Autonomous character of bank guarantee versus budgetary nature of underlying public procurement debt

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursurilor civile de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 22 octombrie 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2012, reclamanta COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIŞTE - DÂMBOVIŢA S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. A. S.A. la plata sumei de 2.432.891,56 RON către COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIŞTE - DÂMBOVIŢA S.A., obligarea aceleiaşi pârâte la plata dobânzilor şi penalităţilor de întârziere prevăzute de lege pentru creanţele bugetare, către COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIŞTE - DÂMBOVIŢA S.A., aferente sumei menţionate în precedent şi datorate până la data plăţii integrale a debitului asumat prin scrisoarea de garanţie, precum şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., art. 969 C. civ. de la 1864, H.G. nr. 264/2003 privind stabilirea acţiunilor şi categoriilor de cheltuieli, criteriilor, procedurilor şi limitelor pentru efectuarea de plăţi în avans din fonduri publice, precum şi pe celelalte dispoziţii legale la care s-a făcut trimitere în cuprinsul acţiunii.

La data de 12 februarie 2013, pârâta S.C. A. S.A. a depus cerere de chemare în garanţie, prin care a solicitat introducerea în cauză a S.C. B. S.A., în măsura în care pârâta, autoarea cererii de chemare în garanţie, urmează a cădea în pretenţii, ca urmare a admiterii în tot sau în parte a cererii formulate de reclamant. Totodată, a solicitat să se admită şi cererea de chemare în garanţie, în sensul obligării S.C. B. S.A. la plata sumelor imputate pârâtei.

La data de 28 martie 2013 S.C. B. S.A. a depus cerere de intervenţie în interesul pârâtei, prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii S.C. COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIŞTE DÂMBOVIŢA S.A. (CATD) ca nefondată şi, în subsidiar, diminuarea pretenţiilor în considerarea dispoziţiilor legale incidente, a reţinerilor contractuale şi a plăţilor efective făcute de S.C. B. S.A. în favoarea beneficiarului reclamant.

Prin sentinţa civilă nr. 3609 din 10 iunie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIŞTE DÂMBOVIŢA S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., pârâta fiind obligată la plata sumei de 1.356.983,76 RON şi la 12.583,80 RON - cheltuieli de judecată. Totodată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie accesorie formulată în contradictoriu cu S.C. B. S.A. şi a fost anulată, ca netimbrată, cererea de chemare în garanţie.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părţi.

Prin apelul declarat de reclamanta S.C. COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIŞTE - DÂMBOVIŢA S.A., aceasta a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul obligării pârâtei la plata dobânzilor şi penalităţilor de întârziere prevăzute de lege pentru creanţele bugetare, până la data plăţii integrale a debitului asumat prin scrisoarea de garanţie.

În subsidiar, apelanta-reclamantă a solicitat obligarea apelantei-pârâte la plata dobânzilor şi penalităţilor de întârziere prevăzute de lege pentru creanţele bugetare ivite după pronunţarea hotărârii primei instanţe.

Prin apelul declarat de pârâta S.C. A. S.A., aceasta a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată de la fond şi din apel.

Prin decizia civilă nr. 268 din 14 aprilie 2020, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 7 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de majorare a onorariului de expert şi a majorat onorariul expertului contabil de la suma de 1.000 RON la suma de 4.100 RON.

Totodată, a admis excepţia tardivităţii apelului declarat de apelanta-reclamantă COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIŞTE-DÂMBOVIŢA S.A. şi a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 3609 din 10.06.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă S.C. A. S.A., ca tardiv formulat.

A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe civile pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 372.364,45 RON, reprezentând accesorii calculate la avansul nerestituit, de la data de 09.07.2012 şi până la data de 22.05.2013.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 28.814,28 RON reprezentând cheltuieli de judecată la fond. Totodată, a obligat apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 48.057,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel, din care 30.000 RON - onorariu de avocat, astfel cum a fost redus.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în prealabil, că, faţă de data emiterii scrisorii de garanţie (14.07.2011) şi văzând prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, litigiul este guvernat de prevederile C. civ. de la 1864 (Noul C. civ. intrând în vigoare la data de 01.10.2011), iar faţă de data introducerii acţiunii (19.10.2012, potrivit ştampilei de pe plicul în care a fost expediată cererea, aflat la dosarul de fond) şi faţă de dispoziţiile art. 25 alin. (1) C. proc. civ., procedura de judecată este cea reglementată de C. proc. civ. de la 1865.

Analizând, cu prioritate, excepţia tardivităţii formulării apelului declarat de apelanta-reclamantă, Curtea a reţinut că, potrivit art. 725 C. proc. civ. de la 1865, hotărârea fiind pronunţată după intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ. (12.06.2016), ea este supusă căii de atac şi termenului prevăzut de noul C. proc. civ., astfel că, în raport de dispoziţiile art. 468 alin. (1) din Noul C. proc. civ. "Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel."

În raport de aceste dispoziţii legale, Curtea a reţinut că, în speţă, termenul de apel de 30 zile trebuie calculat de la data de 05.03.2018, ce rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare aflată la dosarul de fond.

Totodată, Curtea a considerat că, deşi dovada de comunicare a sentinţei s-a întors cu menţiunea "destinatar mutat", câtă vreme comunicarea a fost făcută la sediul ales al reprezentantului convenţional al reclamantei, respectiv la sediul societăţii de avocatură "C.", această comunicare este una legal efectuată, în conformitate cu dispoziţiile art. 93 C. proc. civ., cât timp reclamanta şi-a indicat această adresă drept sediu la care să i se facă toate comunicările pe parcursul procesului.

Instanţa a mai reţinut că, până la data la care i s-a făcut respectiva comunicare, reclamanta nu a înştiinţat instanţa în privinţa vreunei schimbări a sediului ales, în conformitate cu dispoziţiile art. 98 C. proc. civ. de la 1865. Prin urmare, până în momentul în care reclamanta ar fi comunicat că sediul ales indicat anterior nu mai este valabil, acesta este singurul opozabil instanţei şi părţii adverse.

Faptul că, prin cererea de urgentare a redactării, comunicată pe email la data de 20.03.2018, ulterior comunicării legal efectuate din data de 05.03.2018, reclamanta a indicat o altă adresă la care să-i fie comunicată sentinţa, nu infirmă concluzia mai sus-reţinută.

Astfel, chiar dacă la data de 10.04.2018, instanţa a mai realizat o comunicare a sentinţei şi la această din urmă adresă indicată de reclamantă ulterior primei comunicări, Curtea a considerat că această a doua comunicare nu a determinat o repunere a acesteia în termenul de formulare a căii de atac, cât timp prima comunicare a fost una legal îndeplinită, reclamanta neputând să-şi invoce propria culpă de a nu fi comunicat adresa la care i se pot face comunicările, pentru a beneficia de o prorogare a termenului de apel.

De asemenea, reclamanta nu a înştiinţat instanţa şi partea adversă nici de o încetare a raporturilor de mandat, intervenită între momentul pronunţării hotărării şi cel al comunicării mai sus-menţionate, care ar fi putut naşte o prezumţie în sensul schimbării sediului ales de la sediul societăţii de avocatură.

Mai mult decât atât, Curtea a constatat că, inclusiv în cererea de urgentare a redactării hotărârii, cerere formulată de reclamantă la data de 20.06.2017, aceasta a indicat acelaşi sediu ales, astfel încât, în mod legal, sentinţa a fost comunicată la respectiva adresă.

Evocând dispoziţiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 şi reţinând faptul că cererea de apel a fost introdusă de reclamantă la data de 10.05.2018, deci, cu depăşirea termenului de 30 zile de la comunicarea sentinţei, termen care s-a împlinit la data de 05.04.2018 şi care a fost raportat la comunicarea efectuată legal la data de 05.03.2018, Curtea a admis excepţia tardivităţii apelului declarat de reclamantă şi, pe cale de consecinţă, a respins apelul declarat de aceasta, ca tardiv introdus.

Analizând motivele de apel invocate de pârâtă, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea a reţinut că o primă critică invocată de pârâtă se referă la nemotivarea sentinţei atacate, critică pe care Curtea a găsit-o întemeiată.

Astfel, pentru a corespunde exigenţelor prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanţa de apel a considerat că, deşi o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie motivată în detaliu, ea trebuie să conţină răspunsuri la aspectele esenţiale invocate de părţi, or, lecturând hotărârea apelată, Curtea a constatat că aceasta nu cuprinde considerentele instanţei de fond în ceea ce priveşte apărările invocate de pârâtă şi nici măcar raţionamentul juridic, care stă la baza soluţiei pronunţate.

Astfel, arată că, deşi pârâta a invocat o serie de circumstanţe legate de natura juridică a litigiului, de legislaţia aplicabilă, de natura juridică a instrumentului de garantare, deşi în cadrul probei cu expertiză contabilă, s-au realizat mai multe variante de răspuns la obiectivele formulate de părţi, deşi s-a administrat proba cu expertiza în instalaţii, care a stabilit contravaloarea lucrărilor efectuate, nedecontate şi nerecepţionate, care ar fi trebuit dedusă, în opinia pârâtei, din valoarea sumei ce se impune a se restitui reclamantei, cu titlu de avans, prima instanţă doar a efectuat un calcul, a statuat într-un sens, fără a explicita varianta la care s-a oprit, fără a motiva respingerea concluziilor expertizei în instalaţii, respectiv a celorlalte variante din expertiza contabilă, ceea ce presupune că hotărârea este una nemotivată, care nu răspunde exigenţelor procesului echitabil.

Totodată, evocând dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, arată că instanţa nu a motivat care este legislaţia incidentă, care este motivul pentru care a optat pentru ca imputaţia plăţilor să se realizeze mai întâi asupra dobânzilor şi penalităţilor, iar ulterior asupra principalului, de ce s-au calculat dobânzi şi penalităţi pentru creanţele bugetare, în locul dobânzii prevăzute de O.G. nr. 13/2011, deşi pârâta a formulat apărări care necesitau un răspuns din partea judecătorului, înainte ca acesta să-şi însuşească o parte din concluziile expertului contabil.

În aceste condiţii, în care motivarea instanţei nu este corespunzătoare, Curtea a considerat că s-a încălcat principiul dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, impunându-se admiterea apelului şi analizarea suplimentară a apărărilor pârâtei, care nu au primit un răspuns.

Faţă de aceste considerente, Curtea a procedat la analiza cauzei, prin prisma motivelor de apel invocate de pârâtă şi a susţinerilor părţilor de la fondul cauzei, reţinând ca şi situaţie de fapt că, la data de 27.04.2011, reclamanta C.A.T.D. a încheiat cu Asocierea B. contractul nr. x/27.04.2011, având ca obiect lucrările pentru "Reabilitarea şi extinderea reţelelor de apă şi canalizare Titu", preţul contractului fiind de 33.940.149,9 RON exclusiv TVA.

Potrivit art. 14.2 din condiţiile speciale, care reglementau Plata în avans, C.A.T.D. va efectua plăţi în avans, în vederea executării lucrărilor, după ce Asocierea va transmite garanţii, într-o singură tranşă, totalul plăţii având o valoare de maxim 10% din valoarea contractului.

Asocierea B. a încheiat cu pârâta contractul de asigurare, în baza căruia a fost emisă Poliţa de asigurare nr. 149/14.07.2011.

În baza certificatului de plată nr. x/19.07.2011, B. emite factura x/18.07.2011 "reprezentând avans 10% conform contract nr. x/27.04.2011 reabilitarea şi extinderea reţelelor de apă şi canalizare Titu" în sumă de 3.394.014,69 RON exclusiv TVA, respectiv 4.208.578,22 RON cu TVA.

La data de 20.07.2011, reclamanta a achitat prin OP nr. x/20.07.2011 suma de 4.208.578,22 RON, reprezentând, deci, 10% din preţul contractului cu TVA.

La data de 14.07.2011, pârâta A. a emis în favoarea reclamantei C.A.T.D. scrisoarea de garanţie nr. 1/14.07.2011, în cuprinsul căreia, pârâta a menţionat în mod expres că "a constituit garanţia pentru returnarea Avansului în favoarea CATD în valoare de 3.394.014,69 RON", în paragraful al II-lea din scrisoare, arătându-se că, potrivit contractului nr. x/27.04.2011 încheiat de CATD cu Asocierea B., "CATD urmează a plăti Contractantului un avans în valoare de 3.394.014,69 RON ("Avansul")".

În conformitate cu prevederile exprese ale Scrisorii de Garanţie, "A. s-a obligat, în mod necondiţionat şi irevocabil, să plătească C.A.T.D., la prima cerere a autorităţii contractante, orice sumă până la concurenţa valorii de 3.394.014,69 RON (trei milioane trei sute nouă zeci şi patru de mii paisprezece RON şi şaizeci şi nouă de bani), fără nicio altă formalitate din partea C.A.T.D. sau a altei părţi contractante, fără a avea dreptul de a invoca vreo obiecţie din partea Contractantului sau a sa, la primirea din partea C.A.T.D. a unei cereri scrise de plată şi a confirmării scrise a C.A.T.D., prin care aceasta declară că Contractantul nu şi-a îndeplinit obligaţiile referitoare la utilizarea şi justificarea Avansului."

În cuprinsul aceleiaşi scrisori, s-a mai prevăzut că "suma aferentă Avansului se poate reduce semestrial, numai cu sumele rambursate de Cocontractant cu titlu de avans, indicate în certificate de plată emise conform Contractantului, numai cu acordul scris al C.A.T.D."

Constituirea garanţiei de restituire a avansului a fost realizată de Prestator, la cererea reclamantei, în vederea respectării dispoziţiilor H.G. nr. 264/2003 privind stabilirea acţiunilor şi categoriilor de cheltuieli, criteriilor, procedurilor şi limitelor pentru efectuarea de plăţi în avans din fonduri publice.

Evocând dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi alin. (1)1 din H.G. nr. 264/2003 ce se regăsesc în redactarea scrisorii de garanţie emisă de pârâtă, instanţa de apel îl reţine ca fiind un aspect esenţial pentru stabilirea naturii juridice a instrumentului de garantare.

Prin urmare, instanţa de apel reţine că plata garanţiei urma a se executa la prima cerere a beneficiarului, pe baza unei simple declaraţii date de acesta cu privire la culpa persoanei garantate, fără a se putea invoca obiecţii şi excepţii legate de executarea contractului principal încheiat între autoritatea contractantă şi Asocierea B..

În contextul în care ASOCIEREA B. nu şi-a îndeplinit, în mod culpabil, obligaţiile asumate prin contractul de achiziţie publică nr. x, reclamanta C.A.T.D. a comunicat Asocierii notificarea de reziliere nr. x/04.07.2011, prevalându-se de pactul comisoriu de gradul IV prevăzut în contract, menţionând că desfiinţarea contractului de achiziţie publică va opera începând cu data de 19.07.2012.

Subsecvent rezilierii contractului de achiziţie publică, reclamantă C.A.T.D. a întocmit şi comunicat pârâtei A. cele două documente menţionate în cuprinsul Scrisorii de Garanţie.

Se reţine că, la data de 22.05.2013, pârâta a achitat, prin OP nr. x, suma de 1.847.463,48 RON, cu titlu de indemnizaţie de asigurare, invocând dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, arătând că, în urma efectuării unui raport de expertiză contabilă extrajudiciară, a ajuns la concluzia că această sumă este suma maximă la care ar putea fi obligată, în calitate de garant, faţă de limitele răspunderii sale.

O primă chestiune care, în aprecierea instanţei de apel, se impunea a fi lămurită este cea legată de valabilitatea garanţiei constituite în baza scrisorii de garanţie nr. 1/14.07.2011, în raport de prevederile art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 264/2003, forma în vigoare la data emiterii acestei scrisori (14.07.2011), care, potrivit susţinerilor pârâtei, prevedeau obligativitatea garantării restituirii avansului cu o scrisoare de garanţie bancară, iar nu cu una emisă de o societate de asigurare.

Curtea arată că nu poate primi această apărare a pârâtei, având în vedere că părţile contractului de achiziţie au încheiat actul adiţional nr. x/15.07.2011 la contractul nr. x/27.04.2011, după modificarea H.G. nr. 264/2003 prin Hotărârea nr. 636 din 22 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 443 din 24 iunie 2011, care permitea ca scrisoarea de garanţie să fie emisă şi de o societate de asigurări, această din urmă hotărâre fiind adoptată anterior emiterii scrisorii de garanţie de către pârâtă.

Pe de altă parte, mai arată că pârâta nu face altceva decât să îşi invoce propria culpă, aceasta încheind contractul de asigurare şi încasând prime de asigurare în executarea acestuia, invocând nevalabilitatea garanţiei constituite în baza scrisorii de garanţie emise de ea, în raport de dispoziţiile H.G. nr. 264/2003, doar cu ocazia producerii riscului asigurat, instanţa de apel evocând, în acest sens, dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 264/2003.

Cu referire la criticile din apel, care vizează pretinsul abuz de drept săvârşit de reclamantă, ca urmare a formulării unor pretenţii, în opinia pârâtei nejustificate, uzând de caracterul necondiţionat al instrumentului de garantare, Curtea arată că nu poate primi o asemenea susţinere, având în vedere că reclamanta a justificat prin calcul suma pe care a solicitat-o asigurătorului prin cererea de plată, sumă determinată prin aplicarea prevederilor contractului de achiziţie publică încheiat cu prestatorul B., a dispoziţiilor H.G. nr. 264/2003 şi a prevederilor scrisorii de garanţie emise în beneficiul său.

Astfel, Curtea a considerat că prejudiciul invocat de reclamantă nu este unul prezumat, indiferent că aceasta nu a indicat prin cererea introductivă cuantumul dobânzilor şi penalităţilor aferente avansului rămas de restituit, cuantumul acestor accesorii fiind unul determinabil, care a şi fost, de altfel, stabilit de expertul contabil, ceea ce înseamnă că şi această creanţă este una certă, lichidă şi exigibilă, cât timp debitul principal asupra căruia sunt calculate aceste accesorii satisface aceste trei cerinţe.

Arată că reclamanta nu s-a limitat doar la a pretinde o sumă în limita celei asigurate, ci a formulat pretenţii justificate şi întemeiate pe un calcul corespunzător, susţinut în parte şi de concluziile expertizei contabile efectuate la fond.

Faptul că instanţa de fond nu a analizat susţinerile părţilor şi nu a motivat de ce s-a oprit la una dintre variantele expertizei contabile nu echivalează cu săvârşirea unui abuz de drept de către reclamantă, expertul contabil desemnat la fond răspunzând în mod lămurit obiectivelor stabilite de instanţă, această probă coroborându-se cu restul materialului probator administrat în cauză (înscrisurile depuse în dovedire), nemulţumirile pârâtei faţă de concluziile expertizei contabile nefiind unele întemeiate, expertul contabil răspunzând obiectivelor astfel cum au fost fixate de instanţă, fiind în sarcina judecătorului să aplice prevederile legale, să opteze pentru una dintre variante şi să justifice alegerea făcută, expunând astfel, raţionamentul juridic pe care îşi fundamentează soluţia.

A doua problemă luată în analiza instanţei de apel este cea legată de natura juridică a instrumentului de garantare, faţă de care reclamanta a susţinut că este vorba de o scrisoare de garanţie, în timp ce pârâta afirmă că acest instrument reprezintă o veritabilă stipulaţie pentru altul, în care ea are calitatea de promitent, ceea ce determină consecinţe juridice diferite de cele care ar izvorî din încheierea unei scrisori de garanţie.

În susţinerea acestui din urmă punct de vedere, pârâta a arătat că nici măcar scrisoarea de garanţie bancară nu se bucura de o reglementare la data la care ea a emis această scrisoare de garanţie (14.07.2011), deoarece abia odată cu intrarea în vigoare a Noului C. civ. (01.10.2011), au fost adoptate prevederi, care să stabilească regimul juridic al scrisorii de garanţie.

Curtea a consemnat că nu poate primi o asemenea concluzie, deoarece, chiar dacă anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., scrisoarea de garanţie bancară sau cea emisă de o societate de asigurare nu se bucura de o reglementare legală, ea beneficia de o consacrare doctrinară şi jurisprudenţială, Noul C. civ. nefăcând altceva decât să preia consideraţiile din doctrină şi jurisprudenţă deja cristalizate în privinţa acestor instrumente de garantare.

Deşi jurisprudenţa la care instanţa de apel a făcut trimitere vizează regimul executării scrisorilor de garanţie plătibile la prima cerere şi emise de către societăţi bancare, pentru identitate de raţiune, arată că acest regim juridic de executare este comun cu cel aplicabil scrisorilor de garanţie emise de către societăţi de asigurare, fiind vorba practic, despre aceeaşi formă de garanţie juridică personală.

Arată că o dovadă în plus în acest sens o constituie conţinutul scrisorii de garanţie nr. 1/14.07.2011, în cuprinsul căreia se menţionează în mod expres trăsăturile definitorii ale acestui instrument de garantare, trăsături care circumscriu acest act juridic noţiunii de "scrisoare de garanţie", astfel cum aceasta a fost reglementată de Noul C. civ.: caracterul necondiţionat şi irevocabil al scrisorii, caracterul autonom al acestui instrument de garantare, în raport de contractul principal care a impus încheierea acestui act juridic.

De asemenea, arată că H.G. nr. 264/2003 prevede caracterul necondiţionat al scrisorii de garanţie, confirmând existenţa juridică a acestui instrument de garantare şi utilizarea lui în relaţiile contractuale, fiind lipsit de relevanţă faptul că acest instrument de garantare nu se bucura de o reglementare legală înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ.

Cu referire la caracterul autonom al scrisorii de garanţie, reţine că acesta rezultă cu evidenţă din clauzele respectivei scrisori de garanţie, clauze însuşite de pârâtă, care prevăd obligaţia pentru aceasta, în calitate de garant, de a efectua plata, fără să poată invoca obiecţii rezultate din contractul principal.

Astfel, subliniază că stipulaţiile exprese ale scrisorii de garanţie statuează obligaţia pârâtei A. de a plăti suma garantată după primirea cererii de plată şi a declaraţiei cu privire la culpa contractuală a persoanei garantate, ASOCIEREA B., fără să fie necesară prezentarea de înscrisuri doveditoare şi fără a avea dreptul de a invoca excepţii sau apărări derivând din contractul de achiziţie publică, sens în care reproduce un pasaj din scrisoarea de garanţie, apreciat ca fiind relevant.

Instanţa de apel reţine că, în considerarea textului expres al Scrisorii de Garanţie şi a termenului acordat prin cererea de plată, obligaţia asumată de către pârâta A. a devenit exigibilă în termen de 3 zile lucrătoare de la data primirii documentelor furnizate de către CATD, anume la data de 09.07.2012.

Prin urmare, instanţa reţine că, de la această dată, poate fi reţinută culpa pârâtei pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată asumate, de vreme ce pârâtei A. îi era interzis dreptul de a invoca vreo apărare de fond sau excepţie întemeiată pe contractul de achiziţie publică nr. x, în încercarea de a justifica refuzul nelegal de plată, singurele apărări pe care le putea formula fiind cele bazate pe contractul de garanţie, referitoare la neîndeplinirea condiţiilor din scrisoare, expirarea duratei de valabilitate, la fraudă sau abuzul vădit.

Totodată, instanţa de apel consideră că nu sunt incidente dispoziţiile art. 52 alin. (9) lit. b) din Legea nr. 500/2002 şi nici cele ale art. 54 alin. (9)1 lit. b) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, potrivit cărora, "sumele reprezentând plăţi în avans pentru implementarea proiectelor şi acţiunilor finanţate în cadrul Programului operaţional sectorial Mediu pot fi justificate prin bunuri livrate, lucrări executate şi servicii prestate până la termenul stabilit pentru plata finală conform contractelor încheiate, cu respectarea eventualelor prevederi specifice din contracte/decizii/ordine de finanţare şi, după caz, memorandumuri/acorduri de împrumut", care, în opinia pârâtei, ar determina prematuritatea pretenţiilor reclamantei.

Se arată că, urmare a rezilierii contractului de achiziţie publică, relaţiile contractuale dintre părţile contractante au încetat, scadenţa obligaţiei Asocierii de justificare şi utilizare a avansului a intervenit la această dată, neputându-se admite că, numai prin expirarea termenului contractual, poate interveni scadenţa acestei obligaţii şi, pe cale de consecinţă, a celei de plată a garanţiei, intenţia legiuitorului ce se desprinde din prevederile legale mai sus-citate, invocate de pârâtă, nefiind în sensul sugerat de pârâtă. Pe de altă parte, se arată că interpretarea pârâtei ar lipsi de utilitate constituirea unei asemenea garanţii, cât timp autoritatea contractantă ar fi nevoită să aştepte împlinirea termenului pentru plata finală, înainte de a-şi recupera avansul plătit.

Referitor la apărările pârâtei în sensul că nu ar fi înţeles să asigure prin emiterea scrisorii de garanţie Taxa pe Valoare Adăugată aferentă avansului şi nici dobânzile şi penalităţile de întârziere calculate pentru creanţele bugetare, ca urmare a imobilizării avansului, fiind în mod greşit obligată şi la plata acestor sume, Curtea a apreciat ca fiind întemeiate aceste critici, reţinând că, în cuprinsul scrisorii, s-a prevăzut că pârâta "a constituit garanţia pentru returnarea Avansului în favoarea CATD în valoare de 3.394.014,69 RON".

Prin urmare, instanţa de apel reţine că părţile au avut în vedere faptul că numai suma de 3.394.014,69 RON reprezintă "Avansul", garanţia fiind constituită numai pentru restituirea acestui "avans", nu şi a altor sume pe care reclamanta ar putea fi îndreptăţită să le pretindă de la Antreprenor, cât timp acestea nu au fost asigurate prin emiterea scrisorii de garanţie.

Totodată, reţine că prevederile din scrisoarea de garanţie potrivit cărora pârâta s-a obligat " să plătească CATD, la prima cerere a autorităţii contractante, orice sumă până la concurenţa valorii de 3.394.014,69 RON" nu trebuie interpretate în sensul că reclamanta ar putea să se îndrepte împotriva pârâtei cu orice pretenţii pe care le-ar putea formula împotriva Asocierii, în calitate de Antreprenor, fiind vorba de raporturi juridice diferite, obligaţiile ce revin Prestatorului, ca urmare a neîndeplinirii de către acesta a obligaţiilor contractuale asumate, nefiind identice cu cele ale pârâtei, asumate prin emiterea Scrisorii de garanţie.

Faptul că reclamanta nu îşi mai poate recupera de la Antreprenor restul prejudiciului, constând în TVA aferent avansului nerestituit şi dobânzi şi penalităţi de întârziere calculate pentru creanţele bugetare, deoarece B. a fost radiată între timp, nu constituie, în accepţiunea instanţei de apel, un argument pentru a justifica suportarea prejudiciului de către pârâtă, întrucât aceasta nu s-a obligat faţă de Asigurat (societatea radiată - Prestatorul din contractul de achiziţie publică) să asigure şi aceste creanţe suplimentare, în legătură cu avansul nerestituit.

Instanţa a considerat că, întrucât în cuprinsul scrisorii de garanţie nu s-a prevăzut că suma constituită drept garanţie acoperă "atât avansul plătit, cât şi prejudiciul suferit prin imobilizarea fondurilor publice, în cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale ce derivă din acordarea avansului (inclusiv TVA aferent avansului nerestituit)", nu poate fi reţinută obligaţia de plată a acestor creanţe suplimentare în sarcina apelantei-pârâte, aceasta fiind terţ faţă de contractul de achiziţie publică încheiat între reclamantă şi Asocierea B., acesta fiindu-i inopozabil.

Prin urmare, în accepţiunea instanţei de apel, nu este suficient ca pretenţiile reclamantei să îşi aibă cauza juridică în plata respectivului avans şi nici ca pretenţiile să nu depăşească suma maximă asigurată de 3.394.014,69 RON, ce reprezintă 10% din valoarea contractului fără TVA, fiind necesar şi ca pârâta să se fi obligat să acopere acele riscuri.

Faptul că părţile au constituit o garanţie doar până la concurenţa sumei 3.394.014,69 RON duce la concluzia că acestea au convenit ca această garanţie să acopere exclusiv avansul fără TVA şi fără alte accesorii, care ar fi putut fi calculate, în ipoteza nerespectării obligaţiei de restituire a avansului de către Prestator.

Faţă de faptul că reclamanta a invocat prevederile art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 264/2003, Curtea a reţinut că, deşi nu contestă faptul că reclamanta este îndreptăţită a solicita în baza acestor prevederi inclusiv dobânzile şi penalităţile de întârziere prevăzute pentru creanţele bugetare, corespunzător avansului nerestituit, consideră că pârâta nu are calitatea de debitor al acestei obligaţii de plată, singurul împotriva căruia aceasta se poate îndrepta fiind Antreprenorul.

Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a avut în vedere şi dispoziţiile art. 4 alin. (3) din H.G.s nr. 264/2003, reţinând, totodată că, în prezenta cauză, Prestatorul a asigurat în favoarea reclamantei numai returnarea avansului fără TVA, nu şi cuantumul penalităţilor, câtă vreme ordonatorul de credite a înţeles să-şi asume scrisoarea de garanţie emisă la valoarea avansului fără TVA şi să transmită către Prestator suma garantată.

Pe de altă parte, faptul că, deşi garanţia de returnare a avansului trebuie să fie acoperitoare atât pentru recuperarea avansului plătit, cât şi pentru repararea prejudiciilor pe care reclamanta le-ar putea suferi, ca urmare a imobilizării fondurilor publice, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu s-a întâmplat, nu este imputabilă pârâtei, în calitate de asigurător, ci exclusiv reclamantei, care a acceptat o asemenea garanţie din partea Prestatorului.

De altfel, arată că, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. e) din H.G. nr. 264/2003 "ordonatorul de credite răspunde pentru recuperarea sumelor reprezentând plăţi în avans şi nejustificate prin bunuri livrate, lucrări executate şi servicii prestate, până la sfârşitul anului, în condiţiile prevederilor contractuale, potrivit prevederilor art. 52 alin. (8) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.", astfel încât, nu este lipsit de relevanţă pentru Asigurător dacă garantează o sumă sau alta, în funcţie de ceea ce asigură, fiind calculat cuantumul primei de asigurare, scrisoarea de garanţie nefiind emisă pentru garantarea generică a oricărui prejudiciu pe care l-ar suferi reclamanta ca urmare a nerestituirii Avansului, în limita unei anumite sume, ci strict "pentru returnarea Avansului în favoarea CATD în valoare de 3.394.014,69 RON."

Prin urmare, Curtea arată că urmeză a stabili care este avansul ce a rămas de restituit din suma de 3.394.014,69 RON, ce reprezintă avansul fără TVA.

Cu referire la împrejurarea dacă suma asigurată acoperă şi dobânzile şi penalităţile de întârziere calculate pentru creanţele bugetare, urmare a imobilizării avansului, Curtea consideră că sunt pe deplin aplicabile argumentele reţinute mai sus în legătură cu excluderea TVA de la garantarea restituirii, în baza scrisorii de garanţie încheiate de pârâtă.

Arată că, deşi această creanţă nu putea fi determinată la data emiterii scrisorii de garanţie, câtă vreme cuantumul accesoriilor variază în funcţie de debitul principal şi de perioada scursă între momentul plăţi avansului (20.07.2011) şi cel al restituirii efective, faţă de disp. art. 4 alin. (3) din H.G. nr. 264/2003, instanţa de apel a apreciat că trebuia asigurată o sumă suplimentară pe lângă cea de 3.394.014,69 RON, ce reprezintă exclusiv avansul fără TVA plătit de reclamantă, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.

De asemenea, Curtea a apreciat că nu are relevanţă împrejurarea că T.V.A. este deductibilă, întrucât rezilierea contractului de achiziţie, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către Prestator, îndreptăţeşte autoritatea contractantă la recuperarea avansului integral plătit, inclusiv a T.V.A., însă numai cu condiţia ca, prin scrisoarea de garanţie, să fi fost asigurată şi restituirea T.V.A. aferentă avansului nerestituit.

Prin urmare, raportat la aceste prevederi legale, instanţa de apel a reţinut că reclamanta este îndreptăţită să solicite de la Asociere T.V.A. aferentă avansului nerestituit, inclusiv dobânzile şi penalităţile de întârziere calculate pentru creanţele bugetare, la avansul nerestituit, fără a putea solicita aceste sume de la apelanta-pârâtă, care nu s-a obligat să achite astfel de sume în favoarea CATD.

Curtea consideră că suma asigurată prin intermediul scrisorii de garanţie nu acoperă şi aceste accesorii, fiind fără relevanţă că, prin achitarea şi a acestor sume, nu s-ar depăşi suma de 3.394.014,69 RON, cât timp în cuprinsul scrisorii de garanţie nu s-a menţionat în mod expres că suma constituită drept garanţie acoperă "atât avansul plătit, cât şi prejudiciul suferit prin imobilizarea fondurilor publice, în cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale ce derivă din acordarea avansului."

Prin urmare, Curtea dezaprobă susţinerile reclamantei în sensul că apelanta-pârâtă ar fi subrogată în drepturile asiguratului peste limitele stabilite de apelanta-pârâtă cu Asocierea prin contractul de asigurare.

Faţă de cele mai sus-menţionate, Curtea a reţinut că apelanta-pârâtă răspunde de obligaţia ce ar fi revenit Asiguratului său doar în legătură cu restituirea avansului fără TVA în cuantum de 3.394.014,69 RON.

Pe de altă parte, instanţa de apel arată că nici prin contractul de asigurare încheiat între pârâtă şi Asiguratul - Antreprenor, nu s-a prevăzut că garanţia ar fi destinată a acoperi şi alte prejudicii decât cel rezultat din nerestituirea avansului, la art. II intitulat "Obiectul contractului" din Condiţiile de asigurare specifice ale Asigurării de garanţie de returnare a avansului, menţionându-se în mod expres că "Asigurătorul, în calitate de garant, asigură achitarea contravalorii garanţiei pentru restituirea avansului", iar la art. 4.1, arătându-se că "Suma asigurată reprezintă valoarea garanţiei pentru restituirea avansului, sumă stabilită în funcţie de Contractul de Bază, din care derivă obligaţiile Asiguratului..."

Referitor la contractul de asigurare încheiat între pârâtă, în calitate de asigurător, şi Asocierea B., în calitate de asigurat, potrivit art. 1.15 din condiţiile generale privind Asigurarea de garanţii contractuale, instanţa de apel reţine că despăgubirea este definită ca fiind "suma pe care Asigurătorul o garantează să o plătească Beneficiarului, în limita prejudiciului suferit de acesta şi a sumei asigurate, în cazul producerii evenimentului asigurat."

Potrivit art. 4.1 din aceleaşi condiţii, "suma asigurată reprezintă valoarea Garanţiei, sumă stabilită în funcţie de contractul de bază din care derivă obligaţiile Asiguratului... valoarea acesteia fiind precizată în Clauza de garantare a fiecărui tip de garanţie."

Prin art. III pct. 3.2 din Condiţiile generale privind asigurarea de garanţii contractuale, anexa la Poliţa seria x nr. x/14.07.2011 se prevede că "Poliţa de asigurare acoperă riscurile ce decurg din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale ce ii revin asiguratului in relaţia cu terţe persoane juridice cu care acesta a încheiat contracte (...) garanţii de returnare a avansurilor: Asigurătorul garantează, în numele asiguratului, îndeplinirea obligaţiilor de returnare a avansurilor ce decurg din contractele de baza garantate".

Cât priveşte deducerea avansului cu contravaloarea lucrărilor efectuate, nerecepţionate şi nedecontate, care ar fi fost determinată în urma administrării expertizei în instalaţii, Curtea a considerat că pârâta nu poate invoca această apărare de fond, care vizează tocmai executarea contractului de achiziţie publică.

De asemenea, potrivit clauzelor scrisorii de garanţie, "suma aferentă Avansului se poate reduce semestrial, numai cu sumele rambursate de Cocontractant cu titlu de avans, indicate în certificate de plată emise conform Contractantului, numai cu acordul scris al CATD."

Prin urmare, instanţa de apel arată că atâta timp cât această creanţă nu a fost probată cu respectarea cumulativă a condiţiilor mai sus-menţionate (să fie indicată într-un certificat de plată emis conform Contractului, să existe acordul scris al reclamantei), contravaloarea lucrărilor care ar fi fost efectuate, dar care nu au fost recepţionate şi decontate nu poate să diminueze garanţia, nici chiar cu procentul de 15%, acest procent fiind aplicabil numai sumelor rambursate de către Antreprenor, indicate în certificatele de plată.

Potrivit art. 14.2 din contractul de achiziţie, astfel cum a fost modificat prin condiţiile speciale, "Inginerul va emite un Certificat Interimar de Plată pentru prima tranşă a fiecărei plăţi în avans, după primirea unei Situaţii de Lucrări şi după primirea de către Beneficiar (i) a garanţiei de Buna execuţie şi (II) a unei garanţii în cuantumul şi în moneda stabilite pentru plata în avans . . . . . . . . . . Valoarea garanţiei poate fi redusă în mod progresiv cu sumele rambursate de către Antreprenor, aşa cum acestea sunt indicate în Certificatele de plată."

Mai arată instanţa de apel că, aşa cum s-a reţinut atât prin raportul de expertiză contabilă efectuat la fond, cât şi prin răspunsul aceluiaşi expert la obiecţiunile la raportul de expertiză formulate de pârâtă, pentru lucrările nedecontate nu s-au întocmit Certificate interimare de plată (CIP), care să ateste că există lucrări care întrunesc condiţiile pentru a fi decontate şi cu a căror valoare să se diminueze avansul facturat şi plătit, nefiind contestat că lipseşte şi acordul scris al reclamantei.

Referitor la despăgubirea care ar fi fost achitată de D. către reclamantă, în valoare de 3.000.000 RON, pentru acoperirea aceluiaşi prejudiciu, în cadrul dosarului nr. x/2012, prin încheierea de către reclamantă cu asigurătorul D. S.A. a contractului de tranzacţie nr. x/01.04.2013, Curtea a apreciat în sensul că pârâta nu a dovedit că ar fi vorba de acelaşi prejudiciu, mai ales că tranzacţia a vizat soluţionarea amiabilă a litigiului în legătură cu scrisoarea de garanţie de bună execuţie nr. x/02.05.2011.

În plus, arată că, şi dacă ar fi reuşit să probeze achitarea unei despăgubiri pentru acoperirea aceluiaşi prejudiciu (avans nerestituit şi accesorii aferente), instanţa de apel apreciază că această împrejurare nu are nicio relevanţă juridică pentru soluţionarea prezentei cauze, faţă de dispoziţiile art. 13.6 din Condiţiile generale privind Asigurarea de garanţii contractuale.

Referitor la suma de 416.267,23 RON, pe care pârâta susţine că reclamanta ar fi reţinut-o în temeiul art. 14.3 din contractul de achiziţie publică, fiind menţionată în cuprinsul fiecărei facturi, Curtea a considerat că, din raportul de expertiză contabilă efectuat la fond, precum şi din răspunsul expertului la obiecţiunile formulate de pârâtă, această sumă nu a fost în realitate reţinută de reclamantă, ea fiind achitată într-un cont distinct al Antreprenorului, fără ca reclamanta să dispună de respectivele sume.

Prin urmare, se arată că acestea nu pot fi deduse din garanţie, ele nefiind efectiv reţinute de reclamantă, doar figurând distinct pe facturile emise de S.C. B. S.A. şi fiind plătite de CATD în contul Prestatorului deschis la Trezoreria Sectorului 3.

Totodată, arată că însuşi faptul că aceste sume au fost achitate într-un cont distinct al Prestatorului nu înseamnă că ele sunt indisponibilizate pentru a garanta returnarea avansului, cât timp nu s-a dovedit că, doar cu acordul reclamantei, aceste sume pot fi folosite de către Prestator, titular al contului respectiv.

Referitor la reducerea progresivă a garanţiei cu sumele rambursate de către Antreprenor indicate în certificatele de Plată nr. x şi 3 (473.488,92 RON cu TVA şi 381.845,9 RON fără TVA, potrivit CIP 2 la data de 02.12.2011 şi 300.768,14 RON cu TVA şi 242.554,99 RON fără TVA, potrivit CIP 3 la data de 22.02.2012), faţă de concluziile expertizei contabile, Curtea consideră că valoarea avansului fără TVA de 3.394.014,69 RON urmează să fie diminuată cu valorile sumelor restituite fără TVA potrivit CIP 2 şi CIP 3, fiind îndeplinite condiţiile din scrisoarea de garanţie.

Totodată, arată că reclamanta nu a contestat restituirea sumei, inclusiv TVA, de 1.196.955,48 RON, la data de 14.02.2012, de către Antreprenor prin OP1/14.02.2012 - 400.000 RON, prin OP 2/14.02.2012 - 396.955,48 RON şi prin OP 3/14.02.2012 - 400.000 RON, respectiv a sumei totale de 965.286,68 RON fără TVA, în baza facturii fiscale B. x.01/10.02.2012, prin care a stornat această parte din avans, astfel încât, şi suma de 965.286,68 RON fără TVA urmează a fi dedusă din valoarea avansului.

Raportat la aceste deduceri, arată că, din suma de 3.394.014,69 RON urmează să se scadă sumele de 381.845,9 RON, 242.554,99 RON şi de 965.286,68 RON, rămânând un rest de 1.804.327,12 RON, sumă pe care apelanta-pârâtă avea obligaţia de a o achita în termen de 3 zile lucrătoare de la data primirii documentelor furnizate de către CATD.

Cum instanţa a reţinut că cererea apelantei-reclamante de executare a scrisorii de garanţie a îndeplinit condiţiile impuse în scrisoare, Curtea a apreciat că, la data de 09.07.2012, a intervenit scadenţa obligaţiei de plată, apelanta-pârâtă făcându-se vinovată de neîndeplinirea în termen a acestei obligaţii, asumate prin scrisoarea de garanţie în favoarea Beneficiarului CATD.

Prin urmare, începând de la data de 09.07.2012, aceasta este obligată a plăti reclamantei inclusiv dobânzi şi penalităţi calculate pentru creanţele bugetare aferente sumei neplătite în cuantum de 1.804.327,12 RON.

Făcând trimitere la raportul de expertiză contabilă efectuat în apel, Curtea arată că dobânzile aferente acestei sume, calculate potrivit O.G. nr. 92/2003, de la data de 09.07.2012 şi până la data de 22.05.2013 (dată la care apelanta-pârâtă a înţeles să achite benevol indemnizaţia de asigurare în cuantum de 1.847.463,48 RON, prin OP nr. 879) sunt în cuantum de 228.788,68 RON, iar penalităţile de întârziere calculate potrivit O.G. nr. 92/2003, pentru aceeaşi perioadă, sunt în cuantum de 270.649,07 RON, cuantumul total al accesoriilor fiind de 415.600,81 RON.

Prin urmare, instanţa de apel a considerat că se impune ca dobânzile şi penalităţile de întârziere să fie cele calculate pentru creanţele bugetare, neputând primi susţinerile apelantei-pârâte că s-ar impune aplicarea O.G. nr. 13/2011 şi, pe cale de consecinţă, calcularea dobânzii legale, în baza naturii civile a raporturilor contractuale.

Astfel, Curtea a reţinut că, în speţă, se pun în discuţie mai multe raporturi juridice distincte, anume:

- raportul juridic existent între reclamanta C.A.T.D. şi Asocierea B., izvorât din contractul de achiziţie publică, nefiind contestat faptul că respectiva creanţă pe care apelanta-reclamanta ar deţine-o împotriva Antreprenorului (avansul nerestituit) este una bugetară, care atrage aplicarea accesoriilor stabilite pentru creanţele bugetare;

- raportul juridic existent între Asociere, în calitate de asigurat şi apelanta-pârâtă, în calitate de Asigurător, izvorât din contractul de asigurare, a cărui natură comercială este una evidentă şi

- raportul juridic existent între apelanta-pârâtă, în calitate de garant şi apelanta-reclamantă, în calitate de Beneficiar al scrisorii de garanţie, izvorât din scrisoarea de garanţie, dar şi din lege (H.G. nr. 264/2003).

Prin urmare, faţă de aceste considerente, Curtea a apreciat că, subrogându-se Asiguratului, în obligaţia de restituire a avansului, apelanta-pârâtă urmează a suporta aceleaşi daune moratorii la care Asiguratul său ar fi fost supus, în ipoteza în care nu şi-ar fi respectat obligaţia de restituire a avansului, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 264/2003, natura juridică a creanţei principale (creanţă bugetară) fiind cea care influenţează şi natura juridică a accesoriilor, independent de persoana debitorului.

Astfel, arată că nu se poate admite că Antreprenorul ar fi avut obligaţia de a achita dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente creanţelor bugetare, iar, odată cu preluarea obligaţiei de plată de către Asigurător, aceeaşi creanţă bugetară începe a produce dobândă legală, în considerarea unui raport juridic nou, raportul juridic născut între părţile contractului de achiziţie publică fiind cel care subzistă şi determinând acelaşi prejudiciu pentru reclamantă, ca urmare a imobilizării avansului.

Curtea a mai arătat că nu poate fi de acord cu susţinerea apelantei-pârâte în sensul că stabilirea în sarcina sa a unor daune moratorii constând în dobânzi şi penalităţi de întârziere corespunzătoare creanţelor bugetare ar fi incompatibilă cu natura civilă a litigiului, competenţa instanţei fiind determinată de alte criterii decât de natura juridică a prejudiciului, aceasta nepresupunând că raporturile juridice dintre părţi ar corespunde contenciosului administrativ, cât timp obligaţia de plată a apelantei-pârâte derivă din contractul de asigurare şi din scrisoarea de garanţie.

Prin urmare, Curtea a considerat că, la data de 22.05.2013, când apelanta-pârâtă a achitat benevol indemnizaţia de asigurare în cuantum de 1.847.463,48 RON, prin OP nr. x, creanţa reclamantei împotriva apelantei-pârâte era compusă din avans nerestituit în cuantum de 1.804.327,12 RON, la care se adăugau accesorii calculate pentru creanţele bugetare în cuantum de 415.600,81 RON, în total - 2.219.927,93 RON.

Având în vedere că pârâta a achitat suma de 1.847.463,48 RON, care nu acoperea integral suma datorată, la data de 22.05.2013, instanţa de apel arată că se pune problema în sensul de a se stabili cum s-a realizat imputaţia plăţii efectuate de apelanta-pârâtă.

Curtea arată că nu poate fi de acord cu susţinerea apelantei-pârâte în sensul că se impunea ca imputaţia să se realizeze potrivit ordinii pentru care ea a optat, având în vedere dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 136/1996.

Astfel, faţă de voinţa apelantei-pârâte exprimate chiar în finalul notelor scrise, Curtea a apreciat că aceste dispoziţii nu sunt incidente, aceasta nefiind de acord cu plata irevocabilă şi necondiţionată a acelei indemnizaţii de asigurare, rezervându-şi posibilitatea de a solicita o eventuală diferenţă achitată în plus, dacă un asemenea excedent ar fi fost ulterior constatat, în urma administrării probatoriilor.

Evocând dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, instanţa de apel arată că, pentru a fi incidente, trebuia ca indemnizaţia de asigurare în cuantum de 1.847.463,48 RON, achitată de apelanta-pârâtă la data de 22.05.2013, să nu facă obiectul litigiului, ceea ce presupune că apelanta-pârâtă achiesează, practic, la aceste pretenţii ale apelantei-reclamante.

Având în vedere susţinerile apelantei-pârâte din finalul notelor scrise, instanţa de apel a considerat că o plată condiţionată a unei sume nu poate determina consecinţele juridice invocate de apelanta-pârâtă cu privire la imputaţia plăţii efectuate mai întâi asupra principalului şi apoi, asupra accesoriilor.

Cu toate acestea, referitor la imputaţia plăţii, în acord cu susţinerile apelantei-pârâte, în opinia Curţii, aceasta este stabilită potrivit art. 115 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală.

Totodată, evocând şi dispoziţiile art. 21 alin. (2) lit. a) din acelaşi act normativ, instanţa de apel reţine că, din analiza coroborată a prevederilor legale citate, acestea sunt aplicabile prezentei cauze, având caracter special faţă de prevederile art. 1111 C. civ. de la 1864, neputându-se admite că, deşi instanţa de fond a reţinut natura juridică de creanţă fiscală a avansului rămas de restituit, care determină accesorii calculate potrivit O.G. nr. 92/2003, apelanta-pârâtă nu poate beneficia de aceste prevederi speciale privind ordinea stingerii datoriilor, care stabilesc că se stinge mai întâi principalul, iar apoi accesoriile.

Prin urmare, instanţa de apel arată că suma de 1.847.463,48 RON se va imputa cu prioritate asupra avansului nerestituit de 1.804.327,12 RON, iar restul de 43,136,36 RON, rămas după stingerea creanţei principale, se va imputa asupra accesoriilor în cuantum de 415.600,81 RON, rămânând un rest de plată în cuantum de 372.364,45 RON, la data de 22.05.2013.

Faţă de toate aceste considerente, Curtea a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă, a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 372.364,45 RON, reprezentând accesorii calculate la avansul nerestituit, de la data de 09.07.2012 şi până la data de 22.05.2013.

Totodată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., Curtea a considerat că se impune obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 26.309,28 RON, cu titlu de taxă judiciară, corespunzătoare sumei de 2.219.927,93 RON, având în vedere că suma de 1.847.463,48 RON a fost achitată după introducerea cererii de chemare în judecată, pârâtei aparţinându-i culpa procesuală şi pentru formularea pretenţiilor de 1.847.463,48 RON, 5 RON - timbru judiciar, la care se adaugă suma de 2500 RON, cu titlu de onorariu de expert, în total - 28.814,28 RON - cheltuieli de judecată la fond.

Cât priveşte cererea de majorare a onorariului de expert cu suma de 3.100 RON, faţă de devizul întocmit de expertul contabil, instanţa de apel a admis-o în considerarea faptului că acesta a răspuns şi la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză, majorând, astfel, onorariul expertului de la suma de 1.000 RON la suma de 4.100 RON.

Referitor la cheltuielile de judecată efectuate în apel, Curtea a apreciat în sensul că se impune obligarea apelantei-reclamate la plata către apelanta-pârâtă a taxei judiciare de timbru în cuantum de 13.957,19 RON, corespunzătoare sumei de 984.619,31 RON, cu care a fost diminuată suma la care a fost obligată pârâta, ca urmare a admiterii apelului, la care se adaugă onorariul de expert achitat de apelanta-pârâtă în cuantum de 4.100 RON, precum şi onorariul avocatului.

Cât priveşte onorariul de avocat achitat de apelanta-reclamantă şi la plata căruia urmează a fi obligată apelanta-pârâtă, în temeiul 274 C. proc. civ., Curtea a apreciat că se impune reducerea onorariului de la suma de 50.083,74 RON la suma de 30.000 RON.

Pentru a decide astfel, Curtea a avut în vedere criteriile enumerate în Statutul profesiei de avocat, cum ar fi: valoarea pretenţiilor ce fac obiectul judecăţii (2.432.891,56 RON - debit principal + accesorii), complexitatea cauzei (speţa a fost una complexă, ce a impus analiza mai multor acte normative, administrarea unor probatorii complexe - expertiză contabilă, volum mare de înscrisuri), activitatea desfăşurată de avocat, durata procesului, apelul fiind soluţionat după 10 termene de judecată, după circa 18 luni, actele de procedură întocmite (cerere de apel, întâmpinare la apelul părţii adverse, concluzii scrise).

Raportat la aceste criterii, Curtea a considerat că un onorariu în cuantum de 50.083,74 RON este unul exagerat, impunându-se reducerea acestuia la suma de 30.000 RON, soluţia instanţei fiind în acord şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, cu privire la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a considerat că "acestea urmează sa fie recuperate de partea care a câştigat procesul, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil".

Cât priveşte mărimea pretenţiilor, instanţa a reţinut că acest criteriu nu poate fi absolutizat, ci trebuie aplicat coroborat cu celelalte criterii din Statutul profesiei de avocat.

Faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 48.057,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs atât reclamanta COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIŞTE DÂMBOVIŢA S.A., cât şi pârâta S.C. A. S.A., recursuri înregistrate la data de 6 august 2020 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Recurenta COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIŞTE DÂMBOVIŢA S.A. a criticat decizia atacată, sub aspectul încălcării normelor de drept material şi a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, indicând ca temei de drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi pct. 5 C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010).

În acest sens, autoarea recursului susţine că, prin decizia atacată, Curtea de Apel Bucureşti a procedat nelegal când i-a respins apelul ca fiind tardiv formulat, întrucât, dispoziţiile art. 93 din C. proc. civ. invocat de către instanţă ca şi temei de drept nu reglementează comunicarea actelor de procedură.

Arată că, faţă de menţiunea agentului procedural care a consemnat "destinatar mutat", C. proc. civ. avea dispoziţii exprese care trebuiau respectate în privinţa comunicării hotărârii judecătoreşti, indicând, în acest sens, dispoziţiile art. 166 din C. proc. civ.

Mai mult, afirmă că instanţa trebuia să aibă în vedere celelalte remedii oferite de C. proc. civ., respectiv, pe cele prevăzute la art. 167 - publicitatea şi de art. 168 - afişarea, or, atâta timp cât comunicarea făcută la data de 05.03.2018 cu menţiunea "destinatar mutat" este o comunicare nelegală, care nu este susţinută şi întemeiată în drept pe niciun text al C. proc. civ., aceasta este, în opinia recurentei, o comunicare nulă, care nu poate fi avută în vedere ca dată de început în calculul termenului de apel de 30 de zile.

Totodată, solicită a se observa că, atâta timp cât pe dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii judecătoreşti s-a făcut menţiunea "destinatar mutat", fără a se proceda şi la afişarea acestei hotărâri sau la o altă modalitate de comunicare, raţionamentul instanţei de apel este nelegal, încălcându-se principiul dreptului la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil, reglementat de art. 6 din C. proc. civ., precum şi cel al egalităţii reglementat de art. 8 din acelaşi cod, recurenta arătând că a fost privată de o comunicare efectivă a hotărârii judecătoreşti.

Faţă de aspectele invocate, consideră că, în soluţionarea excepţiei tardivităţii formularii apelului, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere, ca dată de început, data de 10.04.2018, data la care hotărârea primei instanţe i-a fost comunicată şi, astfel, să constate că cererea de apel a fost formulată în interiorul termenului de 30 de zile prevăzut de art. 468 alin. (1) din C. proc. civ.

Totodată, recurenta solicită ca, la examinarea acestui motiv de casare, Înalta Curte să aibă în vedere că, potrivit art. 725 din vechiul C. proc. civ. "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, în momentul intrării ei în vigoare, şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum şi executării silite începute sub acea lege."

Cu referire la cel de al doilea motiv de casare, încadrat de recurentă la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta critică decizia recurată sub aspectul că imputaţia plăţii sumei de 1.847.263,48 RON trebuia făcută conform prevederilor dreptului comun, respectiv, conform art. 1111 din C. civ. (de la 1864).

Considerând întemeiat raţionamentul instanţei de apel, în sensul că daunele moratorii pe care le-a solicitat sunt la nivelul creanţelor fiscale conform H.G. nr. 264/2003, natura creanţei principale (creanţa bugetară) nu influenţează şi natura juridică a accesoriilor, cu toate acestea, recurenta-reclamantă susţine că ele nu pot urma regimul juridic al imputaţiei prevăzut de Codul de procedură fiscală, ci pe cel al dreptului comun (art. 1111 din C. civ.).

În încheiere, arată că interpretarea eronată a imputaţiei plăţii a condus la reţinerea unei alte situaţii de fapt reglementate în cuprinsul raportului de expertiză contabilă şi, implicit, la reducerea cuantumului dobânzilor şi penalităţilor de întârziere solicitate de recurenta-reclamantă, astfel că, în opinia sa, se impune a se avea în vedere că suma de 1.847.263,48 RON s-a imputat mai întâi asupra penalităţilor şi dobânzilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, iar diferenţa neacoperită, datorată de pârâtă este, la rândul său, purtătoare de dobânzi şi penalităţi de întârziere până la data plăţii efective.

În drept, recurenta menţionează că îşi întemeiază cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ. şi că înţelege să administreze în această fază procesuală doar proba cu înscrisurile deja existente la dosarul cauzei.

Pârâta A. S.A. a criticat decizia recurată pentru următoarele motive:

Cu referire la calificarea instrumentului de garantare, arată că instanţa a reţinut de la bun început caracterul autonom şi independent al acestuia, însă, ulterior, a conchis în sensul că societatea pârâtă (prin prisma acestui instrument) s-ar subroga în obligaţiile asiguratului său, sens în care reproduce primul paragraf de la pagina 16 a deciziei recurate, apreciat ca fiind relevant.

Consideră că se impune a fi dată o interpretare unitară naturii instrumentului, care nu poate fi în acelaşi timp independent, necondiţionat şi autonom de raportul juridic generat prin contractul de achiziţie publică, dar să şi presupună, prin efectul său, o subrogare a asigurătorului în obligaţiile de plată ale asiguratului.

Mai susţine că aspectele deduse judecăţii privitoare la instrumentul de garantare (scrisoarea) se raportează la dispoziţiile vechiul C. civ. - acestea fiind incidente în speţa dedusă judecaţii, şi nu cele din Noul C. civ.

În acest sens, arată că nu este un garant personal, ci un promitent într-o stipulaţie pentru altul, acesta din urmă fiind un raport concret, generator de obligaţii, în sensul şi în lumina prevederilor incidente, şi, deopotrivă, aplicabile contractului de asigurare, în cadrul căruia reclamanta avea calitatea de beneficiar al despăgubirii şi pe acela de beneficiar al promisiunii (în cadrul stipulaţiei pentru altul).

Susţine că, în acest context, instanţa de apel devine total inconsecventă atunci când, deşi califică raportul juridic dintre societatea pârâtă şi reclamantă ca fiind bazat pe o scrisoare de garanţie independentă şi autonomă, care prin natura ei este eminamente civilă, cu toate acestea, stabileşte subrogarea asigurătorului în obligaţiile asiguratului.

Arată că, deşi Curtea nu contestă faptul că reclamanta este îndreptăţită a solicita în baza acestor prevederi inclusiv dobânzile şi penalităţile de întârziere prevăzute pentru creanţele bugetare, corespunzător avansului nerestituit, consideră că pârâta nu are calitatea de debitor al acestei obligaţii de plată, singurul împotriva căruia se poate îndrepta aceasta fiind Antreprenorul.

Recurenta-pârâtă afirmă că, ignorând natura juridică eminamente civilă a raportului juridic dedus judecăţii, bazată pe dispoziţiile Legii nr. 136/1995 aplicabile la acel moment, instanţa de apel stabileşte natura juridică a instrumentului de garantare emis în temeiul H.G. nr. 263/2004 ca fiind o scrisoare de garanţie care este independentă şi autonomă de raportul de juridic născut prin contractul de achiziţie publică între CATD (beneficiarul lucrării) şi B. (antreprenorul), apreciind, eronat, că societatea pârâtă se "subrogă" în calitatea de debitor al B. pentru plata sumei reprezentând avansul nerecuperat care reprezintă o creanţă fiscală.

Faţă de aceste considerente, autoarea recursului afirmă că soluţia dată de instanţă sub aspectul accesoriilor se circumscrie în totalitate unei subrogări (de tip garant personal) a asigurătorului în locul asiguratului, apreciind că aceasta subzistă atât în ceea ce priveşte restituirea avansului, cât şi în privinţa accesoriilor, natura juridică a creanţei principale influenţând şi natura accesoriilor sale.

Recurenta-pârâtă susţine, aşadar, că interpretarea dată instrumentului de garantare şi a creanţei conţinute de acesta conduce la o greşită aplicare a legii, de natură să afecteze în parte legalitatea soluţiei.

Totodată, apreciază că, deşi există o legătură între cele două raporturi contractuale (cel de antrepriză şi cel de asigurare) nu se poate conchide în sensul că asigurătorul, care este parte într-un raport de stipulaţie pentru altul, şi nu de garanţie personală, se subrogă în calitatea de debitor a antreprenorului pentru restituirea avansului nerecuperat conform H.G. nr. 263/2004.

Distinct de optica instanţei, apreciază că reclamanta C.A.T.D. ar fi putut invoca pretenţii constând în penalităţi bugetare numai în raportul său cu antreprenorul B., faţă de asigurător şi de conduita acestuia (constând în plata cu întârziere a despăgubirii) accesoriile fiind reglementate de O.G. nr. 13/2011.

Arată că natura greşită atribuită, în speţă, accesoriilor - bugetare în locul celor legale, precum şi calcularea acestora prin raportare la incidenţa O.G. nr. 92/2003 sau a O.G. nr. 13/2011, se transpune în valoarea diferită a accesoriilor ce îi sunt imputabile.

În încheiere, recurenta-pârâtă afirmă că natura civilă a creanţei, izvorâtă din instrumentul de garantare pe care l-a emis, a determinat reclamantul să introducă acţiunea la secţia civilă a Tribunalului Bucureşti, care, procedând la verificarea propriei competenţe, a stabilit în mod corect natura civilă a litigiului.

Faţă de considerentele de fapt şi de drept indicate, prin raportare la probatoriul administrat, solicită admiterea recursului promovat împotriva deciziei civile nr. 268/14.04.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, solicitând modificarea acestea, în parte, în sensul obligării recurentei-pârâte la plata accesoriilor calculate conform O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aplicabil la data naşterii accesoriilor asociate creanţei principale, urmând a fi păstrate celelalte aspecte reţinute în respectiva decizie. Cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat art. 299 şi următoarele, coroborat cu art. 304 pct. 8 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Prin întâmpinarea transmisă prin fax la 16 septembrie 2020, S.C. A. S.A a invocat atât excepţia tardivităţii, cât şi excepţia nulităţii recursului formulat de reclamanta COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIŞTE DÂMBOVIŢA S.A., solicitând, în principal, respingerea recursului reclamantei în considerarea excepţiilor arătate, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. Totodată, a învederat faptul prevederile incidente speţei sunt cele ale C. proc. civ. de la 1865.

Analizând recursul declarat de reclamanta COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIŞTE DÂMBOVIŢA S.A. raportat la prevederile art. 137 alin. (1) din C. proc. civ., examinând, cu prioritate, tardivitatea formulării cererii de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, faţă de împrejurarea că recurenta invocă texte de lege din Noul C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010), instanţa aminteşte că, în cauză, sunt incidente prevederile legii vechi.

Astfel, având în vedere că procesul de faţă a început la data de 22 octombrie 2012 (data înregistrării cererii de chemare în judecată la Tribunalul Bucureşti), iar noul C. proc. civ. a intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, conform art. 81 din Legea nr. 76/2012, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 4/2013, se reţine că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., dispoziţiile C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010) sunt aplicabile numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare.

Totodată, în considerarea dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. (de la 1865), potrivit cărora instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, Înalta Curte va examina, cu prioritate, excepţia tardivităţii declarării recursului, invocată de recurenta-pârâtă, prin întâmpinare, ca excepţie dirimantă şi peremptorie.

Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

În consecinţă, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.

Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

În ce priveşte calculul termenului prevăzut de art. 301 din C. proc. civ. (de la 1865), vor fi aplicate dispoziţiile art. 101 alin. (1) şi alin. (5) din acelaşi cod, care dispun în sensul că:

"Termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul".

"Termenul care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare."

Obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că reclamantei i-a fost comunicată decizia recurată la data de 18 iunie 2020, aşa cum rezultă din dovada aflată la dosarul de apel, iar recursul a fost declarat la data de 15 iulie 2020, conform stampilei cu data poştei aplicate pe plicul în care a fost expediată cererea de recurs.

Văzând şi prevederile art. 101 alineatul final din acelaşi cod, Înalta Curte constată că termenul de declarare a recursului s-a împlinit la data de 6 iulie 2020, astfel încât, cererea de recurs este depusă peste termenul prevăzut de lege.

Potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.

Cum recurenta nu a formulat o cerere de repunere în termen şi nici nu a dovedit o împrejurare mai presus de voinţa sa de împiedicare a promovării recursului în termenul legal prevăzut de lege, Înalta Curte reţine că aceasta a încălcat prevederile art. 301 C. proc. civ., deoarece a formulat cererea cu depăşirea termenului legal prevăzut de textul menţionat, împrejurare faţă de care, dată fiind prioritatea soluţionării excepţiei de tardivitate, celelalte aspecte învederate prin cererea de recurs nu vor mai fi analizate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia tardivităţii fiind o excepţie procesuală absolută şi dirimantă, peremptorie, ce face de prisos analiza fondului.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte va respinge, ca tardiv formulat, recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIŞTE DÂMBOVIŢA S.A. împotriva deciziei civile nr. 268 din 14 aprilie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Analizând recursul declarat de pârâta A. S.A. prin prisma motivului de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat, din oficiu, Înalta Curte urmează a admite recursul pentru următoarele considerente:

La termenul din 22 septembrie 2020, în cadrul recursului declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte, din oficiu, în temeiul art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. coroborat cu art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., a invocat motivul de casare de ordine publică, referitor la caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei atacate în privinţa naturii creanţei principale, respectiv aceea de creanţă civilă şi bugetară, în acelaşi timp.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, în litigiul de faţă, instanţa de apel a reţinut mai multe raporturi juridice distincte, respectiv:

- un raport juridic între reclamanta C.A.T.D. şi Asocierea B., izvorât din contractul de achiziţie publică, în care a stabilit că natura creanţei pe care reclamanta ar deţine-o împotriva Antreprenorului (avansul nerestituit) este una bugetară;

- un raport juridic între Asociere, în calitate de asigurat şi apelanta-pârâtă, în calitate de Asigurător, izvorât din contractul de asigurare, în privinţa căruia instanţa de apel a statuat că natura comercială este una evidentă;

- un raport juridic între pârâtă, în calitate de garant şi reclamantă, în calitate de Beneficiar al scrisorii de garanţie, izvorât din scrisoarea de garanţie, dar şi din lege (H.G. nr. 264/2003 privind stabilirea acţiunilor şi categoriilor de cheltuieli, criteriilor, procedurilor şi limitelor pentru efectuarea de plăţi în avans din fonduri publice).

Anterior, însă, cu referire la scrisoarea de garanţie, Înalta Curte reţine că, la pagina 10 a deciziei recurate, instanţa de apel a recunoscut caracterul necondiţionat şi irevocabil al scrisorii de garanţie, caracterul autonom al acestui instrument de garantare, în raport de contractul principal care a impus încheierea acestui act juridic.

Totodată, a consemnat şi faptul că, deşi acest instrument de garantare nu se bucura de o reglementare legală înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ., H.G. nr. 264/2003 prevedea caracterul necondiţionat al scrisorii de garanţie, confirmând, astfel, existenţa juridică a unui astfel de instrument de garantare, precum şi utilizarea lui în relaţiile contractuale.

În susţinerea caracterului autonom al scrisorii de garanţie, instanţa de apel aduce un argument suplimentar, arătând că o atare trăsătură rezultă cu evidenţă din clauzele acesteia, clauze însuşite de pârâtă, care prevăd obligaţia pentru aceasta, în calitate de garant, de a efectua plata, fără să poată invoca obiecţii rezultate din contractul principal.

Astfel, evocând stipulaţiile exprese ale scrisorii de garanţie, instanţa de apel a reţinut că acestea statuează obligaţia pârâtei A. de a plăti suma garantată după primirea cererii de plată şi a declaraţiei cu privire la culpa contractuală a persoanei garantate, ASOCIEREA B., fără să fie necesară prezentarea de înscrisuri doveditoare şi fără a avea dreptul de a invoca excepţii sau apărări derivând din contractul de achiziţie publică.

În considerarea textului expres al Scrisorii de Garanţie şi a termenului acordat prin cererea de plată, instanţa de apel arată că obligaţia asumată de pârâta A. a devenit exigibilă în termen de 3 zile lucrătoare de la data primirii documentelor furnizate de către C.A.T.D., respectiv, la data de 09.07.2012, dată de la care poate fi reţinută culpa pârâtei pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată asumate.

Totodată, menţionează că, de vreme ce pârâtei A. îi era interzis dreptul de a invoca vreo apărare de fond sau excepţie întemeiată pe contractul de achiziţie publică nr. x, în încercarea de a justifica refuzul nelegal de plată, singurele apărări pe care le putea formula erau cele bazate pe contractul de garanţie, referitoare la neîndeplinirea condiţiilor din scrisoare, expirarea duratei de valabilitate, la fraudă sau abuzul vădit.

Făcând referire la cererea de executare a scrisorii de garanţie, instanţa de apel a reţinut la pagina 15 a deciziei recurate că aceasta a îndeplinit condiţiile impuse în scrisoare, astfel încât, la data de 09.07.2012, a intervenit scadenţa obligaţiei de plată, apelanta-pârâtă făcându-se vinovată de neîndeplinirea în termen a acestei obligaţii asumate prin scrisoarea de garanţie în favoarea Beneficiarului C.A.T.D.

În opinia instanţei de apel, însă, intervenirea acestei scadenţe are drept consecinţă, naşterea în sarcina pârâtei a obligaţiei de a plăti reclamantei inclusiv dobânzi şi penalităţi calculate pentru creanţele bugetare aferente sumei neplătite.

Totodată, făcând referire la raportul de expertiză contabilă efectuat în apel, Curtea conchide în sensul că se impune ca dobânzile şi penalităţile de întârziere să fie cele calculate pentru creanţele bugetare, neprimind susţinerile apelantei-pârâte care a susţinut aplicarea dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011 şi, pe cale de consecinţă, calcularea dobânzii legale, în baza naturii civile a raporturilor contractuale.

Mai mult decât atât, în total dezacord cu propriile consideraţii faţă de caracterul autonom al scrisorii de garanţie, Curtea consideră că, subrogându-se Asiguratului, în obligaţia de restituire a avansului, apelanta-pârâtă urmează a suporta aceleaşi daune moratorii la care Asiguratul său ar fi fost supus, în ipoteza în care nu şi-ar fi respectat obligaţia de restituire a avansului, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 264/2003, natura juridică a creanţei principale (creanţă bugetară) fiind cea care influenţează şi natura juridică a accesoriilor, independent de persoana debitorului.

În cele ce urmează, instanţa de apel reţine că nu se poate admite că Antreprenorul ar fi avut obligaţia de a achita dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente creanţelor bugetare, iar, odată cu preluarea obligaţiei de plată de către Asigurător, aceeaşi creanţă bugetară începe a produce dobândă legală, în considerarea unui raport juridic nou, raportul juridic născut între părţile contractului de achiziţie publică fiind cel care subzistă şi determinând acelaşi prejudiciu pentru reclamantă, ca urmare a imobilizării avansului.

Prin urmare, Curtea consideră că, la data de 22.05.2013, când apelanta-pârâtă a achitat benevol indemnizaţia de asigurare în cuantum de 1.847.463,48 RON, prin OP nr. x, creanţa reclamantei împotriva apelantei-pârâte era compusă din avans nerestituit în cuantum de 1.804.327,12 RON, la care se adăugau accesorii calculate pentru creanţele bugetare în cuantum de 415.600,81 RON, în total - 2.219.927,93 RON.

Având în vedere considerentele mai sus redate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a abordat într-o manieră contradictorie natura creanţei principale, admiţând atât teza unei naturi civile datorate caracterului autonom al instrumentului de garantare şi că aceasta acoperă doar avansul, fără alte accesorii de întârziere, iar prin alte considerente reţine natura juridică a creanţei principale ca fiind creanţă bugetară, care influenţează şi natura juridică a accesoriilor.

Cum de natura acestei creanţe depinde rezolvarea celorlalte critici invocate de recurentă, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza celorlalte critici ale recurentei-pârâte.

Constatând, aşadar, că nu s-a stabilit în mod neechivoc natura juridică a creanţei decurgând din instrumentul de garantare, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., art. 313 teza întâi, art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. coroborat cu art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva aceleiaşi decizii şi va casa, în parte, decizia recurată, numai în ce priveşte apelul pârâtei, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel, care urmează a pronunţa o nouă hotărâre după ce va stabili în mod neechivoc natura creanţei principale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia tardivităţii recursului recurentei-reclamante COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIŞTE DÂMBOVIŢA S.A., invocată de recurenta-pârâtă A. S.A. prin întâmpinare.

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIŞTE DÂMBOVIŢA S.A. împotriva deciziei civile nr. 268 din 14 aprilie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Casează în parte decizia civilă nr. 268 din 14 aprilie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel numai cu privire la apelul pârâtei.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2020.