Recurs cassation annulled for failure to substantiate non-lexical grounds under Article 488(1)(8) C. proc. civ. in action for partial absolute nullity of credit contract interest clauses

Şedinţa publică din data de 28 iulie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, la 29 noiembrie 2017, sub dosar nr. x/2017, reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta D. S.A., au solicitat să se dispună constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de credit nr. x/18.12.2007, în privinţa clauzelor menţionate la art. 12.3, art. 12.4 şi art. 15 din contract, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 5 şi art. 968 din C. civ. de la 1864.

Prin sentinţa civilă nr. 1888 din 19 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, s-a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. şi C. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta D. S.A.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. şi C. S.R.L., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin decizia civilă nr. 335 din 19 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins ca nefondat apelul reclamatelor.

Împotriva acestei decizii, la 22 noiembrie 2019, au declarat recurs reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. şi. C. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii şi al constatării nulităţii absolute parţiale a contractului de credit nr. x/18.12.2007, în privinţa clauzelor menţionate la art. 12.3, art. 12.4 şi art. 15 din contract.

Cu privire la decizia instanţei de apel, recurentele-reclamante au invocat faptul că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Reclamantele susţin că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat eronat dispoziţiile art. 5 şi art. 968 din C. civ. de la 1864 la cazul dedus judecăţii.

După expunerea conţinutului clauzelor contractuale contestate, recurentele-reclamante apreciază că, în pofida celor reţinute în cuprinsul hotărârii atacate, clauzele menţionate la art. 12.3, art. 12.4 şi art. 15 sunt lovite de nulitate absolută pentru cauză ilicită, încălcând vădit dispoziţiile art. 5 din C. civ. de la 1864 (în vigoare la data perfectării contractului de credit nr. x/18.12.2007) şi principiul bunei-credinţe, care ar trebui să cârmuiască relaţiile dintre părţile contractante atât la momentul asumării obligaţiilor reciproce şi interdependente dintr-un contract, cât şi la momentul executării lor.

În acest sens, se subliniază că, la momentul perfectării contractului de credit, clauzele acestuia nu au fost negociate direct şi efectiv de societăţile reclamante, prezentându-li-se spre semnare un contract standard, preformulat, un "contract de adeziune" ce a fost semnat fără a avea posibilitatea efectivă de a negocia cu intimata-pârâtă fiecare dintre clauzele acestuia (inclusiv clauzele a căror nulitate absolută se solicită a se constata, respectiv cu privire la modalitatea de determinare a cuantumului dobânzii prin prisma elementelor sale componente).

Recurentele-reclamante arată că au înţeles să invoce o încălcare a dispoziţiilor art. 5 din C. civ. de la 1864, precum şi a principiului bunei-credinţe, context în care, în pofida celor reţinute de instanţa de apel, judecătorul fondului avea prilejul de a analiza premisele pe care reclamantele le-au invocat în susţinerea cererii lor, respectiv acelea că, de regulă, contractul nu este numai un acord de voinţă, ci reprezintă un summum al voinţei intereselor părţilor. Prin urmare, apreciază că, în mod greşit, printr-o interpretare eronată a dispoziţiilor incidente în cazul concret dedus judecăţii, instanţa de apel a reţinut că, în raport de premisele invocate prin cererea de chemare în judecată, instanţa de fond ar fi apreciat corect că nu se poate reţine o cauză ilicită în ceea ce priveşte cele două clauze a căror nulitate au înţeles a o invoca.

Mai departe, învederează recurentele că, interesele părţilor trebuie conciliate, prestaţiile acestora fiind necesar a fi proporţionale şi coerente, echilibrul contractual fiind o cerinţă a bunei-credinţe şi echităţii (art. 970 alin. (1) şi (2) din C. civ. din 1864), precum şi a exerciţiului util şi rezonabil al dreptului, iar din această perspectivă ar fi trebuit analizate dispoziţiile art. 970 din C. civ. de la 1864 de către curtea de apel, iar nu din perspectiva unei neexecutări sau executări necorespunzătoare a obligaţiilor asumate prin contract.

Astfel, chiar dacă legea nu interzice profesioniştilor să stabilească dobânzi variabile, ceea ce ar fi trebuit analizat de instanţa de apel, în opinia recurentelor-reclamante, era dacă, prin stabilirea acestor clauze, drepturile şi obligaţiile părţilor erau sau nu proporţionale, de natură a asigura echilibrul contractual ca element esenţial al bunei-credinţe.

În continuare, recurentele învederează că, în soluţionarea cererii, în fond şi în apel, trebuia analizată modalitatea în care banca a acţionat în momentul perfectării contractului intervenit între părţi, precum şi posibilităţile pe care aceasta şi le-a conferit prin inserarea clauzelor în discuţie, posibilităţi ce sunt de natură a afecta drepturile reclamantelor, în calitate de cocontractanţi, iar, pe de altă parte, ar fi trebuit avut în vedere faptul că indicele TDB nu este un indice de referinţă reglementat legislativ, astfel că determinarea cuantumului dobânzii a rămas la aprecierea unilaterală a băncii.

Mai arată recurentele că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că, în cuprinsul lucrării de specialitate, s-a reţinut existenţa unei contradicţii între clauzele prevăzute de art. 12.4 din contract, potrivit cărora la stabilirea dobânzii se utilizează o rată fixă a acesteia şi cele prevăzute de art. 12.3 din contract, potrivit cărora la stabilirea dobânzii se utilizează o rată variabilă, acesta din urmă caz fiind cel aplicat de pârâta în speţă.

Apreciază recurentele-reclamante că, în pofida celor reţinute prin hotărârea atacată, prin stabilirea unilaterală de către bancă a modalităţii de calculare a dobânzii datorată, prin utilizarea unor indicatori nereglementaţi legislativ, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe şi echităţii şi, implicit "bunelor moravuri", ajungându-se în situaţia ca reclamantele să achite o dobândă totală în cuantum de 138.607,94 euro, de la momentul perfectării contractului şi până în prezent, faţă de un cuantum de aproximativ 50.000 euro, dacă dobânda ar fi fost calculată în raport cu indicatori reglementaţi legislativ, astfel cum rezultă din cuprinsul raportului de expertiză-contabilă întocmit în cauză.

Mai apreciază recurentele că prin hotărârea atacată s-ar fi reţinut în mod greşit că nu ar fi fost necesar a se proceda la o analiză comparativă cu indici de referinţă reglementaţi normativ, întrucât reclamantele nu au fost constrânse la încheierea contractului, câtă vreme opţiunea reclamantelor a vizat exclusiv contractarea unui împrumut, iar clauzele referitoare la modalitatea de stabilire a dobânzii au fost stabilite unilateral de către intimata pârâtă, cu încălcarea principiului bunei-credinţe, al echităţii şi al exerciţiului util şi rezonabil al dreptului său la perfectarea convenţiei părţilor, respectiv cu încălcarea "bunelor moravuri".

Prin notele scrise depuse la 6 ianuarie 2020, recurentele-reclamante precizează că sunt de acord ca, în situaţia în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluţionat de completul de filtru, în condiţiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte, la 23 decembrie 2019 (dosar recurs).

La 3 februarie 2020, cu depăşirea termenului legal, pârâta D. S.A. a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Intimata arată, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut în mod corect că societatea reclamantă nu invocă argumente şi apărări care să justifice cauza ilicită - respectiv ce elemente din cuprinsul contractului de credit sunt prohibite de lege, contravin ordinii publice sau bunelor moravuri, simpla afirmaţie în sensul că aceste clauze încalcă principiul bunei-credinţe nefiind de natură a justifica incidenţa acestor dispoziţii legale. De asemenea, a reţinut corect instanţa de apel că temeiul nulităţii invocat de reclamante este cauza ilicită, iar nu lipsa acordului de voinţă ori exprimarea unui acord ce nu a mai fost pe deplin liber, astfel încât instanţa de fond să fi avut prilejul să analizeze astfel de premise.

Precizează intimata că prin cererea de recurs se reiau aceleaşi argumente prezentate instanţei de apel şi că, prin cererea de chemare în judecată, nu se susţine o nulitate care să derive din încălcarea unor prevederi legale, care interzic o cauză precum cea a contractului de credit de faţă.

Intimata a precizat că este de acord ca, în situaţia în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluţionat de completul de filtru, în condiţiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentelor la 13 februarie 2020, care nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 5 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

La 27.05.2020, recurentele-reclamante au depus punct de vedere la raport, prin care şi-au nuanţat motivele de recurs.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă constată că recurentele-reclamante şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, în expunerea motivelor de recurs au reluat, integral, criticile exprimate în cererea de apel, fără să dezvolte adevărate motive de nelegalitate cu privire la decizia instanţei de apel.

Se reţine că dispoziţiile art. 5, art. 968 şi art. 970 din C. civ. de la 1864 au fost invocate în mod formal, pentru a atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, în realitate, recurentele-reclamante urmăresc reevaluarea probatoriului în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond, cu privire la caracterul negociat sau nenegociat al clauzelor a căror nulitate se solicită a se constata, precum şi cu privire la existenţa dezechilibrului contractual.

Pe de altă parte, instanţa supremă constată că, deşi recurentele au invocat încălcarea de către instanţa de apel a art. 5 şi a art. 968 C. civ. de la 1864, nu au arătat, în concret, care sunt normele care interesează ordinea publică şi bunele moravuri, pretins încălcate.

Se mai reţine că, deşi recurentele au invocat încălcarea art. 970 C. civ. de la 1864, acestea urmăresc, în realitate, interpretarea voinţei reale a părţilor la momentul încheierii contractului, precum şi premergător încheierii contractului, în vederea stabilirii unei alegate rele-credinţe a intimatei în elaborarea contractului. Or, aceste critici privesc aspecte factuale ale cauzei, vizând netemeinicia deciziei atacate, în vreme ce recursul urmăreşte stabilirea conformităţii hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Prin criticile privind analiza comparată a indicilor, interpretarea clauzelor contractuale şi stabilirea situaţiei de fapt privind dobânda efectiv percepută în relaţie cu indicii aplicaţi, recurentele critică, în realitate, raţionamentul instanţei de judecată şi interpretarea probatoriului administrat, fără să exprime veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate. De altfel, prin punctul de vedere exprimat cu privire la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului declarat în cauză, recurentele precizează expres că încălcarea dispoziţiilor legale incidente şi existenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor rezultă din raportul de expertiză administrat în cauză, ale cărui concluzii nu au fost valorificate de instanţă.

Este de reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei încălcări a dispoziţiilor legale în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, având obligaţia să administreze probele necesare şi utile cauzei, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

În consecinţă, reţinând că în speţă nu este posibilă o încadrare a motivelor de recurs, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 489 C. proc. civ., constatând că în cauză nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentele-reclamante A. S.R.L., B. S.R.L. şi C. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 335 din 19 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 iulie 2020.