în mod greşit a reţinut că Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Recurenta-reclamantă afirmă că instanţa de apel a interpretat legea în defavoarea sa, fără a ţine cont că societatea recurentă şi C. erau concurente şi că aceasta din urmă a fost favorizată, iar curtea de apel nu a analizat temeinic argumentele aduse de recurentă în apel în sprijinul dovedirii săvârşirii de către APDRP a unor fapte care încalcă cadrul concurenţial şi prevederile art. 2 alin. (1) lit. b), art. 5 alin. (1) lit. d) şi ale art. 8 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 21/1996.

Autoarea căii de atac susţine că în apel nu au fost analizată fiecare din criticile sale şi că decizia are o motivare generală, nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau prezintă motive străine cauzei.

Recurenta şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă AFIR a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 1 aprilie 2020, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere cu privire la raport prin care a solicitat admiterea căii de atac formulate.

Prin încheierea din 1 iulie 2020 s-a stabilit termen în şedinţă publică la 30 septembrie 2020, în vederea discutării excepţiei nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin administrator special şi administrator judiciar, excepţie invocată de instanţă din oficiu.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte, analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii de reprezentant, faţă de efectele pe care le produce, şi excepţia nulităţii recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., reţine următoarele:

Cu privire la excepţia lipsei calităţii de reprezentant, invocată de intimatul-pârât Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale prin Direcţia Generală Dezvoltare Rurală-Autoritatea de Management pentru Programul Naţional de Dezvoltare Rurală (MADR-AMPOSDRU), Înalta Curte reţine că la dosar există un înscris semnat de D.., în calitate de administrator judiciar al recurentei-reclamante, prin care acesta menţionează că debitoarea S.C. A. S.R.L. are drept de administrare şi prin care o împuterniceşte pe aceasta, prin administrator special B., să promoveze acţiuni în instanţă în scopul maximizării averii sale. Se face trimitere la încheierea din 15 iunie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, prin care Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a deschis procedura generală a insolvenţei împotriva debitoarei S.C. A. S.R.L. şi din care nu rezultă că dreptul de administrare al recurentei-reclamante ar fi fost ridicat.

În virtutea celor prezentate mai sus şi constatând că recursul a fost formulat cu respectarea dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, în conformitate cu care administratorul special al societăţii în insolvenţă administrează activitatea acesteia, sub supravegherea administratorului judiciar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant.

Cu privire la excepţia nulităţii recursului, instanţa supremă reţine că motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanţa care a pronunţat hotărârea atacată şi-a fundamentat soluţia pronunţată.

Susţinerile prezentate în memoriul de recurs referitoare la lipsa motivării sau motivarea insuficientă a deciziei recurate nu pot face obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac formulată întrucât recurenta-reclamantă nu aduce în discuţie motive de nelegalitate, ci îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul în care instanţa de apel a interpretat probele şi a stabilit situaţia de fapt. Mai mult decât atât, autoarea căii de atac reia parţial argumentele prezentate în faţa instanţei de apel fără a le transpune în cadrul procesual al recursului, memoriul de recurs conţinând referiri şi la modul în care instanţa de fond a motivat sentinţa şi a soluţionat cauza, aspecte care sunt excluse analizei instanţei de recurs.

Instanţa supremă va înlătura şi susţinerile din cererea de recurs prin care se arată că mod eronat instanţa de apel a apreciat că Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nu are calitate procesuală pasivă în cauză întrucât acestea nu sunt veritabile critici de nelegalitate deoarece recurenta nu specifică prevederea legală încălcată şi nu argumentează de ce este greşit raţionamentul instanţei de apel.

Autoarea căii de atac nu formulează critici de nelegalitate nici din perspectiva încălcării sau aplicării greşite a normei de drept material, referindu-se exclusiv la aspecte de fapt, cum ar fi eligibilitatea cheltuielilor nedecontate de autoritatea contractantă, relaţia contractuală dintre intimaţii-pârâţi şi recurenta-reclamantă în opoziţie cu cea dintre intimaţii-pârâţi şi societatea C., contextul în care intimata-pârâtă AFIR a suspendat plăţile către recurentă şi prejudiciul pe care aceasta îl reclamă ca o consecinţă a acestei suspendări.

Invocarea formală a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b), art. 5 alin. (1) lit. d) şi ale art. 8 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 21/1996, fără a dezvolta critici pertinente cu privire la considerentele deciziei atacate, nu respectă exigenţele art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dând eficienţă prevederilor art. 248 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza III din acelaşi cod, va admite excepţia nulităţii şi va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar D.. şi prin administrator special B. împotriva deciziei civile nr. 2600 din 13 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant.

Admite excepţia nulităţii recursului.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar D. şi prin administrator special B. împotriva deciziei civile nr. 2600 din 13 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 septembrie 2020.