Insurer held liable for accident damages; appeal for re-evaluation of facts rejected.

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, sub număr de dosar x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. şi intervenientul forţat C., a solicitat: obligarea pârâtei S.C. B. S.A. alături de intervenientul forţat C. la plata sumei de 2.329,02 RON + 45.914 euro sau echivalentul in RON la data plaţii, la cursul oficial BNR, cu titlu de daune materiale suferite de reclamantă in urma accidentului rutier din data de 28.07.2016; obligarea pârâtei S.C. B. S.A. alături de intervenientul forţat C. la plata sumei de 205.000 euro sau echivalentul in RON la data plaţii, la cursul oficial BNR, cu titlu de daune morale suferite de reclamantă in urma accidentului rutier din data de 28.07.2016; dobânda legala la sumele solicitate cu titlu de despăgubiri calculate pana la data achitării efective a acestora.

Prin sentinţa civilă nr. 416/PI din 28 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. şi intervenientul forţat C.; a fost obligată pârâta către reclamantă, la plata sumei 40.000 RON cu titlu de daune morale şi 25.374,17 RON daune materiale, precum şi a dobânzii legale aferente fiecărei sume începând cu a 11-a zi de la comunicarea deciziei definitive şi până la data plăţii efective.

A fost obligată pârâta către reclamantă la plata cheltuielilor de judecata în sumă de 4600 RON reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanta A., cât şi pârâta S.C. B. S.A. Bucureşti au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 200/A din 6 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a fost admis apelul reclamantei A. împotriva sentinţei civile nr. 416/PI din 28 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. x/2016.

A fost schimbată în parte sentinţa atacată în sensul că a fost obligată pârâta S.C. B. S.A. Bucureşti şi la 3650,11 RON daune materiale, respectiv că majorează suma daunelor morale şi obligă aceeaşi pârâtă la plata sumei de 70.000 RON, către reclamantă, cu dobânzi legale aplicate asupra daunelor acordate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prezente.

A fost menţinută, în rest, sentinţa civilă atacată.

S-a respins ca nefondat apelul pârâtei S.C. B. S.A. Bucureşti.

A fost obligată intimata-pârâtă S.C. B. S.A. Bucureşti la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată în apel, către apelanta-reclamantă.

Împotriva deciziei civile nr. 200/A din 6 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate cu reţinerea spre rejudecare a procesului în limitele motivelor de recurs, în sensul admiterii în tot a acţiunii, astfel cum a fost formulată de către reclamantă.

Recurenta-reclamantă se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea cererii de recurs, reclamanta susţine, în esenţă, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1385 C. civ.

Recurenta arată că dispoziţiile art. 1357 şi art. 1381 C. civ. prevăd faptul că sunt supuse reparării de către persoana responsabilă atât prejudiciul material, cât şi cel moral, iar potrivit art. 1385 alin. (1) C. civ. prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Principiul reparării integrale a prejudiciului, arată recurenta, se referă la stabilirea întinderii reparaţiei datorate de persoana răspunzătoare şi se aplică reparării tuturor prejudiciilor, cu deosebire a celor materiale, iar pentru ca reparaţia să fie integrală este necesar să fie înlăturate toate consecinţele dăunătoare ale faptei ilicite sau împrejurării care le-a generat, în scopul repunerii victimei în situaţia anterioară (restitutio in integrum).

Mai mult decât atât, în desfăşurarea operaţiei de stabilire a întinderii prejudiciului care trebuie reparat, este necesar să se aibă în vedere cele două elemente cunoscute care intră în alcătuirea lui: pierderea efectiv suferită (damnum emergens) şi câştigul sau beneficiul nerealizat (lucrum cessans), pe care victima l-ar fi putut obţine în condiţii obişnuite, dar nu l-a obţinut din cauza faptei sau faptului prejudiciabil (fapta ilicită).

În speţă, prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă ca urmare a producerii accidentului de circulaţie de către intervenientul forţat C., este reprezentat de vătămări aduse integrităţii corporale, suferinţele psihice încercate, precum şi cheltuielile efectuate pentru diminuarea consecinţelor faptei ilicite, dat fiind faptul că o restabilire a stării de sănătate nu este posibilă câtă vreme leziunile suferite de recurentă au caracter de permanenţă.

De asemenea, având în vedere pierderea capacităţii de muncă, apreciază că sunt întrunite condiţiile prejudiciului viitor, în privinţa căruia, prevederile art. 1385 alin. (2) C. civ., arată că se pot acorda despăgubiri şi pentru acesta dacă producerea lui este neîndoielnică.

Prin urmare, se arată, în esenţă, că aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1385 C. civ. rezultă din neluarea în considerare de către instanţa de apel a criteriilor stabilite de acest text legal: urmările negative cauzate de o faptă ilicită, pierderea unei şanse reale şi serioase, certitudinea unui prejudiciu viitor etc.

Totodată, în opinia recurentei, instanţa de apel a aplicat greşit modalităţile de evaluare şi reparare a prejudiciului rezultat din pierderea unei şanse prevăzute de art. 1385 alin. (4) C. civ.

Conchizând, consideră că îndeplinea toate condiţii legale la momentul săvârşirii faptei ilicite, astfel că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material prevăzute la art. 1385 C. civ.

Sub un ultim aspect, recurenta-reclamantă critică decizia atacată, motivat de împrejurarea că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1381 C. civ., susţinând că dobânda curge de la data cauzării prejudiciului şi nu de la data pronunţării hotărârii.

Intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 6 martie 2020 s-a dispus comunicarea raportului către părţi.

Prin încheierea din 26 iunie 2020, Înalta Curte constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă S.C. B. S.A. şi a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte constată că, prin susţinerile din cererea de recurs, recurenta tinde la reevaluarea probelor, în scopul stabilirii unei alte situaţii de fapt, ceea ce excede limitelor verificării jurisdicţionale în recurs.

Din perspectiva motivului invocat, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1385 C. civ. potrivit cărora: "(1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. (2) Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică. (3) Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (4) Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei."

Aşadar, sunt supuse reparaţiei doar prejudiciile certe sub aspectul existenţei şi a posibilităţii de evaluare, iar spre deosebire de prejudiciile morale, prejudiciile materiale au un conţinut economic, putând fi evaluate pecuniar; dacă în cazul evaluării prejudiciilor morale instanţa trebuie să facă o apreciere "în echitate", în cazul prejudiciilor materiale reclamantul trebuie să facă dovada realităţii cheltuielilor despre care susţine că trebuie să fie stabilite în sarcina pârâtului.

Textul legal menţionat reglementează, la nivel de principiu, întinderea reparaţiei (faptul că prejudiciul trebuie reparat integral) şi formele reparaţiei (în natură, prin echivalent, sub forma unei sume globale sau prin prestaţii periodice, dacă prejudiciul are caracter de continuitate).

În ce priveşte dispoziţiile art. 1387 C. civ., referitoare la acoperirea prejudiciului în caz de vătămare a integrităţii corporale, respectiv pierderea/nerealizarea câştigului din muncă, ele dau expresie şi fac aplicarea, în mod particular acestor situaţii, normelor cu valoare de principiu regăsite în textele menţinate anterior, a căror interpretare sistematică trebuie realizată.

Or, instanţa de apel a realizat această analiză atunci când a stabilit despăgubirile datorate de către asigurător.

Prin urmare, este neîntemeiată critica potrivit căreia decizia atacată ar face în mod greşit aplicarea dispoziţiilor art. 1385 C. civ., de vreme ce s-a reţinut că reclamanta nu a dovedit că şi-a pierdut capacitatea de muncă ca urmare a vătămărilor corporale şi a integrităţii sănătăţii generate de accidentul rutier.

Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Referirea pe care o face instanţa de apel la dispoziţiile art. 1385 C. civ. nu nesocoteşte situaţia de fapt reţinută pe baza probatoriului administrat, aceea că la data producerii accidentului reclamanta era pensionară pentru limită de vârstă, nefiind o persoană activă, iar prejudiciul eventual, viitor decurgând din imposibilitatea de a întreprinde o activitate liber aleasă de persoana pensionată nu poate fi pus în legătură juridică directă cu faptul generator al prejudiciului şi nici cu pierderea unei şanse având drept conţinut eventuala remuneraţie dintr-o astfel de activitate.

Asupra daunelor materiale şi morale acordate de prima instanţă, curtea de apel a făcut o motivare extinsă apreciind atât asupra cheltuielilor efectuate de către reclamantă, cât şi asupra beneficiului nerealizat de către aceasta, motiv pentru care a majorat cuantumul daunelor morale pentru acorperirea prejudiciului nepatrimonial ca urmare a restrângerii posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

Astfel, conform principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, persoana păgubită este îndreptăţită să pretindă repararea întregului prejudiciu, atât prejudiciul efectiv (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans), care, în cazul obligaţiilor băneşti, este prezumat de legiuitor, în conformitate cu prevederile art. 1385 alin. (3) şi art. 1535 C. civ., la nivelul dobânzii legale.

În acest context, recurenta susţine că dobânda curge de la data cauzării prejudiciului şi nu de la data pronunţării hotărârii, motiv pentru care consideră că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1381 C. civ.

Contrar acestor susţineri, aspectul reţinut de curtea de apel, potrivit căruia dobânda legală solicitată de reclamantă curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care instanţa de judecată se pronunţă asupra despăgubirilor materiale şi morale, iar nu de la data producerii accidentului rutier, are suport în dispoziţiile legale incidente (art. 1535 C. civ.), prin raportare la capătul de cerere accesoriu formulat de reclamantă, în virtutea principiului disponibilităţii.

Potrivit art. 10 din O.G. nr. 13/2011, "dispoziţiile art. 1535 şi art. 1538-1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare", iar conform art. 1535 alin. (1) C. civ., "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu".

Prin urmare, nu este întemeiată nici critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1381 C. civ., având în vedere că la data cauzării prejudiciului se naşte doar dreptul la reparaţie, însă dreptul la a obţine despăgubirea este contemporan cu data la care instanţa de judecată stabileşte atât categoria prejudiciului cauzat prin fapta ilicită cât şi întinderea acestuia, stabilind totodată şi modalitatea de executare a sumei de despăgubire pe care asigurătorul RCA este obligat să o plătească.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 200/A din 6 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2020.