Civil tort claim for land sale barred by extinctive prescription and res judicata of criminal acquittal

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ la 20 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor C., D., E. şi S.C. F. S.R.L. la plata sumelor de 798.500 RON, cu titlu de daune materiale şi 100.000 RON, cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Pârâţii au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în angajarea răspunderii delictuale (indicând faptul că au trecut mai mult de trei ani între momentul presupusei fapte, al cunoaşterii acesteia şi autorilor de către reclamanţi şi momentul formulării plângerii penale în dosarul menţionat chiar de aceştia), excepţia autorităţii de lucru judecat, arătând că prin decizia penală nr. 1279 din 17 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bacău au fost analizate presupusele fapte ilicite invocate de reclamanţi, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, arătând că autorul acestora nu le-a transmis niciun drept asupra terenurilor, întrucât bunurile nu mai figurau în patrimoniul său la data decesului, excepţia nulităţii absolute a certificatului suplimentar nr. 35 din 30 martie 2012 la certificatul de moştenitor nr. x/2008 şi a certificatului de moştenitor nr. x/2006, susţinând că reflectă o situaţie nereală fiind încheiate pe baza unei cauze ilicite.

Prin încheierea de şedinţă din 28 februarie 2018, tribunalul a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 621/C din 6 iunie 2018, Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâţi, a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. doar pentru suma de 798.500 RON, solicitată cu titlu de despăgubiri civile materiale şi pentru suma de 20.000 RON, solicitată cu titlu de daune morale pentru anii 2007 şi 2008. A admis excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâţi şi, în consecinţă, a respins, pentru acest motiv, acţiunea având ca obiect obligarea la plata daunelor morale aferente perioadei 2009-2017. Cu privire la excepţia nulităţii certificatelor de moştenitor, tribunalul a apreciat, în considerentele sentinţei pronunţate că nu mai este necesară analiza acestei excepţii.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A. şi B..

Prin decizia nr. 176/2019, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs A. şi B., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenţii-reclamanţi arată că decizia a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune deoarece instanţa de apel nu a stabilit corect momentul în care recurenţii-reclamanţi au avut cunoştinţă despre vânzarea terenurilor de către intimaţii-pârâţi. În opinia recurenţilor-reclamanţi, aceştia au cunoscut că terenurile ieşiseră din patrimoniul autorului lor abia în anul 2012, când B. a făcut demersuri în acest sens, şi nu la data emiterii certificatului de moştenitor nr. x din 22 noiembrie 2008, astfel cum greşit s-a reţinut în hotărârea atacată.

Autorii căii de atac invocă dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii de către reclamanţi a pagubei şi a autorului ei, fie de la momentul obiectiv al datei când reclamanţii ar fi trebuit să cunoască paguba şi pe autor, şi afirmă că instanţa de apel a confundat cele două momente şi a ignorat faptul că recurenţii-reclamanţi au formulat plângerea penală imediat ce au ştiut despre pagubă, în anul 2012.

Într-o altă critică, se invocă aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale. În opinia recurenţilor-reclamanţi, cele reţinute de instanţa de apel în sensul că fapta ilicită reclamată în cauză este identică cu cea pentru care pârâţii au fost trimişi în judecată şi pentru care au fost achitaţi de instanţa penală nu sunt corecte deoarece instanţa de apel nu a mai cercetat culpa civilă a intimaţilor-pârâţi. Se invocă, în sprijinul acestor afirmaţii, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 322 din 17 mai 2016.

Recurenţii-reclamanţi mai susţin că au fost încălcate normele de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii pronunţate, respectiv dispoziţiile art. 476-477 C. proc. civ. referitoare la efectul devolutiv al apelului şi cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) şi c) din acelasi cod referitoare la obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. În dezvoltarea acestor critici, se arată că efectul devolutiv al apelului a fost încălcat întrucât instanţa de apel a analizat cauza numai din perspectiva exepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi al autorităţii de lucru judecat, fără a avea în vedere probatoriul administrat, dovezile din dosarul penal ataşat şi susţinerile recurenţilor-reclamanţi şi fără a pronunţa o hotărâre proprie.

Se mai arată că instanţa de apel a omis să analizeze şi să se pronunţe prin dispozitiv asupra cererii de menţinere a sechestrului asigurător, prin aceasta fiind încălcate atât normele de procedură relative la motivarea hotărârii, cât şi dreptul părţilor la un proces echitabil.

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Intimaţii-pârâţi au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse şi a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 1 aprilie 2020, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenţii-reclamanţi au depus punct de vedere la raport prin care au arătat că îşi însuşesc concluziile acestuia.

Prin încheierea din 1 iulie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 176/2019 din 18 februarie 2019 şi s-a fixat termen de judecată la 30 septembrie 2020, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Criticile referitoare la încălcarea efectului devolutiv al apelului prin care se susţine că instanţa de apel nu a făcut o analiză proprie a motivelor de apel, a probelor şi apărărilor părţilor, că a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) şi c) C. proc. civ. deoarece nu a pronunţat propria hotărâre şi că aceeaşi instanţă nu s-a pronunţat, prin dispozitiv, asupra cererii de menţinere a măsurii sechestrului asigurător, formulate prin intermediul motivelor de apel, nu aduc în discuţie încălcarea unor norme procedurale a căror nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii, astfel cum au considerat recurenţii-reclamanţi, ci se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi vor fi analizate din această perspectivă.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotararea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive straine de natura cauzei.

Conform dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a analizat situaţia de fapt existentă în dosar prin raportare la întreg probatoriul administrat în cauză, rezultând în mod clar raţionamentul instanţei prin care s-a reţinut că momentul de la care curge termenul de prescripţie extinctivă este data emiterii certificatului de moştenitor, că, raportat la acest moment, acţiunea în răspundere civilă delictuală formulată de recurenţii-reclamanţi era prescrisă pentru daunele aferente perioadei 2007-2008, că sentinţa penală nr. 135 din 21 aprilie 2017, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 1279 din 21 noiembrie 2017, are autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, iar în acest temei, acţiunea a fost respinsă pentru daunele aferente perioadei 2009-2017.

Din considerentele deciziei atacate se constată că instanţa de apel nu a ignorat cererea de menţinere a sechestrului asigurător, ci a apreciat ca nu o poate reţine deoarece instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra ei, iar părţile aveau deschisă calea completării hotărârii, demers pe care nu l-au întreprins şi care urmează procedura prevăzută de art. 442 şi urm. C. proc. civ. şi nu poate fi realizat pe calea apelului sau recursului.

Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a motivelor deduse judecăţii, cu respectarea prevederilor legale incidente şi pe baza unui raţionament ce determină în mod logic soluţia din dispozitiv, respectând astfel cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la greşita stabilire a situaţiei de fapt în raport de interpretare a probelor sau insuficienta examinare a acestora nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală întrucât vizează temeinicia soluţiei pronunţate şi nu nelegalitatea acesteia şi nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe nemotivarea hotărârii.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează momentul de început al curgerii termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil, Înalta Curte le va înlătura, constatând că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente.

Aplicând prevederile art. 3 şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 la situaţia de fapt, instanţa de apel a constatat că pentru perioada 2007-2008, acţiunea a fost formulată cu depăşirea termenului de prescripţie, astfel că, în mod corect, curtea a respins apelul pe acest aspect.

Instanţa supremă va înlătura şi criticile prin care recurenţii-reclamanţi arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 28 C. proc. pen., în conformitate cu care " Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o". Prin decizia recurată, în urma analizei hotărârilor penale pronunţate în dosarul nr. x/2015, s-a constatat că instanţa penală a analizat aceeaşi faptă şi aceleaşi împrejurări pe care recurenţii-reclamanţi le-au invocat în cererea de chemare în judecată, intimaţii-pârâţi fiind achitaţi pentru săvârşirea faptelor respective. În calea extraordinară de atac a recursului, nu se mai poate reevalua situaţia de fapt, astfel cum doresc recurenţii-reclamanţi şi nici nu mai pot fi aduse în discuţie probele, instanţa de apel fiind suverană în aprecierea acestora.

De asemenea vor fi înlăturate argumentele prin care recurenţii-reclamanţi afirmă că instanţa de apel nu a respectat considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 322 din 17 mai 2016 deoarece prin această decizie a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată cu privire la dispoziţiile art. 486 alin. (2) C. proc. pen. (referitoare la acordul de recunoaştere a vinovăţiei). Prin aceeaşi decizie, prevederile art. 486 alin. (2) C. proc. pen. au fost constatate constituţionale. Nu este lipsit de relevanţă de a se sublinia că norma care a fost supusă controlului constituţional nu este aplicabilă în cauza de faţă. Mai mult decât atât, conform unei jurisprudenţe constante a Curţii Constituţionale, puterea de lucru judecat a deciziilor instanţei de contencios constituţional este ataşată dispozitivului şi considerentelor pe care acesta se sprijină, adică acelor considerente decisive, care fundamentează şi explică dispozitivul. Fragmentele din Decizia nr. 322 din 17 mai 2016, citate de recurenţii-reclamanţi, nu se înscriu în categoria considerentelor decisive întrucât sunt extrase din punctele de vedere ale diferitelor instituţii consultate în cadrul controlului de constituţionalitate sau se referă la norme de drept care nu au legătură cu soluţionarea prezentului recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 176/2019 din 18 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 176/2019 din 18 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 septembrie 2020.