Extending positive res judicata from consumer protection authority enforcement actions to individual consumer credit disputes

Şedinţa publică din data de 30 iulie 2020

Deliberând asupra cererilor de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 3 martie 2017 sub nr. x/2017, reclamantele A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei următoarele:

- să constate caracterul nul şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.3, art. 5.1 lit. c) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 30.06.2008, să dispună restituirea sumei de 14.560 Euro, în echivalent în RON, reţinută cu titlu de comision de administrare, cu aplicarea dobânzii legale; să dispună eliminarea pe viitor a comisionului de administrare;

- să dispună obligarea pârâtei la aplicarea formulei marja fixă 4,25 % + Euribor 6M, după primul an de creditare până la finalizarea convenţiei de credit.

Reclamantele au arătat că clauzele contestate au caracter abuziv din perspectiva legislaţiei privind protecţia consumatorilor; astfel, clauza 4.3 dă dreptul pârâtei să modifice discreţionar rata dobânzii; clauza 5.1 lit. c) reglementează comisionul de administrare, perceput fără temei legal, fără justificarea unei contraprestaţii.

Pârâta s-a apărat, printre altele prin invocarea efectului pozitiv al lucrului judecat al Hotărârii nr. 320 din 17 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti; a arătat că prin hotărârea invocată a fost soluţionată definitiv o acţiune promovată de ANPC împotriva băncii, constatându-se legalitatea clauzelor contestate şi în prezentul litigiu.

Hotărârea primei instanţe:

Prin sentinţa civilă nr. 3370/2017 din 27 septembrie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus următoarele:

- a constatat caracterul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârii nr. 320 din 17 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015* cu privire la comisionul de administrare şi a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 5 alin. (1) lit. c) din contractul de credit nr. x/30.06.2008 încheiat între părţi;

- a respins ca nefondat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 4.3 din acelaşi contract de credit;

- a obligat reclamantele la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă.

Apelul:

Prin decizia civilă nr. 682/2019 din 11 aprilie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulate de apelantele A. şi B. în contradictoriu cu intimata C. S.A., a anulat în parte sentinţa apelată şi a trimis spre rejudecare capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit nr. x/30.06.2008 şi restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, cu aplicarea dobânzii legale, precum şi dispoziţia vizând obligarea reclamantelor la suportarea cheltuielilor de judecată în fond; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Recursul:

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel a declarat recurs motivat pârâta C. S.A., cauza fiind înregistrată sub acelaşi număr unic la 2 august 2019 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Motivarea recursului:

Recurenta-pârâtă a invocat a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Recurenta-pârâtă a susţinut greşita interpretare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat faţă de soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2015, arătând că instanţa de apel a apreciat temeinicia căii devolutive de atac doar din perspectiva lipsei legăturii prevăzute de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. între ce s-a judecat definitiv prin decizia civilă nr. 320 din 17 februarie 2017 care a vizat analiza clauzelor unor contracte diferite de cel dedus judecăţii în cauza de faţă, şi cauza de faţă în care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor unui contract distinct de cele care au fost deja analizate prin decizia menţionată.

Subsumat acestei critici, recurenta-pârâtă a invocat jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a statuat că "dacă într-o acţiune în încetare cu impact asupra întregului portofoliu de credit al băncii, instanţa constată în mod definitiv că banca nu a inserat clauze abuzive în contractele încheiate cu clienţii săi, această hotărâre se aplică şi clienţilor care nu au fost parte în litigiu, dar care sunt reclamanţi în alte litigii împotriva băncii". De asemenea, a invocat atât doctrina de specialitate, care a statuat că invocarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat sub forma prezumţiei este la îndemâna oricăreia dintre părţile unui litigiu ulterior, în sensul că fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu cel din urmă. În acest caz, doctrina a concluzionat că nu este necesară tripla identitate, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior. Totodată, a invocat şi jurisprudenţa instanţei supreme în acelaşi sens. Plecând de la aceste considerente, recurenta-pârâtă a susţinut că în speţă este incidentă interpretarea dată prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii, în condiţiile în care în litigiul anterior partea adversă era reprezentată de autoritatea naţională în domeniul protecţiei consumatorilor, scopul procesului fiind tocmai acela al înlăturării clauzelor supuse analizei din toate contractele din portofoliul bancar; or, una din clauzele analizate în acel litigiu anterior viza tocmai caracterul abuziv al clauzei referitoare la perceperea comisionului de administrare, contestat şi în prezenta cauză, fiind îndeplinite cerinţele impuse de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere condiţiile promovării primului litigiu de către autoritatea naţională înfiinţată cu acest scop.

Regularitatea recursului:

Cererea de recurs a fost depusă cu respectarea prevederilor art. 490 alin. (1) C. proc. civ. la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că decizia recurată a fost comunicată pârâtei la 28 iunie 2019, iar aceasta a declarat calea extraordinară de atac la 29 iulie 2019. Se constată, aşadar, că recursul a fost declarat şi motivat în termenul legale de 30 zile, calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 şi 3 şi alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la condiţiile intrinseci s-a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ. Referitor la condiţiile extrinseci s-a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., fiind depusă la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul legal datorat.

Admisibilitatea recursului:

Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 682/2019 din 11 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V- civilă.

Pentru verificarea admisibilităţii căii de atac a recursului s-a avut în vedere obiectul cauzei care, în speţă, vizează, constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, fiind incidente dispoziţiile art. 483 alin. (1) şi (2) şi art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 astfel cum a fost modificată.

Prin întâmpinare, intimatele-reclamante au invocat excepţia nulităţii cererii de recurs, apreciind că criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

A fost întocmit şi comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul din 26 martie 2020, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepţia nulităţii invocată de intimatele-reclamante, a admis în principiu recursul declarat, constatând, totodată, suspendarea de plin drept a judecăţii cauzei în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinsă în Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României. Urmare a încetării stării de urgenţă a fost stabilit termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor pentru soluţionarea căii de atac.

Analiza motivelor de recurs:

Faţă de actele dosarului, de înscrisurile administrate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca fondat pentru următoarele considerente:

Se constată caracterul întemeiat al criticii recurentei-pârâte vizând nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva greşitei interpretări şi aplicări a normelor care guvernează efectul pozitiv al puterii de lucru judecat.

Astfel, instanţa de prim control judiciar a apreciat că nu se poate reţine efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al deciziei nr. 320 din 17 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, întrucât aceasta a avut ca obiect cererea formulată de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor de constatare a caracterului abuziv al clauzelor din contractele ce au făcut obiectul procesului-verbal de constatare a contravenţiei nr. x/04.05.2015, fiind supuse analizei clauzele din două contracte de credit încheiate de terţe persoane, astfel încât clauzele contestate prin litigiul de faţă nu au făcut niciodată obiectul analizei vreunei instanţe. În acest context, curtea de apel a apreciat că nu se poate opune efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al deciziei anterior menţionate deoarece nu există legătura despre care face vorbire alin. (2) al art. 431 C. proc. civ. (iar nu art. 421 C. proc. civ., cum din eroare s-a consemnat în decizia recurată) între ce s-a judecat definitiv în litigiul anterior şi ce se solicită a fi analizat în litigiul prezent.

Deşi decizia pare corectă din punct de vedere formal, instanţa de apel nu a avut în vedere contextul legal în care se desfăşoară procedura iniţiată de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC). În acest sens, Înalta Curte are în vedere cadrul legal în care este iniţiat controlul desfăşurat de ANPC, care, conform art. 9 din Legea nr. 193/2000 se poate efectua fie la sesizarea consumatorilor, fie din oficiu, art. 10 din aceeaşi lege menţionând că instituţia bancară are obligaţia de a prezenta organului de control toate contractele încheiate cu consumatorii. În contextul considerentelor reţinute de instanţa de prim control judiciar se ridică problema legitimă a modalităţii în care instanţa ar fi analizat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat în situaţia în care controlul Autorităţii ar fi fost efectuat din oficiu, fiind finalizat cu sesizarea instanţei în vederea aplicării sancţiunii contravenţionale şi obligării profesionistului la modificarea tuturor contractelor ce ar conţine clauze pretins abuzive.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că în cazul procesului declanşat în urma controlului desfăşurat de Autoritatea pentru Protecţia Consumatorilor nu prezintă relevanţă juridică modalitatea de concretizare a acestui control (la sesizarea consumatorilor sau din oficiu), instanţa de judecată investită în urma acestui control nefiind limitată la analiza unui contract, ea efectuând o analiză de principiu a acelor clauze identificate de organul de control ca având un potenţial caracter abuziv.

În sensul celor arătate anterior este reţinută şi dispoziţia legală din art. 12 din Legea nr. 193/2000, conform cărora în cazul în care autoritatea constată utilizarea unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive va sesiza instanţa, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive. Este evident, aşadar, că în cazul promovării unui litigiu de către autoritatea de control, instanţa nu este limitată la analizarea clauzelor pretins abuzive doar dintr-un anumit contract, ci procedează, aşa cum s-a arătat deja, la analiza de principiu a caracterului abuziv al clauzelor sesizate de organul de control, urmând a dispune, în măsura reţinerii incidenţei dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, modificarea tuturor contractelor din portofoliul băncii care conţin clauzele respective.

În consecinţă, sub aspectul incidenţei dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se poate reţine o identitate între obiectul litigiului anterior, declanşat la iniţiativa Autorităţii pentru Protecţia Consumatorilor şi care a vizat caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare, cu incidenţă asupra clauzelor de acest gen din întregul portofoliu de contracte al băncii, şi litigiul prezent care vizează pretinsul caracter abuziv al clauzei vizând acelaşi comision de administrare.

Din perspectiva identităţii de părţi, Înalta Curte reţine că deşi formal parte în primul proces a fost Autoritatea pentru Protecţia Consumatorilor, aceasta nu a acţionat pentru protejarea unui drept/interes propriu, ci pentru protejarea intereselor tuturor consumatorilor care au încheiat cu instituţia bancară contracte ce ar conţine clauze sesizate de autoritate ca având un caracter abuziv. Se reţine sub acest aspect, atât dispoziţia art. 9 din Legea nr. 193/2000 ce reglementează posibilitatea Autorităţii de a declanşa controlul fie din oficiu, fie la sesizarea consumatorilor, a art. 10 care stipulează obligaţia profesionistului de a prezenta toate contractele aflate în portofoliu, cât şi dispoziţia art. 12 din acelaşi act normativ care reglementează efectele controlului, respectiv sesizarea instanţei şi înlăturarea clauzelor ce încalcă legislaţia în materie din toate contractele aflate în derulare.

Se apreciază, în consecinţă, că Autoritatea pentru Protecţia Consumatorilor, neprotejând un drept propriu, acţionează în interes public şi în numele consumatorilor, scopul promovării litigiului fiind acela de protecţie al tuturor consumatorilor ce au încheiate contracte care conţin clauzele sesizate de Autoritate ca potenţial abuzive. Concluzia acţionării în interes public, cu scopul protejării intereselor tuturor consumatorilor se regăseşte şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Cauza C-472/10).

Un scop subsidiar, dedus din acela al interesului public şi al protecţiei consumatorilor, este acela de a reduce numărul litigiilor individuale de pe rolul instanţei şi conturarea unei jurisprudenţe neunitare sub aspectul soluţiilor ce ar putea fi pronunţate în litigii individuale vizând acelaşi tip de clauze contractuale. Concret, acţionând în interes public, cu scopul protejării generale a drepturilor consumatorilor, Autoritatea pentru Protecţia Consumatorilor determină analiza de principiu a clauzelor pretins abuzive, cu impact asupra tuturor contractelor din portofoliul băncii care conţin respective clauze.

În consecinţă, acţionând în scopul protejării tuturor consumatorilor, Autoritatea pentru Protecţia Consumatorilor a acţionat inclusiv în interesul intimatelor-reclamante din prezenta cauză, supunând analizei primei instanţe clauza referitoare la comisionul de administrare, intimatele-reclamante nedevedind invocarea unor alte aspecte ale pretinsului caracter abuziv al clauzei contractuale decât cele avute în vedere în analiza efectuată în primul litigiu. Se apreciază, deci, în contextul cadrului legal în care acţionează Autoritate pentru Protecţia Consumatorilor, interesul protejat şi scopul urmărit, că se poate reţine o identitate de părţi în cele două litigii, în conformitate cu prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În sfârşit, sub aspectul obiectului, se reţine existenţa identităţii, în ambele litigii fiind analizată clauza referitoare la comisionul de administrare.

Având în vedere considerentele reţinute, Înalta Curte apreciază nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. În consecinţă, în temeiul art. 497 C. proc. civ., decizia de apel va fi casată iar cauza va fi trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă. În rejudecare, instanţa de apel va avea în vedere dispoziţiile art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 682/2019 din 11 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-reclamante A. şi B..

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 iulie 2020.

Opinie separată

În motivarea opiniei separate, consider nefondat motivul de recurs referitor la încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte decizia civilă nr. 320/17.02.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015, împărtăşind din acest punct de vedere opinia instanţei de apel.

Acţiunea anterioară a fost promovată de Autoritatea pentru Protecţia Consumatorilor în temeiul art. 12 din Legea nr. 193/2000 şi a urmărit constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractele ce au făcut obiectul procesului-verbal de constatare a contravenţiei nr. x/04.05.2015 şi aplicarea sancţiunii contravenţionale conform prevederilor art. 16 din Legea nr. 193/2000. Potrivit acesteia, au fost supuse analizei instanţei clauzele din două contracte de credit încheiate de intimata C. S.A., respectiv contractele de credit nr. x din data de 03.12.2007 încheiat cu debitorul D. şi nr. x din data de 06.11.2007 încheiat cu debitorul E..

Prezentul dosar are ca obiect acţiunea promovată de reclamantele consumatoare A. şi B. în temeiul art. 14 din Legea nr. 193/2000 privind constatarea nulităţii absolute a unor clauze din contractul de credit nr. x/30.06.2008, considerate a fi inserate în mod abuziv de profesionistul C. S.A..

Faţă de cele reţinute, cât timp reclamantele din prezenta cauză nu au figurat drept părţi în dosarul nr. x/2015, nu li se poate opune efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.. Mai mult, chiar dacă demersurile judiciare anterioare au privit clauze similare celor din contractul de credit din prezenta cauză, criticate deopotrivă pentru caracterul abuziv, nu se poate susţine existenţa aceluiaşi obiect.

În ceea ce priveşte efectele hotărârii definitive pronunţate în acţiunea promovată în temeiul art. 12, dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 au prevăzut în mod expres că, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, instanţa obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum şi să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale.

Cu ocazia controlului de constituţionalitate a acestor dispoziţii legale, în cuprinsul Deciziei nr. 353/2016, Curtea Constituţională a reţinut că acestea instituie o sancţiune civilă, pe lângă cea contravenţională a amenzii prevăzute de art. 13 alin. (2) raportat la art. 16 din lege. S-a avut în vedere faptul că profesionistul a cunoscut încă de la început faptul că o clauză abuzivă poate antrena răspunderea sa în urma promovării unor acţiuni în justiţie de către consumatori. Acţiunea în încetare prevăzută de dispoziţiile legale criticate are o tipologie procedurală de natură să satisfacă interesele de ordin public prin apărarea drepturilor şi intereselor consumatorilor aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, statul asigurându-se că toţi actorii economici respectă regulile edictate în vederea unei bune funcţionări a pieţei bunurilor şi serviciilor vizate de ipoteza legii. În momentul în care instanţa de judecată constată existenţa unei clauze abuzive, va obliga profesionistul să o înlăture din toate contractele de adeziune în curs de executare. Efectele acestei înlăturări, potrivit art. 13 din Legea nr. 193/2000, se vor produce pentru viitor.

Totodată, Curtea Constituţională a recunoscut că reglementările legale amintite conferă hotărârii judecătoreşti efecte juridice particulare în raport cu regula generală a relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti, fără ca obligaţiile prevăzute în acestea să poată fi asimilate cu cele ce rezultă dintr-un act de reglementare primară. Efectul relativ al acestui tip de hotărâre nu se referă la un raport juridic concret dintre consumator şi profesionist, raportată la un anume litigiu, având în vedere controlul abstract efectuat de judecător în baza art. 12 şi 13 din Legea nr. 193/2000, în sensul că nu este apărat un drept subiectiv propriu al titularilor dreptului de sesizare, întrucât ipoteza normativă a dispoziţiilor legale criticate vizează contenciosul de ordine publică.

Curtea Constituţională a subliniat însă că "relativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti va avea în vedere persoana împotriva căreia este formulată sesizarea, persoană ce urmează a-şi adapta conduita în funcţie de exigenţele stabilite prin hotărârea judecătorească. Nicăieri în lege nu este prevăzută o sancţiune împotriva profesionistului care, obligat de instanţă să elimine clauzele constatate ca fiind abuzive, nu s-a conformat hotărârii judecătoreşti, dar efectul acesteia este în sensul că profesionistul, fie va negocia cu consumatorul şi le va modifica, fie va elimina pur si simplu clauzele abuzive din contractele preformulate, urmând ca verificarea îndeplinirii hotărârii judecătoreşti să fie făcută ulterior de către autorităţile competente."

Prin urmare, în ciuda caracterului său particular, această reglementare nu a fost văzută drept o excepţie de la cerinţele efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat prevăzut de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., ce ar putea fi invocată în contradictoriu cu un consumator care nu a luat parte la acest demers. Doar o hotărâre de admitere impune profesionistului să elimine clauzele constatate a fi abuzive din toate contractele de adeziune aflate în derulare, măsura sancţiune fiind instituită în vedere protejării interesului public al descurajării conduitei abuzive din partea profesioniştilor.

De cealaltă parte, dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 prevăd în mod expres că acţiunile formulate de organele de control sau asociaţiile de protecţie a consumatorilor în temeiul aceluiaşi articol nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conţine clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie, în condiţiile legii.

De altfel, prevederile legii române transpun dispoziţiile art. 7 din Directiva 93/13/CEE, iar, în analizarea acestora, CJUE a reţinut posibilitatea ca "constatarea nulităţii unei clauze abuzive care figurează în condiţiile generale ale contractelor încheiate cu consumatorii, efectuată în cadrul unei acţiuni în încetare, menţionată la articolul 7 din directivă, formulate împotriva unui vânzător sau a unui furnizor în interes public şi în numele consumatorilor de un organism desemnat de legislaţia naţională, să producă, în conformitate cu această legislaţie, efecte faţă de toţi consumatorii care au încheiat cu respectivul vânzător sau furnizor un contract căruia îi sunt aplicabile aceleaşi condiţii generale, inclusiv faţă de consumatorii care nu erau părţi la procedura în încetare" (hotărârea pronunţată la data de 26.04.2012 în Cauza C-472/10).

Nu există însă nicio prevedere în directivă sau în legea naţională, care să permită interpretarea per a contrario propusă de recurentă, potrivit căreia o hotărâre de respingere să se aplice şi consumatorilor care nu au fost parte la proces. Mai mult, o asemenea posibilitate este înlăturată de prevederile art. 12 alin. (4) menţionate anterior.

Pentru aceste motive, am apreciat că nu poate fi reţinut motivul de recurs considerat, cu majoritate, ca fiind întemeiat.