Mortgage currency risk clauses excluded from abusive review under monetary nominalism; variable interest and administrative fees remanded for clarity and transparency analysis

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 9 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta C.., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 4 pct. 4.11 din contractul de credit ipotecar nr. 11728 din 7 iunie 2007, modificat prin acte adiţionale, cu privire la comisionul de administrare de 0,10% şi restituirea sumelor percepute cu acest titlu, începând cu data semnării contractului;

2. să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 4.3 din acelaşi contract, art. III pct. 2-3 din actul adiţional nr. x din 26 iunie 2009, art. 2 pct. 2.2 din actul adiţional nr. x din 30 noiembrie 2010, referitoare la dobânda variabilă şi să dispună restituirea sumei reprezentând diferenţa între dobânda fixă de la data încheierii contractului (4,85 %) şi dobânda variabilă percepută ulterior;

3. să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar stipulate la art. 5.1 din acelaşi contract;

4. să dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb valutar CHF/RON la cursul de la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada contractuală şi restituirea sumelor reprezentând diferenţa de curs valutar;

5. să o oblige pe pârâtă la plata dobânzii legale pentru sumele a căror restituire se solicită, de la data perceperii lor şi până la data restituirii;

6. să o oblige pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile din Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 50/2010 şi Directiva nr. 93/13/CEE.

Prin sentinţa civilă nr. 3112 din 13 septembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C..

Împotriva sentinţei primei instanţe, A. şi B. au declarat apel, prin care au solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii.

Prin încheierea din 11 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus introducerea în cauză a numitei D. S.A., în calitate de intimată-pârâtă, în temeiul art. 39 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 2499/A din 11 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva deciziei instanţei de apel, A. şi B. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 şi art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE.

În concret, autorii recursului au susţinut, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile constatării caracterului abuziv în privinţa clauzelor contestate.

În privinţa clauzei referitoare la comisionul de administrare, recurenţii-reclamanţi au subliniat că era necesară menţionarea în contractul de credit a serviciilor prestate în schimbul perceperii acestui comision. În acest sens, au arătat că, în absenţa acestei menţiuni, nu poate fi verificată prestarea de către bancă a serviciilor taxate cu acest comision.

Aceleaşi părţi au susţinut că, în preţul contractului, intră numai dobânda contractuală, nu şi comisionul de administrare.

Recurenţii-reclamanţi au menţionat că, şi dacă s-ar aprecia că acest comision face parte din preţul contractului, clauza în baza căreia acesta a fost perceput nu întruneşte cerinţa caracterului clar şi inteligibil, întrucât nu sunt indicate în contractul de credit serviciile prestate în schimbul perceperii acestui comision.

Aceleaşi părţi au arătat că, această clauză, a fost stipulată cu rea-credinţă, întrucât banca a urmărit obţinerea unui avantaj disproporţionat, în sensul perceperii unei dobânzi mai mari decât cea menţionată în contractul de credit.

Cu privire la clauzele referitoare la dobânda variabilă, recurenţii-reclamanţi au susţinut că banca şi-a rezervat dreptul de a modifica rata dobânzii în funcţie de anumiţi indici necunoscuţi la momentul contractării. Or, aceste clauze nu respectă legislaţia privind protecţia consumatorilor şi nici dispoziţiile C. civ., conform cărora, pentru a fi valabil, obiectul contractului trebuie să fie determinat sau determinabil.

În plus, clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii conţin o condiţie pur potestativă pentru bancă, în calitatea sa de debitor al obligaţiei de a calcula corect şi transparent cuantumul dobânzii. Or, conform art. 1010 C. civ. din 1864, obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativă din partea celui ce se obligă.

În privinţa clauzei de risc valutar, recurenţii-reclamanţi au susţinut că această clauză a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât riscul valutar este suportat exclusiv de către consumatori, fără a exista o limitare contractuală a acestui risc.

Aceleaşi părţi au arătat că banca a fost de rea-credinţă la momentul încheierii contractului de credit, întrucât nu a prezentat dezavantajele unui credit acordat în franci elveţieni.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în urma fluctuaţiei cursului valutar, contractul de credit a dobândit un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura acestui contract.

Autorii recursului au mai precizat că hipervalorizarea francului elveţian a generat un risc supra-adăugat, împovărător pentru consumatori.

În final, recurenţii-reclamanţi au conchis că se impune restituirea sumelor percepute de bancă, în temeiul plăţii nedatorate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte la 2 şi 6 mai 2019.

Intimatele-pârâte D. S.A. şi C.. au depus întâmpinare la 31 mai 2019, cu respectarea termenului legal, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi la 10 iunie 2019.

La 20 iunie 2019, recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care au reiterat concluziile de admitere a recursului.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 4 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod, raportul fiind comunicat părţilor la 17, respectiv la 18 februarie 2020, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu şi-a exprimat poziţia procesuală prin formularea unui punct de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea completului de filtru din 19 mai 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2499/A din 11 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, fiind stabilit termen de judecată la 22 septembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenţii-reclamanţi au invocat nelegalitatea deciziei atacate, pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au criticat decizia instanţei de apel, care a păstrat soluţia primei instanţe în privinţa respingerii capătului din cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor stipulate la art. 4 pct. 4.11 din contractul de credit ipotecar nr. 11728 din 7 iunie 2007, modificat prin acte adiţionale, cu privire la comisionul de administrare de 0,10%; caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 4 pct. 4.3 din acelaşi contract, art. III pct. 2-3 din actul adiţional nr. x din 26 iunie 2009, art. 2 pct. 2.2 din actul adiţional nr. x din 30 noiembrie 2010, referitoare la dobânda variabilă, invocând mai multe critici de nelegalitate care, în ordinea redată prin cererea de recurs, vizează aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 din Directiva 93/13/CEE, respectiv, a art. 1 din Legea nr. 193/2000 şi a art. 5 din Directiva 93/13.

Tot din perpectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au criticat decizia instanţei de apel, susţinând că, în cauza pendinte, clauza de risc valutar a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât riscul valutar este suportat exclusiv de către consumatori, fără a exista o limitare contractuală a acestui risc.

Luând în analiză, cu prioritate, această critică, instanţa supremă reţine că, sub acest aspect, soluţia instanţei de apel a fost întemeiată, în esenţă, pe dispoziţiile art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar, precum şi pe Hotărârea dată în Cauza C-186/16 a C.J.U.E., astfel încât, potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, clauza contractuală prevăzută la art. 5.1. din Contractul de credit ipotecar nr. 11728/07.06.2017 este exclusă de la analiza caracterului abuziv deoarece reflectă o normă internă cu caracter supletiv, respectiv principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Conform acestui text de lege, "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie, categorie în care sunt incluse şi creditele bancare, va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor. Mai mult decât atât, recurenţii-reclamanţi s-au obligat în mod expres prin art. 5.1 din contract să restituie creditul în moneda în care a fost acordat, respectiv în CHF.

Aşadar, clauzele contractuale considerate a fi abuzive de recurenţii-reclamanţi reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, aceeaşi concluzie reieşind şi din decizia atacată.

În mod corect instanţa de apel a stabilit că astfel de clauze sunt excluse de la controlul caracterului abuziv. Această concluzie se sprijină pe o serie de temeiuri legale şi soluţii jurisprudenţiale, cea mai recentă fiind Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunţată în Cauza C-81/19 N.G. şi OH împotriva E. S.A., în care C.J.U.E. a statuat că " Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluţii, instanţa europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

Mai mult decât atât, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa CJUE arătată mai sus, a fost preluat în legislaţia naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Din analiza prevederilor legale mai sus menţionate, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa CJUE, rezultă că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se aplică şi clauzelor contractuale care redau conţinutul unor norme legale cu caracter supletiv. În speţa de faţă, clauza contractuală în discuţie reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, astfel că nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Având în vedere excluderea de mai sus, Înalta Curte va respinge în totalitate critica subsumată acestui motiv de nelegalitate.

Analizând, în cele ce urmează, primele două critici, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte clauza referitoare la comisionul de administrare, recurenţii-reclamanţi au susţinut caracterul abuziv al acestei clauze invocând nu numai argumente referitoare la lipsa indicării serviciilor prestate pentru încasarea acestui comision, ci şi argumente ce pun în discuţie caracterul exagerat al sumei percepute pe întreaga perioadă de creditare, raportat la soldul creditului, cu consecinţa creării unui dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor.

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine faptul că, ulterior încheierii contractului de credit nr. x/07.06.2007, părţile au perfectat două acte adiţionale, unul, în anul 2009 şi al doilea, în anul 2010, prin care, clauzele referitoare la dobândă şi la comisionul de administrare au fost modificate.

Cât priveşte comisionul de administrare, contrar celor susţinute de instanţa de apel care, în primul paragraf de la pagina 10 a deciziei recurate, a consemnat faptul că, "la data încheierii contractului de credit, nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de administrarea unui credit. Prin urmare, nu există niciun drept care să fie prevăzut în legislaţia naţională şi al cărui conţinut să fi fost restrâns ori a cărui exercitare să fi fost împiedicată prin stipularea clauzelor referitoare la comisionul de administrare.", instanţa supremă reţine faptul că, la data încheierii contractului de credit ipotecar, 7 iunie 2007, comisionul de administrare nu putea fi perceput, aspect ce reiese din dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, potrivit căruia "în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi altor garanţii, după caz."

Dincolo de acest aspect, se constată că, în privinţa comisionului de administrare, instanţele devolutive nu au făcut o analiză concretă a fiecărui contract în parte, ci o analiză globală, ignorând faptul că, în actul adiţional din 2009, nu a mai fost indicat cuantumul acestui comision, iar raportat la această situaţie nu a fost analizată clauza sub aspectul transparenţei sale şi a celorlalte condiţii prevăzute de lege.

Cât priveşte clauza referitoare la dobândă, instanţa supremă reţine că examenul caracterului abuziv al acestei clauze este posibil în speţă, întrucât respectiva clauză din contractul iniţial nu întruneşte cerinţa impusă de teza finală a textului legal din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauza referitoare la dobânda variabilă nefiind exprimată într-un limbaj clar şi uşor inteligibil.

Pentru a conchide astfel, instanţa supremă apreciază că exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical, ci, acest caracter presupune ca, în convenţiile încheiate, părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi convenite, a obligaţiilor asumate şi, în egală măsură, a drepturilor şi contraprestaţiilor părţii adverse, aspect reţinut şi în hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-26/13 (Kásler contra O.T.P.)

Observând clauza prin care se stabileşte dobânda, Înalta Curte constată că, potrivit clauzei contractuale iniţiale prevăzute la art. 4.3 din Contractul de credit ipotecar nr. 11728/07.06.2007, " pe parcursul derulării contractului, cu excepţia perioadei menţionate la art. 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de Bancă".

Faţă de modul de exprimare, de prefigurare a dobânzii curente după primul an, instanţa supremă constată că, în absenţa oricărui criteriu transparent, clar, în funcţie de care poate varia dobânda, o atare clauză nu este de natură a satisface exigenţele dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv aceea de a fi exprimată într-un limbaj clar şi uşor inteligibil, motiv pentru care, din această perspectivă, critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 este fondată.

În cauză, instanţa de apel nu a verificat dacă după primul an de creditare şi până la implementarea actului adiţional nr. x/26.06.2009, nivelul dobânzii curente s-a schimbat.

Cu toate că, ulterior, prin actul adiţional nr. x/26.06.2009, formula de calcul a dobânzii a fost modificată, în sensul că a fost prevăzut un indice de referinţă al Băncii LIBOR CHF la 6 luni, la care a fost adăugată o marjă fixă, apreciată de instanţa de apel ca având o valoare de zero puncte procentuale, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a indicat criteriul în funcţie de care a apreciat că marja fixă este de zero puncte procentuale, în absenţa unei stipulaţii contractuale în acest sens.

Mai mult decât atât, instanţa de apel ar fi trebuit să se raporteze la cuantumul dobânzii plătite în perioada în care şi-a produs efectele actul adiţional nr. x/26.06.2009 şi să lămurească dacă a fost aplicat doar indicele de referinţă al Băncii LIBOR CHF la 6 luni.

Aşadar, în situaţia în care cuantumul dobânzii includea şi o marjă fixă, mai mare de zero puncte procentuale, trebuie verificat dacă clauza corespunde exigenţelor prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi după caz a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În altă ordine de idei, cu toate că această clauză, inserată la punctul 4.3 din contract, pare că şi-a produs efectele până la modificarea ei prin primul act adiţional, aspect ce reiese şi din motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, din care rezultă că reclamanţii critică lipsa de transparenţă a modului în care banca calculat dobânda în perioada respectivă, instanţa de apel a exclus din analiză caracterul abuziv al clauzei privind dobânda din contract şi din actul adiţional încheiat în 2009, cu toate că instanţa de fond a analizat această clauză.

Instanţa de recurs subliniază, aşa cum s-a arătat mai sus, că pentru intervalul de timp cuprins între 7 iunie 2008, când s-a împlinit primul an de creditare şi 26 iunie 2009, data încheierii actului adiţional nr. x/26.06.2009, dobânda a fost stabilită potrivit clauzei 4.3 din contract, aspect care nu a fost observat de instanţa de apel, lăsând practic neanalizată clauza art. 4.3 din perspectiva criticilor formulate.

Având în vedere că instanţa de apel s-a raportat la clauzele contestate, stabilite prin contractul iniţial, ignorând modificările aduse respectivelor clauze prin actele adiţionale nr. x/2009 şi nr. y/2010, în rejudecare, instanţa de apel urmează a face o analiză exhaustivă şi concretă atât a comisionului de administrare, cât şi a dobânzii, cu obsevarea atât a contractului iniţial, cât şi a celor două acte adiţionale prin care aceste clauze au fost modificate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2499/A din 11 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 2499/A din 11 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2020.