Unrecorded shareholder loans to an LLC: enforceability absent accounting entries and conflict of interest due to creditor's dual role as administrator

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 16 decembrie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul A., cetăţean israelian, a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 870.017,13 RON, sumă ce reprezintă creditare societate, conform contractelor de împrumut încheiate între A. şi societatea B. S.R.L., precum şi plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 483 din 26 februarie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. şi a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 1615,80 euro la cursul BNR de la data plăţii.

Împotriva acestei soluţii a declarat apel reclamantul A., solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei, în sensul obligării pârâtei la plata a 870.017,13 RON, în loc de 1.615,80 Euro, astfel cum a dispus prima instanţă.

Totodată, sentinţa anterior menţionată a fost apelată şi de către apelanta-pârâtă B. S.R.L., care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Cererile de apel au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 28 noiembrie 2018.

Prin decizia civilă nr. 753/A din 23 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul-reclamant A. şi de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 483 din 26 februarie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015.

A respins cererea apelantului-reclamant A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

La data de 5 august 2019, recurentul-reclamant A. a formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 753/A din 23 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea, în parte, a deciziei recurate - în ceea ce priveşte respingerea apelului formulat de recurent - şi rejudecarea cauzei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligării pârâtei la plata sumei de 870.017,13 RON.

În cadrul recursului formulat, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel, în tot cuprinsul deciziei, invocă doar prevederile noului C. civ., deşi o parte din contractele de împrumut analizate au fost încheiate sub imperiul C. civ. din 1864 (începand cu anul 2008), fiind-le astfel aplicabile dispoziţiile art. 1576-1590 din acest cod.

A evocat, în acest sens, prevederile art. 6 din C. civ.:

"(1) Legea civila este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă. (2) Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor".

O alta critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs are în vedere afirmarea, de către instanţa de apel, a principiul autonomiei de voinţă şi al libertăţii contractuale (art. 1169 C. civ.), soluţia recurată fiind criticată sub aspectul împrejurării că instanţa de apel nu a dat curs acestui principiu, întrucât ar fi încălcate alte dispoziţii legale. A făcut referire, în acest sens, la faptul că instanţa de apel invocă o serie de prevederi din Legea nr. 31/1990, care nu sunt, însă, aplicabile în cauză.

Recurentul a avut în vedere invocarea de instanţa de apel prevederilor art. 13 din Legea nr. 31/1990 (care stabileşte că, în societatea care se înfiinţează de către un asociat unic, valoarea aportului în natura va fi stabilită pe baza unei expertize de specialitate) şi a arătat că textul legal invocat nu are relevanţă, deoarece speţa pendinte are ca obiect evaluarea împrumuturilor acordate de recurent societăţii, inclusiv sub forma plăţii preţului unor contracte de vânzare-cumpărare, în baza cărora intimata-pârâtă a achiziţionat o serie de terenuri.

Recurentul s-a mai referit la invocarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 31/1990, conform cărora contractele între societatea cu răspundere limitată şi persoana fizică sau persoana juridică, asociat unic al celei dintâi, se încheie în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute, precum şi a dispoziţiilor art. 1961 din aceeaşi lege, care stabileşte că asociatul unic este obligat să consemneze, de îndată, în scris, orice decizie adoptată, instanţa arătând totodată că aceste principii se aplică şi speţei în cauză, chiar dacă este formată din mai mulţi asociaţi, în condiţiile în care asociatul împrumutător cumula, la momentul creditării, calitatea de asociat cu cea de administrator şi, prin urmare, se identifica aceeaşi suprapunere a voinţei persoanei fizice cu cea a persoanei juridice.

În legătură cu aceste reţineri, a subliniat că toate contractele de împrumut şi actele adiţionale au fost încheiate în formă scrisă, astfel încât, prevederile art. 15 din Legea nr. 31/1990, invocat de instanţa de apel, nu puteau fi reţinute ca un argument în sprijinul ideii de incertitudine a existenţei operaţiunii de împrumutare a societăţii.

În plus, a considerat că este incorectă interpretarea textelor legale amintite în sensul în care voinţa unuia dintre asociaţi este identică cu voinţa persoanei juridice.

Precizând că la data creditării, societatea îi avea ca asociaţi pe recurent şi compania C. (asociatul majoritar), a făcut referire la textul art. 191 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care prevede că hotărârile asociaţilor se iau în adunarea generală, precum şi la dispoziţiile art. 192 alin. (1) din aceeaşi lege, care stabileşte că adunarea generală decide prin votul reprezentând majoritatea absoluta a asociaţilor si a părţilor sociale, în afara de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel, arătând că aceste texte reţinute de instanţa de apel nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţă, deoarece nu este în discuţie chestiunea luării unor hotărâri de către asociatul unic sau de către adunarea generală a asociaţilor, ci încheierea unor contracte de împrumut, în condiţiile în care administratorul avea dreptul să îndeplinească orice operaţiune necesară pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii (constând în "Dezvoltare, promovare imobiliară").

A mai criticat şi argumentul instanţei de apel privitor la culpa recurentului în verificarea evidenţelor contabile, precum şi invocarea de către instanţă, în acest sens, a prevederilor art. 1 alin. (1) şi art. 10 din Legea nr. 82/1991, pe care le-a apreciat ca argumente neîntemeiate şi străine de cauză (sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.), întrucât contractele de creditare au fost înregistrate în contabilitatea societăţii, aşa cum reiese şi din raportul de expertiză contabilă, iar împrumuturile efective rezultă din consultarea extraselor bancare şi din dispoziţiile de încasare.

A mai arătat că şi contractele de achiziţii terenuri sunt înregistrate în contabilitatea societăţii, iar pentru plata preturilor aferente nu există extrase bancare sau dispoziţii de încasare, întrucât aceste sume au fost achitate direct, în numerar, în contul creditării, de către recurentul-reclamant A..

A făcut referire la faptul că instanţa de apel a ignorat practica din cursul anilor 2008-2012 (anterior intrării in vigoare a Legii nr. 70/2015 pentru întărirea disciplinei financiare privind operaţiunile de încasări şi plăţi în numerar), amintind că la achiziţia de terenuri de la persoane fizice, care nu aveau deschise conturi bancare, preţul se plătea cash, acesta fiind motivul pentru care, în contractele de creditare s-a menţionat că plăţile pot fi făcute şi direct către furnizori.

Ca atare, a susţinut că instanţa de apel nu a făcut, în mod corect, aplicarea dispoziţiilor art. 1169 C. civ., dând efect principiului libertăţii contractuale si voinţei părtilor (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

A mai criticat analiza instanţei de apel, care a considerat că expertul a depăşit limitele analizei permise (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Astfel, a arătat că existenţa creditării, prin achitarea directă a preţului de către recurentul-reclamant către vânzători, a fost confirmată de raportul de expertiză contabilă dispus în cauză, fiind identificate un număr de 16 contracte de vânzare cumpărare, precum şi sumele achitate cu titlu de preţ al vânzărilor din creditările realizate de C., ultimele menţionate realizându-se prin transfer bancar, însă preţul fiind achitat în numerar, după retragerea sumelor din cont.

De asemenea, a susţinut că instanţa de apel nu a indicat temeiul de drept care a stat la baza argumentului potrivit căruia notarul public nu verifică, într-un contract de vânzare, provenienţa sumelor cu care se plăteşte, ci existenţa acestora, greşit considerând instanţa că simpla menţiune inserata în contractele de vânzare cumpărare încheiate de societate, în sensul ca preţul este plătit de asociat, nu prezintă nicio relevanţă (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Dimpotrivă, recurentul-reclamant a arătat că notarul avea obligaţia de a face verificări, obligaţie ce a fost de altfel îndeplinită.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 6 martie 2020 s-a dispus comunicarea raportului către părţi.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus un punct de vedere la raport, invocând excepţia nulităţii recursului deoarece criticile formulate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

De asemenea, recurentul-reclamant A. a formulat un punct de vedere asupra raportului întocmit, prin care a achiesat la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 26 iunie 2020, Înalta Curte constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.R.L. şi a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ., invocat de reclamant, cu referire la existenţa unor motive străine de cauză, Înalta Curte reţine că acest motiv este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la criticile reclamantului legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel se încadrează în exigenţele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel şi-a argumentat, atât în fapt, cât şi în drept soluţia adoptată, în raport de starea de fapt reţinută, de obiectul dedus judecăţii şi de limitele investirii instanţei prin cererea de chemare în judecată.

Nu poate fi privit ca fondat argumentul critic potrivit căruia motivarea este străină de natura cauzei, în condiţiile în care în cuprinsul deciziei recurate se regăsesc referiri concrete la culpa recurentului în verificarea evidenţelor contabile, neînregistrarea contractelor de creditare în contabilitatea societăţii şi la modalitatea în care acestea au fost interpretate de instanţele fondului în demersul de a stabili situaţia de fapt.

Demersul de interpretare liberă a probelor şi de apreciere a valorii lor probatorii, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, reprezintă atributul conferit de lege, prin art. 264 C. proc. civ., instanţelor care au competenţa de a judeca fondul cauzei. Ca atare, câtă vreme nu este vorba, în speţă, de probe a căror valoare probatorie să fie una prestabilită prin lege şi care valoare să nu fi fost respectată de instanţa ierarhic inferioară, nu poate fi reţinut un viciu de nelegalitate referitor la modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probele - în evocarea fondului pricinii. Împrejurarea că recurentul nu este de acord cu interpretarea realizată de instanţă nu poate constitui un motiv de nelegalitate a hotărârii adoptate, legea necondiţionând legalitatea demersului interpretativ al instanţei de acordul părţii.

În acest context, se relevă intenţia recurentului-reclamant de valorificare a concluziilor raportului de expertiză contabilă în ansamblul probator administrat şi de stabilire a unei alte situaţii de fapt decât cea expusă prin decizia recurată, în sensul de a se reţine că au fost înregistrate în contabilitatea societăţii contractele de creditare şi contractele de achiziţii de terenuri. Or, situaţia de fapt stabilită prin coroborarea probelor administrate nu poate fi reevaluată de către instanţa de recurs, în condiţiile în care atribuţiile acestei instanţe de control judiciar vizează legalitatea deciziei de apel, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar nu temeinicia hotărârii recurate.

Astfel, în argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a constatat că, "...în măsura în care contractele de împrumut nu au fost înregistrate în societate, dovada existenţei raportului juridic nu este posibilă. Simpla menţiune inserată în contractele de vânzare încheiate de societate în sensul că preţul este plătit de asociat (concomitent administrator al cumpărătoarei, deci având calitatea legală de a o angaja în raportul juridic), apreciată de expertul tehnic în specialitatea contabilitate ca întemeind, în mod corect, creanţa pretinsă, nu prezintă, contrar opiniei apelantului-reclamant, nicio relevanţă, pentru că notarul public nu verifică, într-un contract de vânzare, provenienţa sumelor cu care se plăteşte, ci existenţa acestora."

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a motivat soluţia adoptată, reţinând, în mod legal, că "acceptarea realităţii împrumutului în absenţa documentelor justificative primare şi a înregistrării în evidenţele societare a acestuia, după cum s-a procedat de către expertul desemnat în cauză, depăşeşte limitele analizei permise expertului, care nu este ţinut să dea o interpretare în drept, ci să precizeze o situaţie de fapt."

În aceeaşi motivare a soluţiei, şi fără a exista elemente străine de cauză, instanţa de apel a arătat că "legea nu înlătură obligaţia administratorului de obligaţia de a verifica evidenţele contabile, în cazul în care ţinerea contabilităţii este externalizată. Legea impune societăţilor comerciale obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea financiară, potrivit Legii contabilităţii (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 82/1991) şi consecutiv instituie răspunderea administratorului, cât timp dispoziţiile art. 10 din acelaşi act normativ prevăd că "Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1)-(4) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării entităţii respective.". Refuzul actualului administrator de a furniza documentele nu poate fi cenzurat, pentru că faptele negative nu se pot proba altfel decât prin proba faptului pozitiv contrar - adică, a faptului că aceste documente contabile au existat (şi au fost predate, în integralitate, conform legii). Nu există nicio probă administrată cauzei în acest sens."

Nu s-ar putea, deci, considera că instanţa de apel şi-a sprijinit soluţia pe considerente străine de limitele judecăţii, câtă vreme raţionamentul instanţei de apel nu face decât să îl confirme, în toate ideile sale esenţiale, pe acela al primei instanţe, raportându-se la aceleaşi dispoziţii legale. Nu a fost, deci, vorba despre relevarea unor dispoziţii legale sau teze juridice noi, ci doar despre reafirmarea sau, după caz, explicitarea consolidată a acelora pe care prima instanţă, expres sau implicit, le avusese în vedere în hotărârea sa.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că sunt nefondate şi susţinerile reclamantului legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se reproşează instanţei de apel faptul că a încălcat principiul autonomiei de voinţă şi al libertăţii contractuale prevăzut de art. 1169 C. civ. şi a reţinut în mod nelegal aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 13, 15 şi 1961 din Legea nr. 31/1990.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a reţinut în mod corect, corespunzător atât naturii contractelor de împrumut pe care reclamantul pretinde că le-a acordat societăţii pârâte pentru investiţii imobiliare, cât şi exigenţelor stabilite prin art. 264 din C. proc. civ., faptul că toate contractele de împrumut şi actele adiţionale au fost întocmite şi semnate de reclamant în calitate personală de creditor şi totodată în numele societăţii pârâte în calitate de asociat şi administrator al acesteia şi că acestea nu au fost înregistrate în contabilitatea societăţii.

Prin urmare, în mod legal instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 13, 15 şi 1961 din Legea nr. 31/1990, deoarece chiar dacă intimata-pârâtă B. S.R.L. nu este o societate cu unic asociat, la momentul creditării, asociatul împrumutător, respectiv recurentul-reclamant, cumula calitatea de asociat cu cea de administrator, identificându-se o suprapunere a voinţei persoanei fizice asociat cu cea a persoanei juridice.

Contrar susţinerilor recurentului, această apreciere a instanţei de apel este în deplin acord cu prevederile art. 1169 C. civ. potrivit căruia părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.

Astfel cum Înalta Curte a reţinut în cadrul analizei privind precedentele critici, instanţa ierarhic inferioară a apreciat în mod întemeiat faptul că legea nu înlătură obligaţia administratorului de a verifica evidenţele contabile, acesta neputând invoca lipsa culpei în operaţiunea de întregistrare în contabilitate a împrumutului pe care pretinde că l-a acordat intimatei, atât timp cât, potrivit legii, administratorului îi revine obligaţia de a organiza şi conduce contabilitatea societăţii.

Criticile prin care recurentul face trimitere la expertiza administrată în cauză precum şi la modul de interpretare a acesteia au în vedere aspecte de netemeinicie care exced controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs.

Totodată, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel.

Critica privind presupusa încălcare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 6 C. civ. prin reţinerea doar a prevederilor Noului C. civ., deşi o parte din contractele de împrumut au fost încheiate sub imperiul C. civ. de la 1864, omiţând astfel aplicarea art. 1576-1590 din C. civ. de la 1864, este o critică formulată omisso medio, direct în recurs, în condiţiile în care reclamantul nu a declarat apel şi cu privire la acest aspect.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 753/A din 23 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În ceea ce priveşte cererea intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L. privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată.

Astfel, factura şi ordinul de plată existente la dosarul cauzei la filele x ale dosarului de recurs, care atestă plata cu titlu de onorariu de avocat a unei sume de bani de către avocatul ales D., au fost emise în anul 2016, în condiţiile în care recursul a fost declarat în anul 2019, acestea nefiind înscrisuri pertinente în dovedirea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată aferente căii de atac a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 753/A din 23 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge cererea formulată de către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2020.